ŢAŢA

Reconstituiri

       

După lideri politici deveniţi proprietari de baruri şi tripouri semiclandestine, după mitingişti aduşi în stradă cu microbuzele de pe la casele de copii şi ospicii, după mânuitorii de sticle incendiare şi bâte cu noduri, după bişniţari transformaţi ocazional în oratori gângavi — o pre­destinare a speciei sau o fatalitate a neamului? - şi, în sfârşit, după independenţi împătimiţi într-o democraţie la purtător, peisajul nostru socio-politic intră în toamnă îmbogăţit pe nesimţite cu un personaj aparte şi, în com­paraţie cu alte ţări, deosebit şi numai al nostru: ţaţa.

Indispensabilă pentru echilibrarea culorilor din peisaj niciodată monoton şi întotdeauna confuz, ţaţa le luminează pe toate şi pune umbră acolo unde simte că ar fi pericol de prea multă strălucire. Altfel spus, din indispens­abilă, ea devine şi plăcută, agreabilă, căutată şi complimen­tată, invitată în casă şi rugată să-şi dea cu părerea şi presu­pusul. Şi, mai ales, să n-aibă rezerve în ceea ce spune, să pună totul pe masă, că vorba-i slobodă şi cuvântu-i liber: ca hulubii care împroaşcă umerii statuilor, dându-le o patină în plus şi un spor de demnitate murdară.

Şi ţaţa spune. Spune şi presupune multe şi de toate. Pentru că, spre deosebire de experţi, cei care ştiu din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţine lucruri, ţaţa ştie invers şi, exact unde nu ştie nimic, acolo presupune mai mult.

N-avem de a face - să nu ne amăgim - cu o prezenţă insolită adică total necunoscută, nici inventată de noi sau de circumstanţele acestor zile frământate ca o cocă fără drojdie. Nu, ţaţa vine din, cum se spune, negura tuturor timpurilor, fiind imemorială şi memorioasă, adică reflectându-ne, exprimându-ne prin comportamentul şi zicerile ei pe noi toţi, rostindu-ne cu părţile noastre acoperite sau nevăzute, ajutându-ne să nu ne fie ruşine şi, după caz, să fim chiar nişte neruşinaţi.

Intr-un fel, dacă ne gândim bine şi cu sinceritate istorică, asemeni lingurii sau roţii, ţaţa, s-a născut înaintea noastră pentru a ne sluji de îndată ce am venit pe lume şi am făcut ochi ca să vedem lumea, şi urechi ca să auzim cuvântul. Să avem cu ce să ducem ciorba la gură şi cum să ne învârtim pentru a ne face rost de alta.

Şi fiindcă ciorba s-a născut la ţară, unde cresc orătăniile şi porcul, ţaţa s-a ivit pentru prima oară tot aici, pe marginea drumului, supraveghind bobocii de raţă clociţi şi îngrijiţi de găină. S-a ivit, dintr-o nedumerire ce depăşeşte îndoiala hamletiană şi poate fi rezumată într-o alternativă fără soluţie: „Să fie de raţă, muma li-i găină; să fie de găină, îs cu ciocul lătăreţ..."

Raţa şi găina, gâsca şi curcanul sunt, din cauza aces­tei dileme insurmontabile, în afara discuţiei. Dar atunci când e vorba de ţaţă, putem vorbi de trăsăturile ei, de însuşiri sufleteşti înţelese şi ca virtuţi ale trupului.

Pe atunci însă, pe vremea când drumul avea margine şi marginea drum şi nu se inventase nici şanţul şoselei, nici radio-şanţ, ţaţa îşi punea mâinile în şold şi, după împre­jurări sau client, măcănea, sâsâia sau bolborosea cele mai neaşteptate întâmplări, „evenimente" cum se spune azi, auzite sau văzute de obicei de alţii, trecând cu un singur gâgâit de la furt la viol, iar de aici la crimă sau nuntă,  întârziind în amănunte atât cât socotea că se cuvine pentru ca povestea să fie credibilă.

Era, prin urmare, o ţaţă nara­tivă; epică, în cele mai multe situaţii. O ţaţă-gazetă-vorbită. O ţaţă care din întâmplare ştia să se iscălească prescur­tat, dar care i-a învăţat pe mulţi carte şi, uneori, chiar minte.

O ţaţă care, spre nenorocul nostru, nu mai există, a dispărut precum romantismul revoluţionar; fie cu roman­tismul, fie cu revoluţionarii.

 A dispărut pentru a-i face loc celei de acum, ţaţa contemporană, cea care îşi ia mâinile de la şold şi le pune pe microfon ori pe gigafon — pâlnia aceea cu baterii care transformă şoapta denigratoare în oftat liric - şi umple cu cuvinte murdare străzile.

Ţaţa zilelor noastre se simte bine în stradă, cu mâinile pe gigafon, şi leşină de plăcere în paginile gazetuţelor sleite de prostie. Drept pentru care,  pune mâna pe condei şi le sporeşte zestrea din zbor, bătând din pene peste umerii statuilor, asemeni hulu­bilor bolnavi de diaree.    

Aşadar, ţaţa a venit la oraş. S-a urbanizat. A lăsat bobocii de raţă pe marginea drumului şi a adus în cetate numai măcănitul. Şi pentru că la oraş se îmbogăţeşte şi diversifică totul, graţie unei „colectivităţi" care simte cetatea ca aparţinându-le tuturora, iar oraşul ca pe un bun personal, al fiecăruia, pe rând şi deodată, la oraş, zic, ţaţa s-a diversificat. Nu este, cum s-ar putea crede, numai femeie. Nu, ţaţa-femeie, culmea, a cam dispărut. S-a şters din peisajul acesta socio-politic o dată cu dispariţia singurei noastre femeie-ţaţă-academician, cea pe care nu trebuie s-o mai numim, nici s-o mai arătăm cu degetul fiindcă nu mai avem unde, spre fericirea noastră, s-o găsim.

