Darie Novăceanu
Singur şi alb
Singur şi alb,
la după-miezul nopţii,
făcând să scapere asfaltul, scuturând
printr-un singur
prelung nechezat
întunericul din
arborii de pe trotuare,
astfel l-am văzut, singur si
alb.
Singur şi alb, înaintând fară
grabă
prin mijlocul
oraşului, păscând nedumerit
trifoiul putred
de pe tarabele norocului;
cu şaua
inflorată, singur şi alb.
Singur şi alb,
cu frâul liber,
luminând
tăcerea-ngenunchiată la colţul străzilor,
bătând din
copite în staţiile de autobuz,
la ora când sufletele
nu călătoresc
nici luate de mână. Singur şi alb.
De unde venea?
Al cui să fi fost?
Al unui barbar
de-acum un mileniu?
Al lui Baiazid?
Cumva al lui Toma Alimoş?
Şi unde se ducea
de unul singur şi alb?
Dar l-am văzut: a străbătut ultimele străzi,
a ocolit lacul şi s-a pierdut spre nord,
galopând fără grabă. Singur si alb.
Şi mă tem că era
dintr-o baladă nescrisă
Solo y blanco
Solo y blanco,
pasada la medianoche,
sacando chispas
del asfalto,
sacudiendo con
su largo relincho
la oscuridad de
los árboles de las calles,
así lo he visto.
Solo y blanco.
Solo y blanco,
andando sin apuro
por el centro de
la ciudad; confuso,
en los
escaparates de la lotería.
Con la
historiada silla sin jinete. Solo y blanco.
Solo y blanco,
las riendas sueltas,
alumbrando con
sus crines las esquinas,
dando coces en
las paradas de los autobuses,
en una hora en
que las almas no viajan
incluso aunque
las lleven de la mano.
Solo y blanco.
Nunca sabré de
dónde venía, ni de quién era.
Nunca lo sabré,
mas lo he visto:
ha pasado las
últimas calles, ha rodeado el lago
y se ha perdido
hacia el Norte.
Cuatro sollozos
de plata. Solo y blanco.
Temo que haya
salido de una balada aún no escrita.
Seul et tout blanc
