Satul fără câini

Satul fără câini

Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi când nu ţi-ar bate în piept

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului flutură pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum dinstreşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

            (Lucian Blaga – Sufletul satului)

           

Sat fără câini şi câini fără stăpâni, din decembrie 1989 România s-a aflat la cheremul jefuitorilor de pretutindeni, ajutaţi cu multă abnegaţie de jefuitorii autoctoni. Oblăduiţi fără deosebire, cu smerenie şi inconştienţă, de toate guvernele care şi-au plimbat umbrele prin saloanele de lux ale nemerniciei politice, transmiţându-şi unul altuia ştafeta incoloră a sărăciei de toate culorile.

            Din drăgaică în drăgaică, maratonul democraţiei şi libertăţii noastre a fost o chermeză continuă, plină de veselie, din care n-au lipsit tobele, tromboanele, ţambalele, trâmbiţele, vuvele, clarinetele fără muştuc şi ocarina din argilă arsă, nici fluieraşul de fag al păstorului de sterpe, mioare şi berbeci neîntorşi. O variantă, ultima până acum, a colinelor metafizice şi plaiului mioritic. Fatalitate şi resemnare.

Numai că, la ora bilanţului, ceea ce ni s-a părut a fi o sărbătoare a despărţirii de trecut s-a dovedit a fi o înmormântare a viitorului. În toate domeniile vieţii, începând cu cel social şi cel al economiei, pentru a le face loc celor nou inventate, precum cel al birocraţiei monumentale, corupţiei monolitice şi Justiţiei contra justiţiei. Astfel că, legiferate de un parlament de paradă, fărădelegile au sporit constant şi peste tot, ca un potop; au devenit Dunăre învolburată de afluenţii amăgirii şi nepăsării.

Lăsând pentru un alt prilej, sănătatea, care a înmulţit bolnavii,  educaţia, care a îmbunătăţit analfabetismul şi industriile, care au fabricat în serie regimente de şomeri, domeniul cel mai năpăstuit şi mai dureros a fost şi rămâne cel al agriculturii, cel care a asigurat dintotdeauna dăinuirea biologică şi spirituală a neamului românesc.

Ar fi fost un miracol ca tocmai vatra înveşnicirii noastre să nu fie lovită de năvala atâtor nenorociri. Şi miracolul acesta nu s-a produs. Pentru că, între timp, s-au petrecut altele, tocmai pentru ca cel atât de dorit şi aşteptat să nu se producă.

Faptul că în ultimii ani România a ajuns să importe 70 la sută din alimentele pe care le consumăm, spune mult, dar nu spune totul. Oricât de exactă ar fi fost, la data aceea, dezvăluirea fostului prim-ministrului Emil Boc, persoană sinceră şi binevoitoare, dar fără noroc şi nu mereu responsabilă. Totul, în acest caz, nu va fi spus niciodată sau, cel mult, în clipa când nu vom mai avea ce face cu el. Pentru că un adevăr nerostit la timp, îşi pierde din adâncime şi nu mai este adevăr adevărat. Iar tăgăduiala lui, dacă duce la urmări catastrofale pentru destinul unui popor, este o infracţiune istorică. Mai pe înţeles, o crimă. Şi mai precis, o crimă de leznaţiune.

Nu mai am, la anii mei, teamă de cuvinte: cucerirea Daciei de către Imperiul roman a însemnat mai puţin decât dezastrul la care am ajuns acum. Înseamnă că toate victoriile lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu au fost zadarnice. Zădărnicite de un imperiu nou, nevăzut dar simţit peste tot, din ce în ce mai agresiv.  

Cauzele acestui 70 la sută au venit din toate părţile, fiecare cu justificarea sa, dar efectul lor a mers pe unul şi acelaşi drum ducând, inevitabil, spre palatele foamei. Foametea a fost dintotdeuna aliatul politicilor proaste; iar înfometarea românilor reflectă întru totul politica de astăzi, obsolut tribală.

Un popor se stinge când i se taie rădăcinile.Triburile au supravieţuit cu rădăcini.

Fără să-mi fac vreun merit şi fără să susţin că aş fi un cunoscător în materie, câtorva din cauzele lui 70 la sută le-am spus pe nume, atâta timp cât mi s-a îngăduit să le spun. Editorialele, dintr-un ziar care nu mai există, dovedesc că nu am fost un ghicitor în stele, nici un împătimit al datului în bobi, dar am ştiut să număr pe degete.