Urbanizându-se la nivelul unei singure pieţe, ţaţa s-a şi universalizat, dovedind că de acum poate şi chiar este mai mult de genul masculin, adică ţaţa-bărbat sau ţăţonul ţăţoii şi, uneori, e chiar ambigenă, dar nu neutră adică ţăţoiul ţăţoanelor. Patent neînregistrat încă, dar de neîndoielnică unicitate, încât măcar pentru aceasta Europa ar trebui nu numai să ne deschidă porţile şi să ne spună „intraţi", ci chiar să le dărâme definitiv şi să ni se adreseze cu „vă rugăm să ne scuzaţi că n-am auzit soneria şi să aveţi bunăvoinţa să poftiţi înlăuntru".

Dar, o să vă întrebaţi - şi pe bună dreptate — ce să facă ea, ţaţa, ţăţoiul sau ţăţonul, înlăuntru, când nu poate trăi fără stradă? Unde să măcăne şi să curcurezeze pardon, cotcodăcească? Unde să grohăie şi să bol­borosească? În care dintre saloanele Europei se poate spune mac-mac, în loc de bine v-am găsit?

Dispunem, la începutul acestei toamne, de atât de multe ţaţe, încât tipologia nu mai ridică nici un fel de problemă. Ţaţe individuale care, adunate cu grijă, ne dau ţaţa colectivă sau generalul. Dar parcă nu-i bine să le adunăm pe toate la un loc, că n-avem ce face cu generalul. Mai cu folos e să le privim pe grupe de vârstă şi profesie; privire care ne oferă, pe deasupra, şi unele date de caracter, adăugiri fireşti în pre­lungirea ţaţei de odinioară, cea cu mâinile-n şold.

Aşadar, ţaţa în vârstă se îmbracă pestriţ, ca bibilica, şi de obicei se ocupă cu politica, fiindcă asta-i dă ocazia să vorbească mult despre ţară şi democraţie, bârfindu-i pe cei care, vorbind mai puţin, încearcă să facă mai multă ţară şi mai multă democraţie.

După împrejurări, este ţaţa intran­sigentă (prin experienţă) şi fără iluzii (prin vârstă). Şi dacă o mai privim o dată, descoperim că e bibilică pe toate părţile: umblă singuratică, dispreţuind celelalte orătănii cu excepţia curcanului şi protestând în orice situaţie printr-un singur cuvânt, păcat-păcat-păcat!

Aparentul respect pentru curcan se explică prin genealogie: au coborât, de pe crengi diferite, din acelaşi arbore: struţul. Evident, sosind după curcan în ogrăzile noastre, în unele dintre acestea, în lipsa altui cuvânt, i s-a spus câţă, localism pe care-1 detestă, susţinând că adevăratul etimon e pur italian, unde i se spune faraona.

Dar dacă aceasta este ţaţa în vârstă, la care se ajunge greu şi numai prin curgerea anilor, dispunem şi de ţaţa tânără, cu barbă pe tot obrazul şi care, deocamdată, face tot politică. E ţaţa-două-feţe, astfel zidită încât rişti, dacă pui mâna pe ea, să n-o prinzi niciodată „în flagrant" pentru că îţi oferă mereu partea nevinovată.

Mai există, n-avea cum să ne lipsească, ţaţa fără barbă, dar cu mustăţi şi plete, un fel de Ianus, mai mic de statură, nedepăşind mai niciodată înălţimea geniilor. E ţaţa care sâsâie cel mai mult împotriva nomenclaturii, izvorând chiar din smârcurile ei, prin decantare, visând să-i ia locul şi având pentru aceasta toate atributele necesare: din spate e femeie, din faţă haiduc şi dintr-o parte escroc. Deghizarea în opoziţionist este perfectă, dar numai prin exterior: dacă-şi taie pletele şi-şi rade mustaţa, îi poţi spune „tovarăşe" fără rezerve şi-ţi va mulţumi.

Un alt grup de ţaţe, ultimele la care ne vom opri pentru moment, e grupul fără barbă, fără mustăţi şi fără plete. Ţaţa ideală pentru gazetărie, pentru că e rotundă, rotundă peste tot şi mereu în mişcare, ca baloanele legate cu sfoară la intrarea în bâlciuri. Lipsindu-i atributele capilare, ea este, totuşi, o ţaţă masculină. Bărbat cu predispoziţii de Şeherezadă, condiţie la care ajunge prin ambigen, când îşi încredinţează nevasta paturilor străine şi păstrează clanţa de la uşă ca dovadă că ştie tot ce se petrece înlăuntru. Poveştile ei sunt rostite cu clanţa în mână şi de aceea foarte credibile.

Să ne bucurăm, prin urmare, de aceste personaje care vin să-nvioreze peisajul nostru de la începutul toamnei şi să ne grăbim să ne facem rost de lemne de foc şi de alte provizii. Pentru că nu ştim cum va fi iarna şi ar fi neplăcut să ascultăm poveşti, stând la gura sobei îngheţate.

