Mostrando entradas con la etiqueta Moldova. Mostrar todas las entradas
Mostrando entradas con la etiqueta Moldova. Mostrar todas las entradas

miércoles, 26 de marzo de 2014








Să recitim Doina



            Se cuvine să ne întoarcem din când în când la Doina lui Mihai Eminescu, aşa cum ne întoarcem cu gândul la malul unui râu sau la marginea mării. Murmurul apele care trec şi nu se termină, foşnetul valurilor care se sting sub amurg şi se aprind în zori, ne alintă sufletul şi ne înviorează trupul în vremuri de restrişte şi speranţă.
        Întotdeauna n-am aflat sub restrişti şi niciodată nu ne-a lipsit speranţa. Nici acum, când încep să se audă zgomote de săbii şi nechez de avioane peste apele Nistrului.


Azi i-am avut în casă, ca oaspeţi, pe Eminescu însuşi, pe Octavian Goga, pe Grigore Vieru, pe Constantin Virgil Gheorghiu şi pe Ion Lazu. Fiecare venea de la un mal de lac sau de la un ţărm de ape, punându-mi pe masă torentul cu sunet de cascadă al Doinei. Singurul poem, din toată poezia noastră, în care toponimicile, fără nici un alt cuvânt zidit în jurul lor, devin metafore revelatorii.

Doina, poemul care merita să ne deschidă prima pagină a abecedarelor şi toate cărţile de citire, istorie şi geografie.

Doina, care ne-a lipsit mulţi ani din paginile cărţilor noastre, aşa cum ne-au lipsit icoanele de pe pereţii casei.

Doina, podul nostru de argint dintre cântecele de dragoste şi doinele de cătănie.

Doina, pe care „elitiştii” noştri de azi – de fapt, nu sunt ai noştri, nici ai aziului nostru, nici nu sunt elitişti– cată s-o şteargă din memoria neamului, punând în loc pornografia unor texte pe care Eminescu nu le-a scris niciodată.

             
Nimeni, până la Eminescu, n-a fost mai fascinat de lumina sonoră a cuvintelor noastre şi nimeni nu le-a supus unor încercări continui de gramatică şi prozodie, stăruind să le pătrundă taina alcătuirii. Necrezând, cum s-a crezut cândva, că un popor de peste zece milioane de suflete au fost compus numai din nătângi şi că n-au avut nici destul auz, nici atâta minte pentru a-şi plăsmui o limbă cum se cade, a primi apoi ciudatul axiom că numai d-nii filologi sânt oameni cuminţi, carii ne pot pune la cale după teorii pe care le sug între patru pereţi din degetul mic, o asmenea credinţă este o insultă pentru naţia românească, care a vorbit şi scris bine şi într-un fel înainte chiar de a fi sămânţă de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian. Ramură mutată în pământ departe de tulpina părintească (sublinierea noastră), limba românească s-a nutrit în mediul ei nou, prefăcând nutrimentul în organe specifice ale sale şi rămâind limbă romanică, precum un Engles rămâne Engles, chiar dacă s-ar fi nutrit din copilărie numai cu grâu cumpărat din Valea Dunării.  

Mâhnit de teoriile acestor filologi, poetul este la fel de mâhnit de apărătorii  purităţii limbii, cei care au crezut de bine a prăda lexiconul latinesc şi acelea ale limbilor romanice şi a alunga toate cuvintele slavone, chiar cele mai nevinovate, chiar acelea care la noi îşi pierduseră de mult înţălesul lor primitiv.

(Notă : textul cursiv este extras din articolul lui Eminescu – Limba românească e veche şi staţionară, 1877)

            Nu ştiu, cum ştia Totu Maiorescu, dacă poetul a scris Doina, în vara anului 1883, înainte de a pătrunde în suferinţa întunericului fără sfârşit, sau în zilele premergătoare sărbătorilor de la Putna, din august 1871, cum presupune George Călinescu.

            La comemorarea a 400 de ani de la târnosirea mânăstirii, Mihai Eminescu şi Ioan Slavici s-au aflat la intrarea templului, în faţa a peste 3000 suflete, reprezentaţi din toate provinciile romîneşti, splendidă demonstraţie a solidarităţii naţionale.

