Cronica trecerii noastre de la socialismul totalitar 

la capitalismul postcomunist globalizator

Două săbii într-o teacă

Cu mai multă cunoaştere şi înţelegere a vieţii, mai multă cultură, mai multă instrucţie, educaţie şi pregătire, Adrian Năstase merita să fie preşedintele ţării. Mult mai mult decât adversarul său, câştigător prin isteţime nativă şi viclenie în manipularea voinţei electorale. Şiretlicuri de marinar, marele său merit constând în aceea că, împreună cu predecesorii, a scufundat ţara, care se va ridica, târziu şi foarte greu, la nivelul de plutire unde a lăsat-o Ceauşescu.

Pentru că una-i să laşi o ţară fără nici o datorie externă, cu 2,3 miliarde dolari în casa de fier, peste 7 miliarde dolari în creanţe – numai în Irak! - şi alte 6 miliarde din exportul pe anul 1989; bani care n-au mai ajuns acasă, pierzându-se în multe buzunare.

Şi cu totul alta-i să ajungi să ai o datorie de 98,4 miliarde euro şi să continui să te împrumuţi, satisfăcând apetitul băncilor străine şi amanetând viitorul câtorva generaţii.

 Muntele de Pietate nu-i munte deloc, ci o prăpastie fără fund; sinonim, în vremurile noastre, pentru Fondul Monetar Internaţional, care nu ştie deloc ce-i pietatea.           

Nu întâmplător, pe fondul crizei economice accentuate, observând evoluţia politică haotică şi comportamentul social imoral al fostului său adversar, implicarea autoritară a acestuia în mai toate treburile ţării, obstrucţionarea unor iniţiative şi decizii guvernamentale, imixtiunea în sistemul bancar, finanţe şi justiţie, hărţuirea şi presiunea permanentă asupra magistraţilor, Adrian Năstase şi-a îngăduit să spună, fără nici o animozitate, că „Preşedintele nu vrea să se facă dreptate, ci să i se dea lui dreptate.”

Opinie uşor de verificat, în toţi anii de preşedenţie ai marinarului, mai ales în cel de al doilea mandat,  când a făcut tot ce l-a tăiat capul, fără ca nimeni să-l poată tăia pe al lui.

 Cele două demersuri de suspendare din funcţie (aprilie, 2007 şi iulie, 2012) bine fundamentate, fiind anihilate prin referendum (primul câştigat, al doilea invalidat), Traian Băsescu revenind la Cotroceni, convins că votul e mai eficient decât glonţul.

Ştiu, mi se poate reproşa că în loc să comentez testamentul lui Adrian Năstase, mă pierd pe câmpiile altora. Nu pot altfel şi mă explic: pentru mine, câmpiile acestea înseamnă ţara, spaţiul pe care cei doi, apropiaţi ca vârstă, l-au străbătut (şi încă îl străbat) în acelaşi timp; mai întâi împreună, împărtăşind aceleaşi asipraţii şi aceiasi doctrină politică, iar după aceea înaintând pe drumuri diferite, fiecare cu zodia şi caracterul său.

Personalităţi puternice, căutând să-şi impună propria opţiune. Intrând, inevitabil, în conflict, devenind pe neaşteptate, din prieteni de călătorie, adversari statornici şi, mai urât, inamici, duşmani de neîmpăcat. Transformând câmpiile amintite în câmp de bătălie, cu tranşee adânci, fiecare cu oştirile sale. Ca în luptele dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid sau, mai sugestive, precum cele dintre Vlad Ţepeş şi Mahomed al II-lea... Hiperbolă pe care mi-o îngădui, dată fiind încrâncenarea dintre cei doi, fără a-mi asuma şi riscul identificării nominale, pentru că aici intră în joc structura psihică şi morală a protagoniştilor; altfel spus, temperamentul şi caracterul, domeniu pe care nu mă simt stăpân, dar sunt sigur că în cazul de faţă, nici Plutarc nu s-a fi aventurat. Căci nu e vorba de Alexandru Macedon şi Cezar, cu pilduitoarele lor vieţi paralele, ci de atitudini divergente, unde asemănările sunt puţine,  iar deosebirile copleşitoare.

Dorinţa de a avea puterea, de pildă, le este comună, dar asemănarea dispare dacă avem în vedere mijloacele folosite pentru a ajunge la ea. Precum – să riscăm, totuşi, de dragul exerciţiului -  ar fi sinceritatea cu sine însuşi şi responsabilitatea asumării puterii, iar de aici, capacitatea aşteptării, demnitatea, înţelegerea, toleranţa şi respectul pentru cei din jur - trăsături proprii (nu singurele) pentru Andrian Năstase.

Şi în tranşeea opusă, în locul dorinţei, setea de  putere; graba, aviditatea, ambiţia, tenacitatea, dispreţul faţă de ceilalţi, demagogia şi veşnicul unul contra toţi şi toţi pentru unul – linii (mai sunt şi altele) specifice lui Traian Băsescu. Primul, folosind cuvintele cu multă economie; cel de al doilea, făcând o mare risipă de vorbe.

Sper să nu tulbur sensibilitatea niciunuia, exerciţiul se vrea total inofensiv, iar datele le-am extras din munca şi actele amândurora, şi vor fi ilustrate în paginile următoare. Am ocolit, recunosc, asemănările, cum ar fi patriotismul, consecvenţa cu opiniile proprii, încrederea în lucru bine făcut şi, în mod deosebit, cultul familiei şi sentimentul patern, protector, faţă de aceasta.    