 Septembrie, 1990

O explicaţie: cu suficientă delicateţe, articolul de atunci făcea aluzie la primele prototipuri de ţaţe produse de democraţia noastră. Intre timp multiplicarea a fost geometrică, şi n-a lipsit nici diversifi­carea, apărând „modele" deosebit de interesante şi la fel de pro­lifice, indiferent spaţiul în care se manifestă: scris, vorbit sau văzut.

Mai ales văzut – adaug acum, înainte de a „ridica” textul pe blog. Văzut pe sticla televizorului, devenită lac vertical pe care plutesc, noapte de noapte, politicienii de azi şi viitori, printre măcănitul raţelor bătrâne şi bobocii abia ieşiţi din găoacea verde-ceresc.

De pe toate cele patru ţărmuri, despletite ca nişte sălcii, fără nimic care să nu se vadă, animatoarele bucură privirea poporului care, ascultându-şi preşedintele – e vorba de Traian Băsescu, preşedintele ţării!- spunând bancuri idioate despre el însuşi (şi Dumnezeu), sau jucând sârba-n căruţă cu zlătarii, uitând cât e de sărac şi neajutorat.

Dintre toate ţaţele de atunci, care mi-au servit ca model, câteva au trecut prin toate bălţile, smârcurile şi mocirlele tranziţiei. Prima – cea cu mâna pe clanţă - a năpârlit rău de tot - şi i s-au uscat degetele sufletului, numărându-şi banii. A doua– cea mai îndrăgită  - s-a metamorfozat; e broscoi sută la sută, adică rana ridibundia. Se îmbracă în surtuce din lintiţă şi zale şi se ocupă cu creşterea brotăceilor. Lac să fie. Şi este...

A treia, a treia n-o ştiu prea bine pentru că sunt mai multe şi ograda nu mai are nici un zăplaz.

A rămas, nu se putea altfel, curcanul. Încărunţit şi el, bolboroseşte-n trei culori desfăcute din târtiţă. Însoţit, în ultima vreme, de o ţaţă nouă, abia sosită din Bărăgan, care nu a trecut, în rostire, dincolo de apelativul „bă”. Şi băuleşte mult şi peste tot, până şi-n Parlamentul European.

Post data. Intre o zi si altele, a apărut şi al patrulea prototip: ţaţa-mangafa. S-a lipit de fotografia mea cu portretul personal. Poartă barbă văruită – să pară mai vârstnic – şi are diplomă falsă de jurnalist, obţinută de la proxeneţii din Ferentari. Şi-a ţinut să-şi reînceapă cariera – pe prima a ratat-o – prin comemorarea celui mai lung, mai ruşinos antidemocratic miting (başca, ilegal) din istoria noastră postdecembristă. Miting împotriva căruia m-am declarat de la început, în mod public, făcându-mi iluzia că se va sfârşi pentru ambele tabere, convingându-se că n-a pierdut, dar nici n-a câştigat.

Numai că  ţaţa-mangafa a început prost, publicând un interviu pe care nu i l-am dat, punând de la el acolo unde i s-a spus că lipseşte ceva şi suprimând ceea ce i s-a părut că arde. Imoral. Si, în plus, orfan de gramatică şi incult (adică analfabet cultivat).

 Îl corectez fără să-i cer nimic: 1. discuţia cu mine nu s-a închis abrupt, nu eram pe marginea unei prăpăstii, ci a fost întreruptă de mine, brusc, pentru că simţeam ca miroase a pucioasă. 2. Relaţiile mele cu o anume ţaţă din presa de alaltăieri şi de poimâine nu pot fi glaciale, mai ales ca nu exista deloc. Glacialele se poartă numai între politicienii proşti 3. Că aş fi asemănat ţaţa asta cu Apunake, neştiind ceea ce ştie mangafaua, anume că „Apunake este pseudonimul scriitorului român Grigore Cugler, mort în exil, tocmai ìn Peru”, este fals de două ori: Apunake e un roman, pastilă diuretică, scris de Grigore Cugler (vezi cartea mea, „Saloanele nemerniciei”, pag. 139-143, Editura Elion, 2006), apărut la Editura Vremea, în 1926. E adevărat, eroul principal poartă acest nume. Dar asta-i altă raţă...

Nu consider, măcar acum, când sunt atâtea de făcut şi trebuie să le facem bine, că mai era nevoie de această sărbătoare a urâtului. Oricum, nu trebuia să înceapă cu un interviu care n-a existat. Pot, la o adică, să-i dau un sfat acestui descendent, avortat din Rică Venturiano: să stea de vorbă cu cei care au organizat Piaţa Universităţii, autorii adevăraţi, investitori şi beneficiari; cu susţinătorii morali ai acesteia, cu „proprietarul” balconului, cu cei care au predicat de acolo şi cu „liderii” Pieţei.

Să-i spun eu cine au fost aceştia? Păi atunci, el cu se mai ocupă? Eu să ţes şi el să se ìmbrace? Îmi pare rău că-mi întreţin vizitatorii blogului cu astfel de nemernicii. Cred, totuşi, că le va fi folositor să ştie cum a început montarea acelei stâne.

Ilustraţie: Victor Brauner

..............................................................

R. Darie Novăceanu - 2015. 

Satul fără câini

Poşta redacţiei

Un comentariu la Satul fără câini. Postat joi, 28 iunie.  Cineva din oglindă, de unde îmi sosesc cele mai vehemente învinovăţiri, mi-a trimis imagini color ale satului românesc de azi, reproşându-mi mărinimia faţă de Ceauşescu, hotărât să distrugă vatra strămoşească a neamului nostru, şi totala lipsă de condescendenţă faţă de primul preşedinte instalat, după revolta populară din decembrie 1989, la Cotroceni.