Să numărăm, aşadar, şi să adunăm ceea ce nu mai avem, să vedem unde s-a dus avutul şi cine l-a dus. În cei douăzeci şi ceva de ani de bairamuri neîntrerupte, România a avut 3 preşedinţi, 7 legislaturi, 14 guverne, 11 prim-miniştri, 21 de miniştri ai Justiţiei, 17 miniştri la Externe şi 24 la Agricultură. Nu-i mai adun şi pe ceilalţi, considerând că cei număraţi, dacă ar fi vrut cu adevărat, miracolul atât de dorit s-a fi produs.

Casa lui Eminescu - Ipoteşti

Informaţia este culeasă din oglinzile guvernamentale, aşa numitele site-uri, care nu pot fi învinovăţite nici de prea multă transparenţă, nici de prea puţină opacitate. Sunt aşa cum trebuie, şi nu cum se cuvine să fie. Sunt publice, dar nu pentru oricine. Pentru că nu oricine ştie să citească printre rânduri şi să adauge ceea ce lipseşte, majoritatea datelor fiind, din principiu, incomplete sau depăşite. Păstrate anume să nu înţelegi nimic şi să te pierzi în negură. Le-am cercetat pe toate, le-am confruntat, am adunat, am scăzut şi mi-am făcut câteva rezumate-concluzii, ordonate într-o Addenda, anume să le puteţi privi de la fereastră. Ca pe un cortegiu funerar. Cu răbdare, cortegiul fiind foarte lung.

Amănuntul că în acest timp am avut mai puţini prim-miniştri decât guverne şi mai mulţi miniştri decât prim-miniştri nu-i o anomalie, ci o anamneză a chermezelor politice: unii prim-miniştri au reuşit să-şi păstreze scaunul în câte două guverne, alţii au plecat fără să-şi consume mandatul, câţiva miniştri au trecut de la un minister la altul, iar alţii au plecat mai devreme, demişi sau retraşi, din motive care-i privesc personal. Oricum, nimeni nu a plecat cu mâna goală şi numai după ce şi-au asigurat un scaun mai comod, într-o societate privată, luând cu el o părticică din patrimoniul de stat, declarată şi legalizată drept moştenire de la strămoşi.

 

Casa lui Sadoveanu - Fălticeni

Prima anomalie (din nefericire, nu şi ultima) s-au petrecut la Preşedenţie, unde primul sosit s-a întins ca o pecingine pe două legislaturi şi jumătate, lăsând scaunele, fotoliile şi canapelele infectate cu ploşniţe. Insectele acelea mărunte, care se apără prin duhoare, cu cap mic, înzestrat cu elitre telescopice, talie scurtă şi corp de submarin turtit, care le îngăduie să se strecoare prin toate crăpăturile şi se hrănesc numai cu sânge de om, putând să rabde de foame până la şase luni.

Când spun anomalie nu mă refer la durata locativă în sine a primului venit la Cotroceni. Pentru că tocmai anomalia i-a prelungit şederea, chiriaşul trăgând de timp până când o prerogativă constituţională ambiguă l-a autorizat să mai întârzie în atanasele domnitorilor de altădată – Şerban Cantacuzino, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, etc.-, să-şi desfete sufletul, din Foişorul lui Dionisie, cu foşnetul copacilor din ultima strofă a Codrului Vlăsiei, şi să admire în continuare, satisfăcut, coloanele, arcele, scările de stejar şi lambriurile de marmură ale palatului.

 

Palatul Cotroceni

 Palatul în care cel care îl reformase cu grijă (să-i spunem numele: Nicolae Ceauşescu), păstrându-i evlavia brâncovenească, n-a dormit nici măcar o noapte, ultima din viaţă petrecând-o la Târgovişte, lângă o latrină de cazarmă, secerat de gloanţele unor recruţi neinstruiţi. Lăsat să îngheţe sub aburii pestilenţiali ai acesteia, de unde, în aceiaşi noapte (să reţinem data: 25 decembrie, 1989), a fost adus şi abandonat pe maidanul unui teren de fotbal din Ghencea; împachetat într-o pânză de cort militar. Şi nu în mătasea cernită a firmanului, precum cel aşezat pe umerii lui Brâncoveanu, prevestindu-i sfârşitul (să-l amintim: 15 august, 1714), între cele Şapte Turnuri, la Edicule.

