Alinierea la dreapta
Atenţie! Strângeţi rândurile!
Toată lumea la dreapta!
Nu mă aşteptam la profanarea
furibundă săvârşită de mulţi intelectuali, din toate colţurile pământului, la
moartea lui Gabriel García Márquez. Valuri după valuri de impudicitate zglobie
s-au dezlănţuit înainte ca cenuşa trupului său să-şi stingă căldura, tălăzuind
mai bine de o săptămână de zile peste tot, încercând să-l coboare de la înălţimea
Anzilor, la statura lor; joasă, găunoasă şi şubredă, din creştet până-n tălpi.
Cum adică, atât de sus? Şi
noi? Şi el, care a fost nu numai prieten cu Fidel ci chiar castrist? Tocmai el,
prieten cu Hugo Ghavez şi admirator al lui Bolivar? Tocmai el, atât de la
stânga, cu atâta glorie literară? Iar noi, atât de la dreapta, să-l mai şi
lăudăm?
Ştiu foarte bine şi de mulţi
ani din ce parte bat vânturile deşertului ideologic şi ştiu şi de ce bat. Dar
nu am urcat la nici o tribună ca să mă apăr de ravagiile lor.
Deşi ne-am văzut foarte rar
– timpurile nu ne-au îngăduit mai mult -, prietenia mea cu Gabriel García
Márquez şi, mereu lângă umărul şi sufletul lui, Álvaro Mutis, a fost şi rămâne
pentru toată viaţa; chiar şi acum, când ei nu mai sunt în viaţă.
Eu eram fascinat de
literatura latinoamericană şi mă străduiam să aduc cât mai multe valori şi nume
în România, ei erau uimiţi de poezia lui Blaga şi Arghezi, publicaţi atunci, în
Mexic (1983), în traducerea mea. Erau mai mult decât îndrăgostiţi de literatura
lui Panait Istrati, care le-a influenţat primele pagini. Pe Gabo, în estetică.
Tonul fundamental, care marchează prin câteva cuvinte, începutul întâilor sale
povestiri, l-a luat de la el. Pe Álvaro Mutis, l-a influenţat în stilistică şi
în etică, personajul său Maqroll el Gaviero fiind o dublură perfectă a lui
Panait Istrati, în toate atitudinile sale de rătăcitor pe mările lumii.
Hotărâserăm în anii aceia, o
călătorie prin România, urmând ca eu să le deschid timpul spiritualităţii
noastre, iar ei, cu sensibilitatea lor, să-l conjuge cu spaţiul comun: Macondo
şi Bărăganul, Aracataca şi Brăila... Spre norocul nostru, călătoria nu a mai
avut loc (am povestit cândva amănuntul acesta), dar într-un anume fel, s-a
petrecut.
La unison – se va fi dând de
undeva vreo poruncă? – toţi cioclii de lux, care s-au grăbit să întunece
surâsul şi ultima lacrimă a lui Gabriel García Márquez, i-au citat pe unii şi
aceiaşi scriitori latinoamericani, contemporanii săi deveniţi faimoşi pentru că
s-au despărţit de Fidel Castro, mai ales
după ce Heberto Padilla, distins, în 1968, cu Premiul Naţional de Poezie pentru
volumul În afara jocului, a fost
condamnat, în 1971, arestat, şi obligat să se dezică de criticile aduse
revoluţiei cubaneze.
S-au desprins de prima
credinţă de stânga şi au trecut la credinţa de dreapta, mereu mai la dreapta.
Să vezi şi să nu crezi. Marío Vargas Llosa, Octavio Paz, Julio Cortázar,
Ernesto Sabato, chiar şi Jorge Luís Borges, au devenit mari scriitori după ce s-au îndepărtat de ţărmurile ideologiilor
socialiste.
Numai Gabriel García Márquez
a rămas unde era, în Macondo, care se află peste tot în lume, şi în Aracataca,
unde s-a născut şi a desenat prima hartă a acestei lumi.