            Nu-i vorba nici de una, nici de alta, ci de respectarea adevărului. Ceauşescu hotărâse demolarea satelor în cadrul unui program de dezvoltare şi sistematizare a zonelor rurale. Avea idei şi învăţase să numere şi să adune. Agrimensori din Dobrogea stabileau limitele satelor din Gorj, iar cei din Mehedinţi făceau acelaşi lucru la Rădăuţi. Dincolo de bornele bine înfipte, casele urmau să fie dărâmate, una căte una.

În acest timp, Ceuşescu aduna bătătură cu bătătură, transforma suprafeţele în terenuri agricole, le ara, le semăna, calcula tonele de recoltă şi preţul acestora la export; fericit de o nouă victorie a socialismului.

Declanşase acţiunea de la Snagov, mai exact de la Pieleşti şi Ghermăneşti, unde ţăranii aveau voie să-şi distrugă singuri casele, recuperând materialele de construcţie.  Ţiglă, grinzi, căpriori, asterială, ferestre şi uşi, pe care nu aveau unde să le folosească, fiind mutaţi la blocurile gata ridicate pe partea stângă a şoselei  Otopeni – Băneasa.

La Snagov-sat, începutul  i-a aparţinut tovarăşei: vânaţi cu cuţitul, în zori de zi, în sat n-a rămas sămânţă de cocoşi, pentru că-i deranjau somnul şi visele de dimineaţă.

Sistematizarea nu s-a înfăptuit şi ştim bine de ce. Cât despre primul înscăunat la Cotroceni, nu pot avea nici o condescendenţă: mândreţea de case de ţară, multele pensiuni şi moteluri (motor-hotel) aparţin celor s-au înstăpânit pe terenuri care nu erau ale lor, dar le-au fost recunoscute prin Legea Pământului. Opera sa, o lege de distrugere a satelor, aşa cum am încercat s-o dovedim.

Câteva programe UE, precum Sapard, bine accesate, le-au dat fonduri pe daiboj, urzupatorii de terenuri ridicându-şi edificii care batjocuresc arhitectura satului – pe orizontală – poluând peisajul şi violentând istoria.

N-am fost zeflemitor – un alt reproş din oglindă – cu ministrul Valeriu Tabără.

Am cunoscut şi alţi miniştri de la Agricultură. Cel mai bun, în opinia mea, a fost Ion Ţipu, primul dintre primii. Un om excepţional care credea, într-adevăr, că agricultura ne va salva de la multe nenorociri. Ia luat lângă el, drept consilieri, pe ultimii miniştri ai lui Ceauşescu. Inclusiv pe Angelo Miculescu, care ştia bine, pe din afară, toată Biblia agricolă a ţării şi era pregătit s-o deschidă la paginile cele mai folositoare. N-a rezistat. Nici el, nici Ţipu, decedat cu stomacul inundat de propriul său sânge. Şi-mi amintesc bine, până şi culoarea ceştilor de cafea, de la tratativele purtate de Ţipu cu cea mai mare companie italiană pentru zahăr, ulei de măsline şi floarea soarelui. Se oferea să administreze toată câmpia Dunării, urmând să-şi scoată investiţia din export, mai ales de ulei, soiul de floarea soarelui pe care urma s-o cultive, fiind patrimoniul său. Patentat. Angelo Miculescu a vrut explicaţii în plus, ni s-a oferit o sesiune de diapozitive şi grafice, întreruptă brusc, de fostul ministru. Pentru că soiul acela era rodul cercetătorilor români de la Fundulea, obţinut cu mulţi ani înainte. Ţipu nu ştia, dar Angelo Miculescu ştia absolut totul.    

La polul opus, ministrul Petre Mărculescu. Într-un kibuţ din Israel, domnia sa îşi închipuia că se află la Dor mărunt şi  căuta ugerul vacii între picioarele din faţă.

 Experienţa lui Valeriu Tabără cu soia modificată generic, de la Staţiunea Lowrin- Timiş, a fost un abuz personal. Vorbăreţ a fost şi-i bine că a rămas aşa. L-am admirat mult, în emisiunile dominicale de la Televiziunea Română – Ora satelor -, închinând paharul cu ţăranii noştri, frumos gătiţi, într-un peisaj natural paradisiac. Nici Lâsenko, nici Miciurin nu ştiau câte ştia el despre plante şi pomi. Toate soiurile de grâu de primăvară şi toamnă, mulţimea soiurilor autohtone – Ileana, Dacia, Doina, Iulia, Turda, Potaisa şi Lovrin -, nimic despre soiul Burebista – cel mai productiv, ha hrănit o ţară întreagă – sau cel arnăut, bun pentru colivă.

Experimentele cu soiuri modificate generic, patronate de el  Tabără, au cuprins, probabil şi plantele medicinale, pe carele ştia la fel de bine. Patlagina, ca plasture, închide rănile; ca sirop vindecă de tuse măgărească. Traista ciobanului e un remediu ieftin şi de neînlocuit când e vorba de hipotimii şi hipertensiuni. Vâscul (de mesteacăn) alină astmul, tusea şi sughiţul. Urzica uşurează durerea de trânji, mătrăguna spontană întârzie parkinsonul şi întîreşte vederea, iar cucuta e bună la orice; luată la orice oră, când nu mai vrei să apuci şi orele următoare.