Faptul că primul chiriaş de la Cotroceni îi fusese slugă obedientă, iar mai apoi  s-a aflat între gâzii care i-au tăiat capul, n-a fost o întâmplare, ci, aşa cum am învăţat din cărţile de filozofie, o necesitate. Întâmplarea putea să nu se întâmple; necesitatea trebuia să se producă. Şi s-a produs. Şi s-a întâmplat (!) să intre şi în Constituţie, devenind din lovitură militară, Revoluţie; cu idealuri „în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român” (Articolul 1 – aliniatul 3). O batjocură a celor 1104 români, morţi în revolta  din decembrie 1989. O profanare a istoriei neamului. Un sacrilegiu povestit şi repovestit fără ruşine, în sute de cărţi cu miros mai greu decât al urinei soldaţilor de la Târgovişte. Cărţi care i-au ajutat gâdelui, ajuns calif, să promoveze şi să promulge, legi după legi, una mai absurdă decât alta, trecând în buzunare particulare averea comună, indivizibilă, a tuturora; un patrimoniu economic naţional, clădit în tăcere, din foame, frig, frică şi alte suferinţi, pe care, dacă vi le mai amintiţi, vă rog să le număraţi şi să le adunaţi singuri.

Cotroceni - Ştafeta sărăciei

 Eu le-am adunat de multe ori. Într-o singură împrejurare, am scăzut: două castele – Sinaia şi Săvârşin – două palate – Pelişor şi Herăstrău – o moşie cât cuprinzi cu ochii. Totul pus în braţele unui rege de efemer, califul de la Cotroceni păstrându-şi tronul pentru el. Totul fără dezlegare de la nimeni – nu tu Parlament, nu tu Popor -, ca şi când ar fi dat de la el. Ştergându-i, totodată, valoarea biletului de tren până în Elveţia. Şi dându-i, pe deasupra, 1,5 milioane de dolari pentru a se plimba prin Occident, chipului sub formă de lobby, să ne „bage” în NATO, când acesta intrase în România de câţiva ani, fără să întrebe pe nimeni.

Păduri, livezi, cerbi şi căprioare – nici Ţiriac nu a primit mai mult de la Roman -, aparte un aeroport lângă mare; plus cerul românesc pentru ca avioanele invizibile să-şi descarce bombele peste Iugoslavia vecină.

Întemeietor de anomalii, primul chiriaş de la Cotroceni – nu-i spun numele, sperând să-l uite şi istoria – a fost şi un neobosit ziditor de ruine, construite din materiale mai rezistente decât sunetul lirei lui Amfion. Piatră cu piatră, începând de jos; de la temelia neamului, în care a intrat prin efracţie gentilică, trecând Dunărea pe la ostroavele olteniţene, pe umerii unui bunic decedat cu mult înainte de naşterea sa.       

Ce ruină mai ruină decât toate ruinile, precum Legea Pământului, aşa cum a gândit-o şi răzgândit-o Negânditorul de la Cotroceni? O lege a viitorului fără trecut! A  a lichidării fărădelegilor dinainte prin introducerea altora noi, strecurate prin ideologia eufemismelor unei democraţii primitive şi a libertăţii anapoda, precum retrocedarea sau reconsitituirea proprietăţilor, reparaţia daunelor morale şi recunoaşterea pagubelor materiale. Abuzive primele, imaginare următoarele, nedrepte despăgubirile. Ducând, în cele din urmă, la dispariţia clasei ţărăneşti.

Trunchiul ţării, arborele mândru şi semeţ, răsărit dintr-un timp fără istorie, a fost retezat cu brutalitate, palmă cu palmă, articol după articol. Smuls din pământ şi aruncat în foc. Să păstreze bine încinse grătarele pentru fleici şi mititei de la chermezele vesele ale despărţirii noastre de noi înşine. Timp în care vatra satelor se răcea încetul cu încetul, fără pic de ulei în candelă.