            Înclin să cred că Doina a fost scrisă în ajunul sărbătorii, aşa cum susţine George Călinescu, Chiar dacă nu pot confrunta datarea poemului cu copia unui mansuscris eminescian, pe care mi l-a pus pe masă profesorul Bazil Munteanu, ultimul dintre oaspeţii mei din această zi. În cele 23 de versuri se află închisă Doina,ca o floare într-un mugur, gata să se deschidă spre lumina cerurilor.


 O reproduc mai jos, aşa cum am primit-o.



Şi privind spre miazăzi
Dunărea el o zări,
Întruna spre mare-ntoarsă
Şi spre şapte guri se varsă.
De la Nistru pân la ea
Ţara mândră se-ntindea.
Vede codrii cum coboară
Deal la deal, ţară cu ţară
Resfirându-se pe şes
Unde râurile ies
Şi pe vârfuri de păduri,
Mânăstiri şi-ntărituri.
Vede târguri, vaduri, sate
Pe câmpie presărate,
Vede mândrele cetăţi
Stăpânind pustietăţi,
Vede turmele de oi
Cu ciobanii dinapoi,
Cu fluiere şi cimpoi.
Iară ergheliile
Petreceau câmpiile
Şi de-alungul râurilor
Se-aşterneau pustiurilor.
           
Dacă ar mai trăi domnul Noica, sunt sigur că mi-ar spune când a scris Eminescu acest crâmpei din Doină. În absenţă, îi aud numai cugetarea :
Eminescu este conştiinţa noastră cea mai bună.

Şi îi alătur, cugetările altora :
           
Astfel, se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care 1-a ivit  şi-1 va ivi vreodată, poate, pă­mântul românesc. Ape, vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale. (George Călinescu)
A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă... Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă. (Tudor Arghezi)
Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc. (Nicolae Iorga)
            Doina: Cea mai categorică evanghelie politică a românismului. (Octavian Goga)
Eminescu era darul Providenţei, dăruit nouă Românilor. (Antonie Plămădeală)
Eminescu-Sumă lirică de Voievozi. (Petre Tuţea)
Mihai Eminescu era o fumuseţe, avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o Icoană veche. (I.L. Caragiale)
Eminescu mi se părea un zeu tânăr, frumos şi blând. (Alexandru Vlahuţă)
Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu. (Nichifor Crainic)
 



Doina
De la Nistru




De la Nistru pan' la Tisa

Tot Românul plânsu-mi-s-a,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.



Din Hotin şi pân'la Mare

Vin muscalii de-a călare,

De Ia Mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;



Din Boian la Vatra-Dornii
Pân la Tisa

Au umplut omida cornii

Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos pe vale

Şi-au făcut duşmanii cale,




Din Sătmar până-n Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul

Îndărăt tot dă ca racul,
Din Hotin

Nici îi merge, nici se'ndeamnă.

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui.



De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;
Până la Mare





Şi cum vin cu drum de fier  
Toate cântecele pier,


Zboară păsările toate

De neagra străinătate;



Numai umbra spinului

La uşa creştinului,
Îşi dezbracă ţara sânul,
De la Mare

Codrul - frate cu Românul –

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă –

Sărac în ţară săracă!



Cine-au îndrăgit străinii,

Mânca-i-ar inima câinii,
La Hotin

Mânca-i-ar casa pustia,

Şi neamul nemernicia!





Ştefane Măria Ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Lasă archimandritului
toată grija schitului

Lasă grija Sfinţilor 
Boian


În seama părinţilor
Clopotele să le  tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu,

Ca să-ţi mântui neamul tău!



Tu te-nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.D

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată,
Vatra Dornei

De-i suna de două ori,

Iţi vin codrii-n ajutor,

De-i suna a treia oară,

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară –

Indrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!





Doina
Sătmar





Desde Dniéster hasta el Tisa

Todo el rumano se me ha quejado
Que ya nu puede andar
Por tanto y tanto forastero.

Desde Hotín hasta el mar
Săcele

Lleganlos cosacos a caballo,

Desde el mar hasta Hotín

Nos acechan los caminos;



Desde Boyan a Vatra Dornii 
Cual orugas todo lo comen.
Que ya no tre reconoces a ti mismo
Por lo invadido que estas.
Por los montes y por los valles
Turnu

los enemigos se abren camino,

Desde Satmar hasta Săcele
Ya no hay otros cauces.
Ay, del infeliz Rumnao,
Que anda como el cangrejo,
Nada le va, nada le viene,
Ni el otoño es su otoño,
Ni es suyo el verano.
Un advenedizo en su país.