Nu ştiu dacă Valeriu Tabără le-a modificat, îmbunătăţindu-le. Ştiu că Dioscorides, un medic grec, specialist în botanică (Materia medica) a inclus în catalogul său 52 de plante cu denumirea de origine dacică, uluindu-l şi pe Platon (Charmides), aflându-le de la medicii traci ai lui Zalmoxe. Toate buruienile erau folositoare, dar mai întâi trebuia vindecat sufletul. Astfel că leacul trebuia însoţit de un descântec anume. Fără descântec, nu era bun de nimic, în vreme ce descântecul vindeca, uneori, fără fiertură de buruiană.

Am găsit, pentru a-mi linişti interlocutorul, o fotografie pentru pus în ramă. Nu ştiu cine, când şi unde i-a surprins pe cei trei, împreună. Merită păstrată. Lectura feţelor îngăduie orice joc al imaginaţiei.

Madrid, 7 iulie, 2013

Satul fără câini

Satul fără câini

Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi când nu ţi-ar bate în piept

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat picioarele

te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului flutură pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum dinstreşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

            (Lucian Blaga – Sufletul satului)

           

Sat fără câini şi câini fără stăpâni, din decembrie 1989 România s-a aflat la cheremul jefuitorilor de pretutindeni, ajutaţi cu multă abnegaţie de jefuitorii autoctoni. Oblăduiţi fără deosebire, cu smerenie şi inconştienţă, de toate guvernele care şi-au plimbat umbrele prin saloanele de lux ale nemerniciei politice, transmiţându-şi unul altuia ştafeta incoloră a sărăciei de toate culorile.

            Din drăgaică în drăgaică, maratonul democraţiei şi libertăţii noastre a fost o chermeză continuă, plină de veselie, din care n-au lipsit tobele, tromboanele, ţambalele, trâmbiţele, vuvele, clarinetele fără muştuc şi ocarina din argilă arsă, nici fluieraşul de fag al păstorului de sterpe, mioare şi berbeci neîntorşi. O variantă, ultima până acum, a colinelor metafizice şi plaiului mioritic. Fatalitate şi resemnare.

Numai că, la ora bilanţului, ceea ce ni s-a părut a fi o sărbătoare a despărţirii de trecut s-a dovedit a fi o înmormântare a viitorului. În toate domeniile vieţii, începând cu cel social şi cel al economiei, pentru a le face loc celor nou inventate, precum cel al birocraţiei monumentale, corupţiei monolitice şi Justiţiei contra justiţiei. Astfel că, legiferate de un parlament de paradă, fărădelegile au sporit constant şi peste tot, ca un potop; au devenit Dunăre învolburată de afluenţii amăgirii şi nepăsării.

Lăsând pentru un alt prilej, sănătatea, care a înmulţit bolnavii,  educaţia, care a îmbunătăţit analfabetismul şi industriile, care au fabricat în serie regimente de şomeri, domeniul cel mai năpăstuit şi mai dureros a fost şi rămâne cel al agriculturii, cel care a asigurat dintotdeauna dăinuirea biologică şi spirituală a neamului românesc.

Ar fi fost un miracol ca tocmai vatra înveşnicirii noastre să nu fie lovită de năvala atâtor nenorociri. Şi miracolul acesta nu s-a produs. Pentru că, între timp, s-au petrecut altele, tocmai pentru ca cel atât de dorit şi aşteptat să nu se producă.

Faptul că în ultimii ani România a ajuns să importe 70 la sută din alimentele pe care le consumăm, spune mult, dar nu spune totul. Oricât de exactă ar fi fost, la data aceea, dezvăluirea fostului prim-ministrului Emil Boc, persoană sinceră şi binevoitoare, dar fără noroc şi nu mereu responsabilă. Totul, în acest caz, nu va fi spus niciodată sau, cel mult, în clipa când nu vom mai avea ce face cu el. Pentru că un adevăr nerostit la timp, îşi pierde din adâncime şi nu mai este adevăr adevărat. Iar tăgăduiala lui, dacă duce la urmări catastrofale pentru destinul unui popor, este o infracţiune istorică. Mai pe înţeles, o crimă. Şi mai precis, o crimă de leznaţiune.

Nu mai am, la anii mei, teamă de cuvinte: cucerirea Daciei de către Imperiul roman a însemnat mai puţin decât dezastrul la care am ajuns acum. Înseamnă că toate victoriile lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazu au fost zadarnice. Zădărnicite de un imperiu nou, nevăzut dar simţit peste tot, din ce în ce mai agresiv.  

Cauzele acestui 70 la sută au venit din toate părţile, fiecare cu justificarea sa, dar efectul lor a mers pe unul şi acelaşi drum ducând, inevitabil, spre palatele foamei. Foametea a fost dintotdeuna aliatul politicilor proaste; iar înfometarea românilor reflectă întru totul politica de astăzi, obsolut tribală.

Un popor se stinge când i se taie rădăcinile.Triburile au supravieţuit cu rădăcini.

Fără să-mi fac vreun merit şi fără să susţin că aş fi un cunoscător în materie, câtorva din cauzele lui 70 la sută le-am spus pe nume, atâta timp cât mi s-a îngăduit să le spun. Editorialele, dintr-un ziar care nu mai există, dovedesc că nu am fost un ghicitor în stele, nici un împătimit al datului în bobi, dar am ştiut să număr pe degete.

Să numărăm, aşadar, şi să adunăm ceea ce nu mai avem, să vedem unde s-a dus avutul şi cine l-a dus. În cei douăzeci şi ceva de ani de bairamuri neîntrerupte, România a avut 3 preşedinţi, 7 legislaturi, 14 guverne, 11 prim-miniştri, 21 de miniştri ai Justiţiei, 17 miniştri la Externe şi 24 la Agricultură. Nu-i mai adun şi pe ceilalţi, considerând că cei număraţi, dacă ar fi vrut cu adevărat, miracolul atât de dorit s-a fi produs.