La fel au rămas şi
scriitorii menţionaţi mai sus: erau mari scriitori cu mult mai înainte de a-şi
retrage (sau nu) simpatia faţă de Fidel Castro şi au continuat să scrie precum
scriau şi mai înainte, cu mâna dreaptă. Ceea ce nu înseamnă că erau de dreapta.
Silogismul e fals, invocarea acestor nume e nepotrivită, iar argumentaţia este
absurdă.
Numai că pentru unii ciocli de lux, există
insatisfacţii, neîmpliniri pe care vor să şi le revendice drept merite.
Culegător harnic, precum
toţi românii care culeg căpşuni în Andaluzia, Vladimir Tismăneanu a ţinut să
fie primul în profanarea lui Gabriel García Márquez. Cu dreptul celui ce a locuit
o vreme în Venezuela, una din provinciile macondiene. Folosind cu aceiaşi
pricepere, sapa lopata, plugul, secera şi ciocanul, domnia sa a tras brazdă
adâncă în spaţiul public de la noi, şi o ţine tot aşa, gaia-maţu, cu o râvnă de
invidiat şi o violenţă fără de seamăn.
I-am citit până la capăt
prima arătură, m-am umplut de scârbă şi am cutezat să observ şi să-i spun –
lucru pe care îl fac foarte rar – că n-are tămâie în cădelniţă, sperând că va
păstra numai pentru el observaţia. M-am înşelat, a reţinut textul şi mi-a
răspuns pe loc, ocolind să-mi spună dacă libertatea de
expresie e tot una cu libertatea de conştiinţă - singurul lucru pe
care-l ceream -, rugându-mă să nu mă bag acolo unde dumnealui este expert şi
atrăgându-mi cuviincios atenţia că nu-i născut la Ploieşti, ci la Braşov.
Am rămas tablou neînrămat,
mai ales că mă invita să răspund –
prinsese chef de polemică – la care, fireşte, nu am răspuns şi n-aş face aşa
ceva nici acum. N-am pus pe blogul meu niciodată o buruiană, păstrându-mi Freastra..., deschisă la toate orele şi
întotdeauna curată. Iar dacă o fac acum e numai pentru că, între timp – zilele
trec foarte repede – s-a grăbit altcineva să răspundă în locul meu, numitul Ghe.
Sobieski (aud?), iar domnul Vladimir Tismăneanu a continuat să are pe mai
departe, taxându-l pe Gabo drept un complicele tiranului (Fidel)
Şi ca să fie sigur de
victorie, a chemat sub arme tot natul intelectualităţii române, toţi pifanii,
recruţii şi rezerviştii, coborând din Carpaţi şi pornind într-o Cruciadă a
curcilor pentru a-i elibera de sub oprobriu altor intelectuali pe cei mai
intelectuali dintre intelectualii noştri. Oropsiţii noştri „elitişti”, falşii
dizidenţi anticomunişti, pedepsiţi cu paşapoarte pentru Occident şi burse
capitaliste substanţiale.
Aceiaşi – să spunem numele
câtorva: Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Mihăieşi, Dan C.
Mihăilescu – pe care preşedintele Traian Băsescu i-a primit în aceste zile la
Cotroceni şi le-a pus de gât câte un o Medalie sau un Ordin Naţional, fiecăruia
după merit: un clopot, un clopoţel, o birjă sau o acioaie.
Vreau nu vreau, pentru un
astfel de eveniment trebuie să-mi deschid Fereastra...
Pentru că simt în aer praful de puşcă şi
presimt că pericolul e foarte mare:
îmbarcaţi pe un vapor de 300 de metri, pilotat de Traian Băsescu, intelectualii
dreptei cumpănite au coborât pe ţărm şi piaptănă cu toată priceperea pădurile pline cu spânzurători.
Domnul Vladimir Tismăneanu a
dat semnalul ofensivei, pornind de lângă sicriul lui Gabriel García Márquez,
lucru pe care n-am mai putut să-l suport.