Desde Turnu hasta Dorohoi
Dorohoi

Se desbordan los enemigos

Que se asientan entre nosotros.

como llegan cual turba

Todo el cantar se muere.

Todos los pájaros huyen

De la negrura extranjera.



Sólo la sombra del espino

Junto a la puerta del cristiano.

Todo el país se desnuda. El

bosque, hermano del Rumano,

Perece bajo el hacha

sus manantiales enmudecen.

Pobre en el país pobre.



Que se lo coman los perros

A quien quiso al extranjero,

Que el vacío llene su casa

Y la ruinad de su estirpe.
Putna



Don Esteban, Majestad,

No te quedes más en Putna,

Deja al archimandrita

El cuidado del convento;

Deja el cuidado de los Santos

Al cansancio de los padres.

Que tañen a las campanas
Tu te-nalţă din mormânt - Levántate de tu tumba

Todo el día y toda la noche,

Hasta se apiadara el Dios

Para salvar a tu pueblo.



Levántate de tu tumba

Y haz que oiga tu cuerna

Reuniendo a Moldavia.

Si lo tocaras una vez

Juntarás toda la Moldavia.

Si lo tocaras dos veces

Los bosques te ayudarán.

Si tres veces lo tocaras,
Nicolae Grigorescu - Gornistul

De punta a punta del país

Todos enemigos morirán.

¡Ojalá sean amados

Por los cuervos y las horcas!








............................................................................
Notă- Pentru a sublinia metaforele toponimice,
 revelatorii, am distribuit altfel strofele.
R. Darie Novăceanu, 2014





































viernes, 21 de marzo de 2014



           
 O u l  d e   ş a r p e   d i n   l a n u l   d e   p o r u m b


 Intr-un singur prilej, repetat de câteva ori pe an, caleştile diplomaţiei spaniole îşi fac apariţia pe străzile Madridului, străbătând distanţa dintre Palacio de Santa Cruz - sediul Ministerului pentru Relaţii Externe - şi Palacio Real, din Plaza de Oriente. Două palate de vârste apropiate, cu multă istorie, pieţe şi străzi cu multă cultură şi tradiţii păstrate ca şi caleştile regale. Mai toate procesiunile religioase din Săptămâna Mare străbat trasee apropiate, înţesate de public, sub compasul solemn al muzicilor.
            Defilarea caleştilor, însoţite de garda de călăreţi înfiretaţi pâna la sprâncene, cu lăncii împodobite şi săbii lungi, naşte mai multe emoţii pentru pasagerii dinlăuntru şi aproape nici una  pentru cei ce, surprinşi, se opresc din drum şi aplaudă de pe trotuare.
            Fară calendar precis, când numărul noilor ambasadorilor, sosiţi la post, formează un „pachet” suficiente, Casa Regală stabileşte data primirii Scrisorilor de acreditare, şi spectacolul se pune în mişcare, într-un ceremonial cunoscut pâna şi de cabalinele splendide, proaspăt îmbăiate, simţind că fac un lucru de folos.
            Din Sala Tronului, unde se consumă momentul cel mai semnificativ, Majestatea Sa îi invită, pe rând, pe cei acreditaţi, într-un salon alăturat, pentru o primă conversaţie, a  cărei durată măsoară importanţa acordată noului sosit şi a ţării pe care o reprezintă. Fortuit, sunt secvenţe scurte, pur protocolare. Când Regele se ridică, trebuie să faci acelaşi lucru şi să cauţi uşa. Dacă rămâne aşezat, orientând discuţia spre teme care-l interesează, trebuie să răspunzi fără paranteze. „- Cum stau treburile în Moldova? Ce se întâmplă în Transnistria? Nu sunt prea multe râuri? Şi Basarabia...”