Casa lui Eminescu - Ipoteşti

Informaţia este culeasă din oglinzile guvernamentale, aşa numitele site-uri, care nu pot fi învinovăţite nici de prea multă transparenţă, nici de prea puţină opacitate. Sunt aşa cum trebuie, şi nu cum se cuvine să fie. Sunt publice, dar nu pentru oricine. Pentru că nu oricine ştie să citească printre rânduri şi să adauge ceea ce lipseşte, majoritatea datelor fiind, din principiu, incomplete sau depăşite. Păstrate anume să nu înţelegi nimic şi să te pierzi în negură. Le-am cercetat pe toate, le-am confruntat, am adunat, am scăzut şi mi-am făcut câteva rezumate-concluzii, ordonate într-o Addenda, anume să le puteţi privi de la fereastră. Ca pe un cortegiu funerar. Cu răbdare, cortegiul fiind foarte lung.

Amănuntul că în acest timp am avut mai puţini prim-miniştri decât guverne şi mai mulţi miniştri decât prim-miniştri nu-i o anomalie, ci o anamneză a chermezelor politice: unii prim-miniştri au reuşit să-şi păstreze scaunul în câte două guverne, alţii au plecat fără să-şi consume mandatul, câţiva miniştri au trecut de la un minister la altul, iar alţii au plecat mai devreme, demişi sau retraşi, din motive care-i privesc personal. Oricum, nimeni nu a plecat cu mâna goală şi numai după ce şi-au asigurat un scaun mai comod, într-o societate privată, luând cu el o părticică din patrimoniul de stat, declarată şi legalizată drept moştenire de la strămoşi.

 

Casa lui Sadoveanu - Fălticeni

Prima anomalie (din nefericire, nu şi ultima) s-au petrecut la Preşedenţie, unde primul sosit s-a întins ca o pecingine pe două legislaturi şi jumătate, lăsând scaunele, fotoliile şi canapelele infectate cu ploşniţe. Insectele acelea mărunte, care se apără prin duhoare, cu cap mic, înzestrat cu elitre telescopice, talie scurtă şi corp de submarin turtit, care le îngăduie să se strecoare prin toate crăpăturile şi se hrănesc numai cu sânge de om, putând să rabde de foame până la şase luni.

Când spun anomalie nu mă refer la durata locativă în sine a primului venit la Cotroceni. Pentru că tocmai anomalia i-a prelungit şederea, chiriaşul trăgând de timp până când o prerogativă constituţională ambiguă l-a autorizat să mai întârzie în atanasele domnitorilor de altădată – Şerban Cantacuzino, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, etc.-, să-şi desfete sufletul, din Foişorul lui Dionisie, cu foşnetul copacilor din ultima strofă a Codrului Vlăsiei, şi să admire în continuare, satisfăcut, coloanele, arcele, scările de stejar şi lambriurile de marmură ale palatului.

 

Palatul Cotroceni

 Palatul în care cel care îl reformase cu grijă (să-i spunem numele: Nicolae Ceauşescu), păstrându-i evlavia brâncovenească, n-a dormit nici măcar o noapte, ultima din viaţă petrecând-o la Târgovişte, lângă o latrină de cazarmă, secerat de gloanţele unor recruţi neinstruiţi. Lăsat să îngheţe sub aburii pestilenţiali ai acesteia, de unde, în aceiaşi noapte (să reţinem data: 25 decembrie, 1989), a fost adus şi abandonat pe maidanul unui teren de fotbal din Ghencea; împachetat într-o pânză de cort militar. Şi nu în mătasea cernită a firmanului, precum cel aşezat pe umerii lui Brâncoveanu, prevestindu-i sfârşitul (să-l amintim: 15 august, 1714), între cele Şapte Turnuri, la Edicule.

Faptul că primul chiriaş de la Cotroceni îi fusese slugă obedientă, iar mai apoi  s-a aflat între gâzii care i-au tăiat capul, n-a fost o întâmplare, ci, aşa cum am învăţat din cărţile de filozofie, o necesitate. Întâmplarea putea să nu se întâmple; necesitatea trebuia să se producă. Şi s-a produs. Şi s-a întâmplat (!) să intre şi în Constituţie, devenind din lovitură militară, Revoluţie; cu idealuri „în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român” (Articolul 1 – aliniatul 3). O batjocură a celor 1104 români, morţi în revolta  din decembrie 1989. O profanare a istoriei neamului. Un sacrilegiu povestit şi repovestit fără ruşine, în sute de cărţi cu miros mai greu decât al urinei soldaţilor de la Târgovişte. Cărţi care i-au ajutat gâdelui, ajuns calif, să promoveze şi să promulge, legi după legi, una mai absurdă decât alta, trecând în buzunare particulare averea comună, indivizibilă, a tuturora; un patrimoniu economic naţional, clădit în tăcere, din foame, frig, frică şi alte suferinţi, pe care, dacă vi le mai amintiţi, vă rog să le număraţi şi să le adunaţi singuri.