Ştiu, arţăgoşi ca întotdeauna, nodînpapuriştii îmi vor spune că nu am dreptate, că, dimpotrivă, Legea Pământului a fost elaborată cu toată grija, urmărindu-se, în primul rând, protejare şi dezvoltarea populaţiei rurale, recunoaşterea abuzurilor îndurate timp de secole. Gândită anume pentru a li se restitui satelor ceea ce ... nu li s-a  luat. Pentru că mai sus amintita necesitate, din decembrie 1989, s-a produs: capul nenorocirilor noastre neîmplinite a căzut la Târgovişte, cu faţa spre cerul înnoptat al Naşterii Domnului, printre troscot şi volbură uscată.

Argumentul suprem şi definitiv, la care aceştia nu vor să renunţe şi-l repetă peste tot, euforici, gâtuiţi de optimism, sună frumos: România are în clipa de faţă, numărate bob cu bob şi reflectate întocmai în oglinzile statistice ale guvernului, 12.965 de sate. Fericite că au supravieţuit demolării lor, gata pregătită.

Aşa este, recunosc, dar contraargumentul meu ar trebui să le sune-n conştiinţă: multe din cele 12.965 de sate nu mai există decât ca toponimice. Definesc locuri şi vetre care s-au stins. Pentru că oamenii au plecat: din cele peste 4 milioane de români care pribegesc în afara ţării, două treimi sunt foştii locuitori şi stăpâni ai acestor sate. Ai caselor care şi-au închis pleoapele ca să nu vadă cum vine singurătatea şi le cotropeşte grădinile, curţile, grajdurile şi le ferecă porţile. N-au vrut să mai vadă pustietatea drumurilor şi tristeţea ogoarelor năpădite de costreie, pălămidă, ciulini şi volbură târâtoare. Orlişte în locul valurilor aurii de grâu şi lanurilor verzi de porumb; ocolite până şi de păsări, de la hotarele răsăritului până la marginile asfinţitului.   

 

Casa lui Liviu Rebreanu

Satul a fost smuls din pământ de această ruină numită Legea pământului,  lăudată şi aplaudată peste tot. Până şi în cabinetele de la Bruxelles, unde – am spus-o la timp -, ca măsură de prevedere, s-a hotărât în secret, încă din vara anului 1990, decimarea potenţialului agricol al României, pentru a-l consolida pe cel altor state şi pentru a ajunge unde am ajuns: să ne cumpărăm din afară, exact de la aceste alte state, hrana din fiecare zi, plătind cu viitorul generaţiilor de după noi.

 

...Clasa ţărănimii; grâu şi soldaţi pentru două războaie mondiale. Despăgubiri de război pentru daune pe care nu le-a făcut – şase ani de cote, incluzând toate produsele agricole, care plecau spre Moscova. Puşcăriile, deportările, strămutările, coloniile de muncă (Poarta Albă, Salcia, Capul Midia, canalul Dunărea-Marea Neagră etc., etc.). Expropierea fără bani (1945) şi împroprietărirea cu bani (1950). Rechiziţiile forţate. Colectivizarea - bătăturile golite de animale şi unelte agricole care, oricum, nu-ţi mai trebuiau. Impozite pe ceea ce nu mai aveai. Închiaburirea – lichidarea ţăranilor înstăriţi şi mijlocaşi. Autoimpunerea – organele timpului calculau (grădină, curte, animale, păsări, pruni, meri, nuci, etc.) şi îţi stabileau o „fonciere” în plus, ca venind din partea ta, pentru consolidarea socialismului. Contribuţia – fiecare gospodărie participa la întreţinerea drumurilor (piatră, nisip, zile de lucru, etc.). Munca voluntară şi patriotică (oricând şi oriunde). Concentrările ( bărbaţii „mobilizabili” munceau trei luni de zile la strânsul recoltelor). Predarea obligatorie către stat a produselor agricole la preţul stabilit de acesta. Recensământul anual al porcilor şi animalelor mari, cu datoria de a le preda statului, dar nu oricum: porcul trebuia să aibă 150 de kilograme – cu sfoara, îi măsurai mijlocul, scădeai lungimea şi aflai greutatea -, viţelul trebuia să fie de două ierbi şi să ajungă la 250 de kilograme, pentru categoria a I-a, următoarele două reducând preţul la jumătate. Vaca era a ta, dar viţelul nu. Sacrificarea putea să urce până la trei ani de închisoare. Când era bătrână, vaca trebuia dusă la ORACA. Am fost de multe ori acolo şi m-am întors acasă numai cu funia, dar am uitat ce însemnau cele cinci litere. Am cunoscut direct, suferindu-le, marea parte a acestor blestămăţii.