 Încorsetat de fracul pe care-l pusesem pentru prima dată şi nu ştiam cum să‑i ţin cozile, am început cu râurile, spunând că nu sunt deloc multe, când nu sunt şi frontiere, cum era cazul cu Prutul şi Nistru. Am apreciat că nu va trece mult timp şi Prutul îşi va pierde funcţia aceasta, creată artificial. Lecţie de manual, pe care am complicat‑o puţin.
Am evocat Doina lui Eminescu, podurile de flori dintre noi şi moldoveni şi speranţa că Mircea Snegur, după declararea independenţei, din ultimul august, va face posibil şi celălat deziderat, al unirii celor două ţări. M-am lungit puţin, înţelegând că subiectul interesa. Mai ales că următorul invitat în salonul acela avea să fie Igor Ivanov, ambasadorul rus.
Unirea dorită de Mircea Snegur nu s-a împlinit şi nici nu cred că a fost exprimată cu sinceritate şi răspundere politică, după doar câteva luni petrecute la Snagov, semnând integrarea Moldovei în Comunitatea Statelor Independente - CSI -, timp în care partidele istorice din România continuau să arunce în apele Prutului petale de flori presate în cărţile de istorie, deranjând Moscova şi iritându-l pe generalul Lebed, comandantul Aramatei a 14ª, concentrată în Transnistria. Lanurile de porumb de pe malurile Nistrului a devenit foarte curând câmp de bătălie, iar intervenţia Occidentului s-a limitat la trimiterea de observatori OSCE în zonă, între aceştia câţiva parlamentari români exaltaţi.
Pe malurile Nistrului
Informaţiile de acasă erau puţine şi confuze. Presa, cum nu mai avea nici o oprelişte, folosea un limbaj indecent, locuri comune semănate cu agresiuni gratuite, iar radiogramele de la minister construiau parafraze asemănătoare, evitând comentarea elementelor de substanţă.
Ni se cerea, în schimb, opinia publică din ţara de reşedinţă şi, în mod expres, poziţia oficială, greu de obţinut. Ştirile, ilustrate uneori de reportaje, publicate de presa spaniolă veneau numai de la Moscova, transmise de Efe, agenţia de presă a statului, şi de corespondenţii ziarului  El País, unii acreditaţi aici de foarte mulţii ani.
In context, mi-am amintit de un ziarist, John Müller, redactor la departamentul internaţional de la El Mundo. Chilian, aşa îl cunoscusem, naturalizat spaniol, cu bunici sudeţi, născuţi în Cehoslovacia.
            L-am convins să plece la faţa locului, din respect pentru profesie şi după câteva săptamâni reportajele lui din lanurile de porumb de lângă Tiraspol au fost cele mai citite, schimbând în bună măsură opinia spaniolă.
            Diplomaţia noastră, o mărturisesc cu jenă, n-a adoptat de la început o atitudine clară. Temele fierbinţi - Basarabia, anexele secrete ale pactului Ribbentrop - Molotov - fiind ocolite cu multă prudenţă. O singură dată, într-o declaraţie scurtă, mininstrul Teodor Meleşcanu, amator de fraze de impact, a terminat prin a spune că Insula Şerpilor se află bine merçi, acolo unde îi e locul, în Marea Neagră. Probabil consilierii săi nu ştiau mai mult, iar serviciul de documentare nu avusese timp să umble prin arhive.
            Nu poţi, după o astfel de declaraţie, absolut stupidă, să afli mai mult de la alţii. Şi tocmai asta ni se cerea, urmând, am socotit eu, ca în funcţie de reacţiile altor ţări, să se formuleze o poziţie mai puţin ambiguă, ştiindu-te sprijinit din mai multe părţi.
          Transmisesem tot ce socotisem că merita transmis, timp în care conflictul lua dimensiuni. Constatasem că spaniolii, foarte slabi la istorie şi geografie, nu se dădeau în vânt după un astfel de subiect. Născut în Basrabia, trecut prin multe vitregii, ajuns într-o perioadă cel mai prestigios editor din Buenos Aires, Mario Mujnik îşi mai amintea din limba română doar două cuvinte - cozonac şi pecie -, pe care mi le repeta ca pe un „bine  te-am găsit.”