Cotroceni - Ştafeta sărăciei

 Eu le-am adunat de multe ori. Într-o singură împrejurare, am scăzut: două castele – Sinaia şi Săvârşin – două palate – Pelişor şi Herăstrău – o moşie cât cuprinzi cu ochii. Totul pus în braţele unui rege de efemer, califul de la Cotroceni păstrându-şi tronul pentru el. Totul fără dezlegare de la nimeni – nu tu Parlament, nu tu Popor -, ca şi când ar fi dat de la el. Ştergându-i, totodată, valoarea biletului de tren până în Elveţia. Şi dându-i, pe deasupra, 1,5 milioane de dolari pentru a se plimba prin Occident, chipului sub formă de lobby, să ne „bage” în NATO, când acesta intrase în România de câţiva ani, fără să întrebe pe nimeni.

Păduri, livezi, cerbi şi căprioare – nici Ţiriac nu a primit mai mult de la Roman -, aparte un aeroport lângă mare; plus cerul românesc pentru ca avioanele invizibile să-şi descarce bombele peste Iugoslavia vecină.

Întemeietor de anomalii, primul chiriaş de la Cotroceni – nu-i spun numele, sperând să-l uite şi istoria – a fost şi un neobosit ziditor de ruine, construite din materiale mai rezistente decât sunetul lirei lui Amfion. Piatră cu piatră, începând de jos; de la temelia neamului, în care a intrat prin efracţie gentilică, trecând Dunărea pe la ostroavele olteniţene, pe umerii unui bunic decedat cu mult înainte de naşterea sa.       

Ce ruină mai ruină decât toate ruinile, precum Legea Pământului, aşa cum a gândit-o şi răzgândit-o Negânditorul de la Cotroceni? O lege a viitorului fără trecut! A  a lichidării fărădelegilor dinainte prin introducerea altora noi, strecurate prin ideologia eufemismelor unei democraţii primitive şi a libertăţii anapoda, precum retrocedarea sau reconsitituirea proprietăţilor, reparaţia daunelor morale şi recunoaşterea pagubelor materiale. Abuzive primele, imaginare următoarele, nedrepte despăgubirile. Ducând, în cele din urmă, la dispariţia clasei ţărăneşti.

Trunchiul ţării, arborele mândru şi semeţ, răsărit dintr-un timp fără istorie, a fost retezat cu brutalitate, palmă cu palmă, articol după articol. Smuls din pământ şi aruncat în foc. Să păstreze bine încinse grătarele pentru fleici şi mititei de la chermezele vesele ale despărţirii noastre de noi înşine. Timp în care vatra satelor se răcea încetul cu încetul, fără pic de ulei în candelă.

Ştiu, arţăgoşi ca întotdeauna, nodînpapuriştii îmi vor spune că nu am dreptate, că, dimpotrivă, Legea Pământului a fost elaborată cu toată grija, urmărindu-se, în primul rând, protejare şi dezvoltarea populaţiei rurale, recunoaşterea abuzurilor îndurate timp de secole. Gândită anume pentru a li se restitui satelor ceea ce ... nu li s-a  luat. Pentru că mai sus amintita necesitate, din decembrie 1989, s-a produs: capul nenorocirilor noastre neîmplinite a căzut la Târgovişte, cu faţa spre cerul înnoptat al Naşterii Domnului, printre troscot şi volbură uscată.

Argumentul suprem şi definitiv, la care aceştia nu vor să renunţe şi-l repetă peste tot, euforici, gâtuiţi de optimism, sună frumos: România are în clipa de faţă, numărate bob cu bob şi reflectate întocmai în oglinzile statistice ale guvernului, 12.965 de sate. Fericite că au supravieţuit demolării lor, gata pregătită.

Aşa este, recunosc, dar contraargumentul meu ar trebui să le sune-n conştiinţă: multe din cele 12.965 de sate nu mai există decât ca toponimice. Definesc locuri şi vetre care s-au stins. Pentru că oamenii au plecat: din cele peste 4 milioane de români care pribegesc în afara ţării, două treimi sunt foştii locuitori şi stăpâni ai acestor sate. Ai caselor care şi-au închis pleoapele ca să nu vadă cum vine singurătatea şi le cotropeşte grădinile, curţile, grajdurile şi le ferecă porţile. N-au vrut să mai vadă pustietatea drumurilor şi tristeţea ogoarelor năpădite de costreie, pălămidă, ciulini şi volbură târâtoare. Orlişte în locul valurilor aurii de grâu şi lanurilor verzi de porumb; ocolite până şi de păsări, de la hotarele răsăritului până la marginile asfinţitului.   

 

Casa lui Liviu Rebreanu

Satul a fost smuls din pământ de această ruină numită Legea pământului,  lăudată şi aplaudată peste tot. Până şi în cabinetele de la Bruxelles, unde – am spus-o la timp -, ca măsură de prevedere, s-a hotărât în secret, încă din vara anului 1990, decimarea potenţialului agricol al României, pentru a-l consolida pe cel altor state şi pentru a ajunge unde am ajuns: să ne cumpărăm din afară, exact de la aceste alte state, hrana din fiecare zi, plătind cu viitorul generaţiilor de după noi.