Casa lui Marin Preda - Siliştea-Gumeşti

 

Iar acum, din 1990, de la capăt, dar altfel. Din nou soldaţi – în fosta Iugoslavie, în Irak, în Afganistan şi unde va mai fi nevoie. Reducerea directă şi indirectă a pensiilor, uitându-se că pensionarii nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac acum, ci pentru ceea ce au făcut înainte. Pensia nu-i decât o restituire parţială a valorii muncii lor de zeci de ani de zile. O dobândă a acestei valori-capital, tezaur care rămâne pentru totdeauna la stat.

Nu vorbim de pensiile pentru ceapişti, iaseişti, semetişti. Pentru că nu mai sunt locuri în cimitire. Dar să  amintim desfiinţarea ajutoarelor sociale, mai puţin cele de înmormântare. Impozitele mari, taxele cu nemiluita, nejustificate legal. Amenzile pentru orice infracţiune, inclusiv pentru trecerea pe stop. Asigurările private de sănătate, de bunuri imobile şi imobile, pentru case deschizându-se un capitol separat: îţi asiguri casa pentru dezastre naturale imprevizibile, precum inundaţiile; nu şi pentru trăznete, fulgere şi cutremure, care, pe semne, sunt numai naturale. Şi-ţi îngrijeşti suferinţa, plătind policlinicii trei nopţi de spital; imaginare, pentru că nu există paturi.

Şi acum, emigrarea: scoborâtorii tineri din balade au schimbat poienile - „gura de rai” – cu stepele de asfalt din Occident, iar bunicii au rămas acasă, îngrijindu-şi singurătăţile, nepoţii şi absenţa celor plecaţi, alungaţi de mizeria materială şi morală, înstăpânite pe satul fără câini.

Faptul că am ajuns să cumpărăm din afară, cu bani pe care nu-i avem, 70 la sută din produsele alimentare, e mai mult decât adevărat, dar – am spus de la început – acest adevăr nu spune totul, dezvăluirea întreagă fiind lăsată în seama surdo-muţilor. 

Casa lui Fănuş Neagu -Grădiştea

 

Nu ştiu cine i-a pus în braţe domnului Emil Boc această sorcovă împodobită numai cu şopârle. Şef de guvern, în două guverne prăbuşite în 12 luni! Cred, în continuare, că a fost sincer când a mers cu ea la Timişoara (17 iulie, 2009), apoi în Parlament, la televiziuni şi aiurea, bătându-i pe umăr pe toţi, dar mă îndoiesc că ar fi fost şi responsabil, necunoscând adâncimea dezastrului. Dumnealui a mers acolo să prezinte utopia Primului siloz, o invenţie a partidului său, după modele asemănătoare, precum Prima Casă, Prima Rablă şi ultimul prost.  Silozul acela – nu la dimensiunile celor însuşite de Triţă Făniţă -  nu s-a făcut. Pentru că oamenii nu aveau ce să pună în el şi nu era siguri că nu vin şobolanii. Dar primul ministru era ferm convins de succesul proiectului. Pledoaria sa a fost un triumf al iresponsabilităţii politice, terminându-se cu ovaţii. Şi un ou, care nu l-a atins pe el, dar i-a lovit maşina. Un singur ou!... Văzut de un noian de jurnalişti, care l-au ciocnit peste tot, o săptămână de zile. Timp în care nimeni nu a văzut diviziile de săraci, lipiţi pământului, mărşăluind spre palatele foamei.

Renunţaţi, vă rog, la doine, balade, proverbe şi strigături. Şi păstraţi restul.

Aruncaţi pe fereastră cărţile lui Slavici, Agârbiceanu, Sadoveanu, Voiculescu, Rebreanu, Galaction, Marin Preda, Bănulescu, Fănuş Neagu, etc.,etc., şi lăsaţi în rafturi numai geografia şi monografia aşezărilor rurale.

Scoateţi, vă rog, din Istoria României, istoria satelor. Şi păstraţi coperţile.

Madrid, iunie 2013

.....................................................

© Rezervate toate drepturile