Traian Băsescu, soţia şi fiicele. Pe masă, macheta unui vapor

Nu le-am reţinut, pentru că ceea ce mă intersează sunt deosebirle, cele ce i-au pus să-şi sape tranşee într-un pământ care nu le aparţine. Nu-i numai al lor, ci al nostru; al tuturora şi a cunoscut multe tranşee şi cimitire.

Din acest punct de vedere, nu mă interesează testamentul – voi ajunge la el -, ci testatarul. Despre care nu pot vorbi decât în contextul evoluţiei ţării, la care a participat în mod nemijlocit, având o contribuţie politică şi administrativă importantă.

Multe din structurile şi instituţiile statului, înfiinţate în timpul când şi-a exercitat obligaţiile guvernamentale sau parlamentare, funcţionează, foarte bine şi astăzi, fiind croite după modele democratice occidentale. Tot Adrian Năstase, vestejind triumful fesenist şi fedesenist, a construit un partid modern – PSD-ul - în sintonie cu aspiraţiile majorităţii electorale şi în acord cu exigenţele şi rigorile social-democraţiei din Europa. Un partid care a guvernat mai mult decât altele, a produs mulţi politicieni foarte buni şi lideri importanţi, rezistând la toate încercările de destrămare.

Sub guvernarea sa, ţara a cunoscut prima stabilitate politică reală, după decembrie 1989, o creştere economică importantă, scăderea inflaţiei şi întărirea leului. Aceasta în condiţiile dificile ale trecerii noastre de la socialismul totalitar la capitalismul postcomunist propus de sociologul german Michael Ehrke, despre care am vorbit în prima parte a însemnărilor noastre, nereţinând câteva din efectele sale, aşa cum le menţionează în studiul său. In ordine, acestea acestea sunt: 1.Transnaţionalizarea economiei şi a societăţii; 2. Contrastul social între noua elită economică şi noile forme de excludere şi sărăcie a populaţiei; 3.Conturarea unui stat pseudo-liberal hibrid şi 4.Instalarea unui complex de insecuritate, o neîncredere generalizată a tuturor faţă de toată lumea.

Prin transnaţionalizare autorul înţelege trecerea capitalului acumulat în fostele  ţări socialiste, din proprietatea statului, adică a cetăţenilor, în proprietatea companiilor transnaţionale şi preluarea, de către aceste companii, a controlului vieţii economice şi sociale din aceste ţări. Consecinţă imediată, pierderea locurilor de muncă, şomajul şi emigrarea. În cazul nostru, o emigrare masivă care a dezechilibrat piramida vârstelor, ducând la degradarea biologică a populaţiei. Aparte grevarea sistemului de pensii, rămas fără suport financiar şi obligând statul să caute surse noi de protecţie socială.

N-a fost, din acest punct de vedere, o perioadă uşoară, dar redresarea economică s-a menţinut, bilanţul ultimului an de guvernare, 2004, înregistrând o creştere semnificativă a PIB –ului, ajuns la 8,3%, precum şi a salariilor, cu o medie anuală de 10,5%. Cifre pe care le extrag din statisticile oficiale, unde abundă cele ce ilustrează procesul de privatizare, destul de păgubos pentru stat, cînd vorbim de mari combinate, precum Sidex Galaţi, unde au apărut „căpuşele”, cele ce au reuşit să transporte cu sacul garnituri de vagoane pline cu marfă. Şi, alături de Lakshimi Mittel, cumpărătorul combinatului, a apărut şi premierul Tony Blair, care-l recomanda autorităţilor române pe miliardul indian, oferindu-ne cu multă căldură sprijin pentru intrarea noastră în Uniunea Europeană. Încurcate sunt căile Domnului...

Bine înrădăcinată corupţia a crescut şi ea, s-au înmulţit firmele fantomă, cu activităţi fictive, subvenţionate de stat, justiţia a investit în foarfeci de frizerie şi produse cosmetice pentru a-şi satisface clienţii-infactori, iar partidele din opoziţie n-au stat degeaba, cultivând şi ele, pe unde mai era loc, corupţia; în primul rând, în industria uşoară şi agricultură.

Probabil tot pe atunci, hipnotizat de corupţie, Adrian Năstase a început să adune bunuri de toate naturile, să aibă ce lăsa moştenire familiei.

Şi totuşi, un progres rămâne evident, atât pe plan interne, cât şi extern, sub guvernul său realizându-se o redefinire a politicii externe orientată mai mult spre Occident, deschizând dialogul cu NATO şi finalizarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. 

Cornul şi paharul cu lapte, transpus şi în alte domenii, s-a dovedit benefic.     

Tocmai aici apar deosebirile dintre Adrian Năstase şi preşedintele marinar.  Pentru că în timp ce primul a înfiinţat structuri şi instituţii de stat viabile şi a creat un partid majoritar, cel de al doilea, descoperind că e mai uşor să intri în casa altuia şi să-l dai afară, decât să-ţi construieşti casa ta, a continuat să desfiinţeze partide prin sistemul găştilor de interese, solidare în ticăloşie şi furturi.

Dinamită introdusă în cheia de boltă a partidelor, găştile au produs implozia, iar marinarul, pregătindu-şi ascensiunea, a adunat epavele mai rezistente şi a redesenat un partid al său, ori o alianţă, asigurându-şi un electorat nedumerit, rămas fără opţiuni proprii.

.....................................................

© Darie Novăceanu, 2014