Şi ca să nu fie nici o
îndoială, reproduc textul meu aşa cum l-a transcris domnia sa la rubrica Contributors ro, pe care o patronează pe HotNews ro, publicaţie excelentă în
toate privinţele, mai puţin nefolosirea (obligatorie) a diacriticelor
româneşti. Că nu ştii dacă fată fata sau stai în faţa fetei, ca s-o vezi pe
ţaţa lui tata.
Astfel, domnul Valdimir
Tismăneanu transcrie şi moderează textul meu:
Darie Novaceanu
spune:
Domnule
profesor, nu cred că e frumos din partea dumneavoastră să profanaţi memoria lui
Gabriel García Márquez, chiar în aceste zile, când toată presa lumii e plină de
elogierea lui şi nimeni, mai ales cunoscătorii operei sale, nu-i pun la
îndoială gloria, recunoscându-i meritul de a fi dat o nouă viaţă romanului
contemporan, regenerându-i toate articulaţiile stilistice, estetice şi etice.
Ceea
ce mă supără cel mai mult e faptul că săvârşiţi acest sacrilegiu, apelând la o
unealtă pe care credeam că aţi părăsit-o de mult: exclusivismul cel mai
deşănţat.
Dumneavoastră
apreciaţi că gloria lui Gabo nu-i desăvârşită, nici întreagă şi nici
strălucită, întrucât politiceşte a fost un om de stânga, admirator al lui Fidel
Castro sau Hugo Chavez, dedicându-le în scris elogii foarte limpezi şi foarte
bine scrise.
Credeţi
că Gabo nu are voie să-şi exprime liber astfel de opinii, iar dumneavoastră aveţi voia şi dreptul şi
obligaţia să-l contestaţi?
Nu
cred că dumneavoastră aţi făcut Cuba, ci Fidel Castro. Mă refer la Cuba de
astăzi, care a rezistat, din anul 1959 până acum, la toate samavolniciile
blocajului
economic
nordamerican.
Mă
refer la Fidel Castro, cel dintotdeauna, cel pe care nordamericanii au încercat
să-l asasineze mereu, cu orice preţ. Numai între anii 1959-1969 s-au
contabilizat şi n-au fost contestate, exact 336 de tentative de asasinat, după
cum urmează: 38 sub mandatul lui Eisenhower, 42 sub Kennedy, 72 sub Johnson şi
284 sub Nixon.
Pentru
care motiv, din ce raţiune atâta ură împotriva unui om, cu acelaşi drept la
viaţă ca toţi oamenii pământului?
Că
unii scriitori, mai măricei sau mai mititei, s-au desolidarizat de Fidel
Castro, nu s-a desolidarizat şi de arta narativă a lui Gabriel García Márquez.
Toţi
aceştia, dar în mod deosebit dumneavoastră, trăiţi într-o eroare cât Everestu.
Libertatea de expresie, ca şi votul, este un drept universal. În schimb, libertatea de conştiinţă este cu totul altceva şi
nu am vreme, nici nu vreau să vă explic cum vine treaba asta. (Sublinierea mea de acum)
Nu
intraţi, domnule profesor, în mare dacă nu ştiţi să înotaţi. Până una alta,
duce-vă-ţi la Ploieştii natali şi păziţi cârdurile de gâşte, cu bobocii alături.
Nu-mi
fac iluzia că veţi fi în stare să reţineţi comentariul meu, între cele de până
acum. Cât timp staţi cu bobocii sătui de dude, încercaţi să aflaţi cum, când şi
cât am tradus din opera lui Gabriel García Márquez. Şi ce am spus mereu despre
el şi opera sa. Veţi fi în cîştig.
Vladimir Tismaneanu spune:
1.
