Cronica trecerii noastre de la socialismul totalitar 

la capitalismul postcomunist  globalizator

Trei preşedinţi

PALATUL  COTROCENI

Dintre cei trei preşedinţi ai României ajunşi la Cotroceni după 1989, numai cel dintâi, Ion Iliescu, a avut drumul pardosit cu trandafiri. A intrat în Palat cu mâinile în buzunare şi a rămas în el timp de zece ani, cu o pauză de patru, când pe porţile de fier forjat, mândre şi frumoase, a intrat Emil Constantinescu. Domnia sa a venit pe un drum ocolit, trecând mai întâi prin Piaţa Universităţii, unde fusese baci-şef, la prima stână liberă de comnism. De aici, şi-a adus câţiva consilieri prezidenţiali, iar sub braţ un dosar cu coperţi albastre, cât un caşcaval de Penteleu, în care adunase date despre corupţie.

In sfârşit, cel de al treilea, domnul Traian Băsescu, a sosit direct de la Constanţa, purtând în braţe macheta ultimului vapor care mai rămăsese în port, după lichidarea flotei comerciale şi de pescuit construită de Ceauşescu. Cu 345 de nave de toate tipurile, la vremea aceea, România se situa pe locul 9 în lume.

Fiecare şi-a făcut datoria în felul său, cum a ştiut mai bine, lăsând România cu foarte multe obligaţii neîmplinite şi mari datorii interne şi externe, încă neachitate.

Ion  Iliescu a continuat să planteze trandafiri peste tot, mai puţin pe ogoarele reîntoarse la foştii proprietari, Legea pământului elaborată, amendată şi promulgată sub primul său mandat, improprietărind şi pe cei ce nu avuseseră nimic, îngăduind în acelaşi timp ca o parte din zestrea tuturor să treacă dincolo de frontierele naţionale.

Tot el a reuşit să introducă în Constituţie (Art.1, aliniatul 2), alături de celelalte valori supreme, „idealurile revoluţiei din Decembrie 1989”, cea care nu a existat, ca revoluţie, decât în amintirile sale.

Emil Constantinescu, mai modest, s-a închinat prin toate bisericile, la toţi sfinţii, a deschis dosarul albastru, hotărât să lichideze corupţia, înfiinţând 14 comisii, comitete şi fundaţii pentru identificarea, studierea şi eradicarea acesteia, începând cu Consiliul Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei – CNAICO- abandonat după câteva luni,  descoperind, înainte de a-şi termina mandatul, că aceasta îi perforase caşcavalul, transformându-l în şvaiţer ordinar.

Singur sub cerul patriei, el l-a deschis trupelor NATO, pentru ca nordamericanii să poată zdrobi mai uşor Iugoslavia, astfel că prietenii noştri din toată istoria Balcanilor, ne-au devenit neprieteni pentru mult viitor.

Mult mai pragmatic, Traian Băsescu, ajuns la Cotrocei după ce scufundase navele comerciale, de pescuit şi minarielele, a pus cap compas şi a trecut peste justiţie,  scufundând şi Dosarul  Flota, unde încă mai figurează, cap de listă între cei 136 presupuşi vinovaţi.

Nu susţin că cei trei preşedinţi n-au făcut şi lucruri bune, chiar foarte bune, dar nu pot să nu observ că ne-au lăsat, în ordine, fără pământ, fără aer şi fără apă. Astfel că, din cele patru elemente numite de Aristotel, am mai rămas cu focul, de care nici măcar Traian Băsescu nu s-a atins.

Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu

În ceea ce priveşte plecările de la Cotroceni, mai complicate decât sosirile, ar fi foarte multe lucruri de spus şi cumpănit. Temă de studiu şi analiză rezervată vârstelor viitoare, în care nu intru. Cel mult, îmi asum răspunderea pentru o linie de portret moral, din interior. Astfel, revenind asupra fiecăruia, în aceiaşi ordine, cred că încăpăţânarea, demnitatea şi lipsa de sinceritate sunt principalele lor trăsături. Nu de caracter, ci de temperament;  însuşiri ereditare, cu izvoare care coboară din părinţi.