            Nu aveam nici o îndoială că la Bucureşti se culegeau informaţii de peste tot, mai ales din corpul diplomatic şi, neapărat, de la Moscova. Dar nu-i acelaşi lucru: una îţi spune ţie Moscova şi alta comunică diplomaţilor săi din diverse ţări. Marcel Dinu, la vremea aceea secretar de stat, coordona toate comunicările în legătura cu conflictul, cumpănea bine fiecare cuvânt şi avea delicateţea de a‑ţi cere altele câteva, de care avea nevoie pentru a‑şi completa desenul întregii situaţii, pe care o trăia, efectiv şi afectiv, în exerciţiul său.
            Intr-un astfel de moment critic, când confruntarea militară punea în pericol stabilitatea zonei şi jocurile politice dintre Est şi Vest, l-am sunat pe Igor Ivanov, i-am spus că vreau să-l văd şi i-am spus şi motivele. N-avea cum să mă refuze, depusesem Scrisorile de acreditare în aceiaşi zi,  de 13 decembrie 1991, iar el le mai depusese încă odată, ca reprezentant al lui Elţin. Soţia, născută la Constanţa, în timpul războiului, o prietenie care şti că nu va dura, dar îţi face bine.
            Igor a ţinut mai întâi să-mi arate salonul Sfântul Gheorghe de la Kremlin, reprodus la scara 1/1, în sediul ambasadei la Madrid, din strada Serrano, iar după aceea, în biroul său, mi-a pus la dispoziţie suficiente documente la zi, în rusă şi spaniolă, din care rezulta că Federaţia Rusă dorea stingerea conflictului, preocupată la data aceea de altele, care să-i asigure conservarea influenţei politice pe structurile fragile din CSI.
            Era mai mult decât mă asteptasem: cu date şi elemente clare, Lebed urma să renunţe în a mai fi un nou Napoleon ( va ajunge în Siberia, unde s-a prăbuşit cu elicopterul de guvernator al acesteia), iar Smirnov se va declara mulţumit cu păstrarea statutului de pâna atunci, de preşedinte al Republicii Transnistrene, cu Ilie Ilaşcu păstrat după gratii.
            Sigur, în culise se va lucra în continuare, dar ceea ce conta în momentele acelea era liniştirea spiritelor şi cred că informaţiile mele au economisit energia diplomaţiei noastre, bazată pe aşteptare şi împrovizări. Nu întâmplător, Igor Ivanov va ajunge mai apoi, pentru mult timp, ministrul de externe, revăzându-ne, când a fost posibil, la Madrid.
                                                                       ***
            Singura nedumerire pe care am încercat-o atunci şi mă încearcă şi azi, a fost la plecare. Condus, după protocol, de Igor însuşi, pâna la ieşirea din strada Serrano, l-am descoperit pe ataşatul meu militar, constatând că se cunoşteau foarte bine şi tocmai sosise pentru o întâlnire de lucru, am înţeles, aproape de rutină.
            Eu îmi schimbasem agenda zilei în funcţie de cele povestite, dar reîntors la ambasadă am constatat că ataşatul militar nu avea prevăzută nici o vizită la ambasada rusă. Mai mult, în Fişa săptămânală de lucru, la aceleaşi ore, apărea o întrevedere cu unul din ataşaţii militari - erau mulţi - ai Statelor Unite. Că era o menţiune fictivă, că fusese sau nu în respectiva vizită nu aveam de unde să ştiu, dar cea de la ambasada rusă era certă. De unde aveam dreptul să deduc că ataşatul lucra peste mine, din dispoziţii primite de la alţii sau pe contul său, din proprie iniţiativă.
            N-am vrut să aflu mai mult, dar am avut grijă ca nici el să nu afle mai mult de la mine, neştiind unde duce informaţia, având acces personal la comunicările prin cifru.
            Funcţia de ataşat militar fusese adăugată după venirea mea la Madrid, Ministerul Apărării Naţionale având toate prerogativele numirii reprezentanţilor săi într-o ţară sau alta. Formal, intra în subordinea mea, practic lucra la ordinele superiorilor săi direcţi. Avea aceleaşi drepturi şi privilegii ca toţi diplomaţii, fără obligaţiile acestora. Liber să-şi desfăşoare munca aşa cum socotea el că trebuie s-o facă.
            Nu m-a deranjat în nici un fel statutul său, ci lipsa de sinceritate.
....................................................................................................................................
Fragment din Saloanele de lux ale nemerniciei - Editura Elion - Bucureşti, 2006