Nu stiu de unde si pana unde ati dedus ca as fi contestat vreodata valoarea
imensa a operei literare a lui Gabriel Garcia Marquez. Va incredintez ca nu e
cazul. Cum n-am tagaduit valoarea filosofica a operei lui Martin Heidegger. Ori
a unui Jean-Paul Sartre.
2.
Nu voi polemiza cu Dvs referitor la rolul istoric al lui Fidel Castro. Nu de
alta, dar daca la capitolul Marquez, ma inclin in fata expertizei Dvs de critic
literar si de traducator, la cel despre castro-guevarism v-as indemna sa lasati
expertii sa vorbeasca.
Va
convine sau nu, sunt unul dintre experti. Va sugerez sa cititi scrierile unor
Irving Louis Horowitz, Ronald Radosh, Mark Falcoff, Carlos Alberto Montaner,
Michael S. Radu, Enrique Krauze.
3.
Nu sunt nascut la Ploiesti, ci la Brasov.
Recomandari. Aici mi s-au transcris weburi (aşa le spune?) pe care le copiez
întocmai, în culoarea lor, mărturisind că le-am citit în întregime, cu ochii
închişi.
Îndeplinit tot protocolul,
a urmat invitaţia la răspunsul pe care nu l-am dat, având surpriza să constat
că, nemulţumit, l-a pus pe numitul Ghe. Sobieski s-o facă în locul meu.
Ghe. Sobieski spune:
Domnule
Novaceanu ati ratat momentul sa nu spuneti nimic si sa va mancati pensia
linistit. Lumea uitase de existenta Dvs. Acum suscitati din nou interesul
istoricienilor. Pana dumneavoastra e murdara de sangele din 13-15 iunie 90.
Probabil
asta unul din motivele solidaritatii cu Garcia M. Mai sunt si altele mai
pamantesti, mercantile care probabil le vom afla in perioada urmatoare.
Limbajul
anti-american demn de cei mai desantati colportori de propaganda KGB-ista (acum
nu mai este patriotica la fel ca in 1990 ci anti-romaneasca), dezinformare si
minciuna va mai afunda inca odata in groapa de gunoi a istoriei presei
romanesti.
Prea elegant raspuns domnule Tismaneanu…
Prea elegant raspuns domnule Tismaneanu…
De aici
încolo n-a mai răspuns nimeni. Dar – cu scuzele de rigoare
– îmi îngădui să răspund eu, mai întâi
lui Ghe. Sobieski: învăţaţi limba română, treceţi după aceea la istorie,
răsfoiţi un manual de morală, lăsaţi-mi pana în călimară, şi mergeţi în
pădurile Moldovei, unde şapte vânători au ţinut piept armatei regelui Ioan
Sobieski care nu vroiau să ne elibereze,ci să ne cucerească.
Cu Heberto Padilla |
De atunci se spune că a
cineva a lăsat un sfat: caută, omule, un fag fulgerat, îngenunche la tulpina
lui, uită-te la cer şi spune după mine: - Doamne, fă-mi şi mie ce i-ai făcut acestui copac.
Cât priveşte motivele
„pământeşti” ale solidarităţii mele cu Garcia M., ameninţându-mă că le veţi
afla (Sunteţi, cumva, de la poliţie? De la care din ele?), nu vă osteniţi, le
voi descoperi eu însumi, arătându-vă în zilele următoare Piaţa Universităţii
din 13-15 iunie 1990, aşa cum a fost şi nu aţi văzut-o fiind că eraţi ocupat cu
biberonul.
Pentru domnul profesor,
trebuie să adaug mai multe lucruri. În ordine:
- Pe toţi scriitorii latinoamericani
apropiaţi mie, i-am cunoscut din scrierile lor. Când ne-am văzut faţă în faţă
ne ştiam foarte bine de pe vremea lecturilor.