Prin încăpăţânare, Ion Iliescu a falsificat istoria, adăgând la cei 1104 morţi în revolta populară spontană, din decembrie 1989, peste 35.000 de revoluţionari falşi, care confirmând  revoluţia imaginată de el, se bucură de beneficii materiale şi politice până în zilele noastre.

 A plecat cum a venit, cu mâinile în buzunare; sărac şi curat, convins că şi-a împlinit destinul, lăsând istoria aşa cum nu o găsise.

 Emil Constantinescu a avut demnitatea de a se recunoaşte înfrânt de corupţie,  s-a retras din politică, întorcându-se la profesia inţială, rememorând în cărţi de valoare răscrucile prin care am trecut, începând din 1989. N-a plecat chiar fără nimic. Născut în Basarabia, la Tighina, petrecându-şi copilăria în Brădetu, un sat din Argeş, colaboratorii apropiaţi – sunt cuvintele sale – au reuşit să-l împroprietărească la Pipera, cu 30.000 de m.p., pământ „moştenit de la bunicii aşezaţi aici înainte de venirea comuniştilor”.

N-a ţinut să fie proprietar. Familia şi-a păstrat 5.000 de metri pătraţi – un pogon – pe strada Iancu Nicolae, iritând alţi moştenitori. Ulterior, pentru restul de 25.000 m.p., ocupaţi de aviaţie, a primit echivalentul în acţiuni, de SCAI – Mogoşoaia. Unul din fraţi, în numele preşedintelui-frate, a avut curajul modificării toponimiei, ajungând din satul Brădetu, în comuna Bradu, moştenind un teren intravilan lângă Piteşti, de toată frumuseţea.

După Ion Iliescu, Emil Constantinescu a luat cu el imaginea ţării, desfigurată de mitingul de 55 de zile din Piaţa Universităţii. Iniţiativă a partidelor istorice, convinse că vor reveni la putere după patruzeci şi ceva de ani de cimitir. Dar, în loc să le dea, mitingul le-a luat foarte multe voturi, primele alegeri libere (20 mai, 1990) terminându-se cu un rezultat dezastruos: Ion Raţiu – 4,1%; Radu Câmpeanu – 10,6%; Ion Iliescu – 85,3%.

 

Piaţa Aviatorilor - Duminica Floriilor, 1990

Mitingiştii, aceiaşi care, în Duminica Floriilor, încercaseră să mă linşeze în Piaţa Aviatorilor, au rămas pe loc până pe 14 iunie. Şi-ar mai fi rămas dacă nu veneau minerii din Valea Jiului, să-i smulgă din afalt, cu toată brutalitatea.

Adus din Occident, cel care a subvenţionat cu dolari şi blugi întreg spectacolul, „submarinul” acela s-a mutat după aceea în mai multe ţări şi umblă şi acum fără ca nimeni să ştie cum să-l demonteze.

Am fost singurul împotriva acestui mod de protest, atrăgându-mi oprobiul tuturor, dar îmi păstrez, întreagă, atitudinea de atunci, aşa cum Emil Constantinescu şi-o păstrează pe a sa, tot întreagă, dar fără ţara pe care credea că o construieşte.      

  

Lipsa de sinceritate l-a ajutat pe Traian Băsescu să-şi dezamăgească prietenii politici, transformându-i în adversari şi să acapareze puterea, instalându-se la Cotroceni pentru zece ani, încă neîmpliniţi. Nu ştiu cum va pleca din Palat, deşi – vom vedea mai încolo - , ceva din ceea ce va lua cu el se ştie foarte bine. El însuşi, prevăzător şi calculat, ca întotdeauna, şi-a pregătit plecarea, construind un drum care să nu-l ducă la Constanţa, să vadă pescăruşii desenând în largul mării catarge de corăbii dispărute.

........................................

© Darie Novăceanu, 2014