 

...Clasa ţărănimii; grâu şi soldaţi pentru două războaie mondiale. Despăgubiri de război pentru daune pe care nu le-a făcut – şase ani de cote, incluzând toate produsele agricole, care plecau spre Moscova. Puşcăriile, deportările, strămutările, coloniile de muncă (Poarta Albă, Salcia, Capul Midia, canalul Dunărea-Marea Neagră etc., etc.). Expropierea fără bani (1945) şi împroprietărirea cu bani (1950). Rechiziţiile forţate. Colectivizarea - bătăturile golite de animale şi unelte agricole care, oricum, nu-ţi mai trebuiau. Impozite pe ceea ce nu mai aveai. Închiaburirea – lichidarea ţăranilor înstăriţi şi mijlocaşi. Autoimpunerea – organele timpului calculau (grădină, curte, animale, păsări, pruni, meri, nuci, etc.) şi îţi stabileau o „fonciere” în plus, ca venind din partea ta, pentru consolidarea socialismului. Contribuţia – fiecare gospodărie participa la întreţinerea drumurilor (piatră, nisip, zile de lucru, etc.). Munca voluntară şi patriotică (oricând şi oriunde). Concentrările ( bărbaţii „mobilizabili” munceau trei luni de zile la strânsul recoltelor). Predarea obligatorie către stat a produselor agricole la preţul stabilit de acesta. Recensământul anual al porcilor şi animalelor mari, cu datoria de a le preda statului, dar nu oricum: porcul trebuia să aibă 150 de kilograme – cu sfoara, îi măsurai mijlocul, scădeai lungimea şi aflai greutatea -, viţelul trebuia să fie de două ierbi şi să ajungă la 250 de kilograme, pentru categoria a I-a, următoarele două reducând preţul la jumătate. Vaca era a ta, dar viţelul nu. Sacrificarea putea să urce până la trei ani de închisoare. Când era bătrână, vaca trebuia dusă la ORACA. Am fost de multe ori acolo şi m-am întors acasă numai cu funia, dar am uitat ce însemnau cele cinci litere. Am cunoscut direct, suferindu-le, marea parte a acestor blestămăţii.

Casa lui Marin Preda - Siliştea-Gumeşti

 

Iar acum, din 1990, de la capăt, dar altfel. Din nou soldaţi – în fosta Iugoslavie, în Irak, în Afganistan şi unde va mai fi nevoie. Reducerea directă şi indirectă a pensiilor, uitându-se că pensionarii nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac acum, ci pentru ceea ce au făcut înainte. Pensia nu-i decât o restituire parţială a valorii muncii lor de zeci de ani de zile. O dobândă a acestei valori-capital, tezaur care rămâne pentru totdeauna la stat.

Nu vorbim de pensiile pentru ceapişti, iaseişti, semetişti. Pentru că nu mai sunt locuri în cimitire. Dar să  amintim desfiinţarea ajutoarelor sociale, mai puţin cele de înmormântare. Impozitele mari, taxele cu nemiluita, nejustificate legal. Amenzile pentru orice infracţiune, inclusiv pentru trecerea pe stop. Asigurările private de sănătate, de bunuri imobile şi imobile, pentru case deschizându-se un capitol separat: îţi asiguri casa pentru dezastre naturale imprevizibile, precum inundaţiile; nu şi pentru trăznete, fulgere şi cutremure, care, pe semne, sunt numai naturale. Şi-ţi îngrijeşti suferinţa, plătind policlinicii trei nopţi de spital; imaginare, pentru că nu există paturi.

Şi acum, emigrarea: scoborâtorii tineri din balade au schimbat poienile - „gura de rai” – cu stepele de asfalt din Occident, iar bunicii au rămas acasă, îngrijindu-şi singurătăţile, nepoţii şi absenţa celor plecaţi, alungaţi de mizeria materială şi morală, înstăpânite pe satul fără câini.

Faptul că am ajuns să cumpărăm din afară, cu bani pe care nu-i avem, 70 la sută din produsele alimentare, e mai mult decât adevărat, dar – am spus de la început – acest adevăr nu spune totul, dezvăluirea întreagă fiind lăsată în seama surdo-muţilor. 

Casa lui Fănuş Neagu -Grădiştea

 

Nu ştiu cine i-a pus în braţe domnului Emil Boc această sorcovă împodobită numai cu şopârle. Şef de guvern, în două guverne prăbuşite în 12 luni! Cred, în continuare, că a fost sincer când a mers cu ea la Timişoara (17 iulie, 2009), apoi în Parlament, la televiziuni şi aiurea, bătându-i pe umăr pe toţi, dar mă îndoiesc că ar fi fost şi responsabil, necunoscând adâncimea dezastrului. Dumnealui a mers acolo să prezinte utopia Primului siloz, o invenţie a partidului său, după modele asemănătoare, precum Prima Casă, Prima Rablă şi ultimul prost.  Silozul acela – nu la dimensiunile celor însuşite de Triţă Făniţă -  nu s-a făcut. Pentru că oamenii nu aveau ce să pună în el şi nu era siguri că nu vin şobolanii. Dar primul ministru era ferm convins de succesul proiectului. Pledoaria sa a fost un triumf al iresponsabilităţii politice, terminându-se cu ovaţii. Şi un ou, care nu l-a atins pe el, dar i-a lovit maşina. Un singur ou!... Văzut de un noian de jurnalişti, care l-au ciocnit peste tot, o săptămână de zile. Timp în care nimeni nu a văzut diviziile de săraci, lipiţi pământului, mărşăluind spre palatele foamei.

Renunţaţi, vă rog, la doine, balade, proverbe şi strigături. Şi păstraţi restul.

Aruncaţi pe fereastră cărţile lui Slavici, Agârbiceanu, Sadoveanu, Voiculescu, Rebreanu, Galaction, Marin Preda, Bănulescu, Fănuş Neagu, etc.,etc., şi lăsaţi în rafturi numai geografia şi monografia aşezărilor rurale.

Scoateţi, vă rog, din Istoria României, istoria satelor. Şi păstraţi coperţile.

Madrid, iunie 2013

.....................................................

© Rezervate toate drepturile