-
Pe Mario Vargas Llosa l-am cunoscut în Chile (1969), la Congresul Scriitorilor
Latinoamericani, unde m-am declarat împotriva realismului socialist, optând
pentru un socialism realist. Mario a fost între apărători, împotriva delegaţiei
scriitorilor sovietici care au tras cu tunul asupra mea. Ne-am revăzut la Lima,
în acelaşi an, apoi în Las Palmas de Gran Canaria şi, de atunci, ne vedem mereu
în Madrid.
Datorită lui, precum şi
fraţilor Jorge şi Antonio Polar, l-am cunoscut pe Jose Maria Arguedas, l-am
descoperit pe Grigore Cugler, am ajuns la Arequipa, la Cuzco şi sus de tot, pe
legendarul Machu Picchu. N-am fost prieteni, am rămas apropiaţi şi ne ştim bine
măsurile.
- Pe Octavio Paz l-am
cunoscut, traducându-i poemele din volumul Piatra
soarelui, apărut la Editura Univers. Ne-am întâlnit prima
dată în apartamentul său din Paseo de la Reforma, apoi în multe alte locuri,
învăţând mult din învăţăturile lui.
- Pe Ernesto Sabato l-am
cunoscut la Bucureşti, iar pe Jorge Luis Borges la Buenos Aires. Sunt părinţii
mei literari. Citiţi, tradus de mine, Abaddon
Exterminatorul.
Măcar paginile dedicate lui Che Guevara şi veţi
deveni mult mai expert în ...guevarism.
Cu
Julio Cortazar am străbătut Cuba de la un cap la altul. Păstrez scrisorile lui,
trimise din New Delhi, unde Octavio Paz era ambasador. Le scria în avion – era
un om extraordinar- direct la o maşină mică, pe care o purta mereu cu el, peste
tot.
Cu
Heberto Padilla şi Belkis Cuza, soţia sa, am fost foarte buni prieteni. Întîmplător,
când i-a fost conferit Premiul Naţional de Poezie, în 1968, am fost unul din
membrii juriului.
Şi
mă grăbesc să închei. Îmi recomandaţi să citesc cărţile lui Carlos Alberto
Montaner. Le-am citit înaintea dumneavoastră. Cu Carlos Alberto, pe când era
director al editurii Playor, am măsluit câteva invitaţii, pe baza cărora câţiva
scriitori şi gazetari români au văzut Spania, fără să ştie nici ei, nici
Serviciul Român de Paşapoarte, că erau simple măsluiri. Mi-au rămas câteva
nefolosite.
L-am
cunoscut pe Fidel Castro, în ianuarie 1969, când a arestat grupul Escalante,
trimis împotriva sa de Moscova. Fidel a cerut atunci sprijin de la noi şi a
sosit la Havana Emil Bondăraş pentru a-i explica – tocmai el! – evoluţia
relaţiilor noastre cu Moscova.
Am
fost translatorul său (de ocazie, aflându-mă în Cuba) şi-mi amintesc cum îi
întrerupea Fidel expunerea, cerând amănunte în plus, notându-şi personal tot ceea
ce considera că-i va fi de folos.
Drept
urmare, Moscova a oprit în Atlantic convoaiele care veneau regulat cu lapte
praf pentru copii şi petrol pentru lămpile cu gaz ale bătrânilor. Stăteam pe
dig, pe Malecon, cu prietenii şi cercetam pustiul, în timp ce Oxford, vasul-spion nordamerican, trăgea
cu urechea, lipit de frontiera maritimă.
Toţi
scriitorii latinoamericani sunt prietenii mei, domnule Tismăneanu. Imi pare rău
că n-aţi răspuns întrebării mele despre libertatea de conştiinţă. Şi-mi cer
iertare pentru că, din grabă, am spus că v-aţi născut la Ploieşti şi nu la
Braşov. Păcat totuşi, căci la Ploieşti s-a înfiripat chiar şi o republică, iar
acum, nici Gigi Becali, nici Traian Băsescu, nu seamănă cu Al. Candiano Popescu.
Madrid, mai 2014
.........................................
© Darie Novăceanu
- 2014