Vremea corvidelor

            Îndoindu-mǎ cǎ ar fi fost în stare de josnicia pe care o aveam în faţǎ, gata sǎ i-o trec cu vederea dacǎ şi-ar fi recunoscut jumǎtate din ea, l-am cǎutat la telefon, i-am spus cine sunt, iar el, dupǎ o pauzǎ lungǎ, suficientǎ pentru ca stolurile de ciori, prinse de înserarea sfârşitului de august, sǎ ajungǎ din Piaţa Victoriei la Podul Constanţa, mi-a rǎspuns cǎ nu ştiam cu cine stau de vorbǎ. Mi-a spus-o apǎsat, sâsâind ca de obicei, rǎrind cuvintele în aşa fel, încât sǎ înţeleg cǎ, de fapt, nu ştiam cu cine am de-a face.

            Din îndoialǎ, josnicia trecea în certitudine. Am lǎsat sǎ mai treacǎ o generaţie de corvide de-alungul bulevardului Ion Mihalache, fost 1 Mai, şi am adǎugat apǎsat, sǎ priceapǎ cǎ nu pe el îl cǎutam, ci pe celǎlalt, cel de pânǎ atunci, fost şi dintotdeauna.

            Rǎmas în casetǎ, restul conversaţiei îmi spune cǎ a priceput, dar a refuzat sǎ-şi recupereze persoana de altǎdatǎ, preferând-o pe cea de acum, ipocritǎ şi arţǎgoasǎ.

            Într-adevǎr, nu ştiam cu cine am de a face. Nu ştiam cǎ, de când lipsesc din ţarǎ – a lipsi din ţara ta nu înseamnǎ a trǎi în alta -  pe lângǎ pungaşii dintotdeauna, cei care, între douǎ staţii de tramvai, printr-un brânci acordat cu frâna vatmanului, te lasǎ fǎrǎ ceas, a apǎrut o  generaţie nouǎ, de manglitori culţi şi politicoşi, care te invitǎ sǎ „avansezi înainte”, îţi lasǎ ceasul, dar ţi-l golesc de timp. Un ceas poţi sǎ-ţi mai cumperi, şi poţi sǎ urci în tramvaiul urmǎtor. Timpul golit astfel, trecut în ceasul lor,  nu-l mai afli nici în paradis, unde, oricum, nu mai ai ce face cu el.

II

            În ziua aceea, nu urcasem în nici un tramvai. Mersesem pe jos, prin cartier, descoperind că dregătorii feudali – cluceri, postelnici, paharnici, pivniceri sau serdari – reuşiseră să-şi păstreze uliţele, înveşniciţi în demnităţile lor de către neofeudalii de azi, respectuoşi cu tradiţiile unui trecut urât, din care-şi construiesc un viitor frumos.

            Numai uliţa mare fusese scoasă din istoria ei de peste o suta de ani ca să facă loc unui politician fără nici un an de istorie. Şi exact aici m-am oprit, în librăria din fostul bulevard 1 Mai, răsfoind – nu la întâmplare – câteva cărţi,  îmi recunoscusem timpul golit din zilele mele şi trecut sub alte nume în paginile acestora, în primul rând numele celui cǎutat la telefon. Am ieşit în stradǎ cu sentimentul cǎ plec dintr-un cimitir, Cimitirul Progresului, cel care – dacă nu ştiţi, eu cunosc -, în Bucureştii de ieri şi de azi, se aflǎ lipit de Strada Eternitǎţii, cu intrare şi prin partea opusǎ.

            Numai privirile grele de reproş ale unei vânzătoare m-au adus pentru o clipă la adevărul prezentului. S-a uitat la ceas, nemulţumită că întârziasem prea mult – erau multe pagini – şi nu cumpărasem nimic, nici măcar o maimuţă galbenă de la raionul de jucării. – Nu-mi plac maimuţele, am vrut să-i spun, dar privindu-i pletele m-am trezit  întrebând-o: - Lumânări nu aveţi? – Nu, e marfă de sezon. De Paşti şi la Crăciun...

            Afară, dinspre Piaţa Victoriei, primul pâlc de corvide se îndrepta spre Piaţa Chibrit „agǎţate” de troleul tramvaiului 20. Cele care nu ştiau sǎ citeascǎ, se rǎzlǎţeau la încrucişarea cu fostul bulevard Miciurin, acum General Rădescu, dar tot în prelungire cu strada Turda, zburând în urma tramvaiului 45, şi reveneau, protestând, grǎbind „pasul”, sǎ nu-şi piardǎ familia. Potop de aripi negre...

            Pânǎ acasǎ, am rǎsfoit în gând paginile din Plumb şi Scântei galbene. Nu-mi pot închipui poezia românǎ fǎrǎ Bacovia – i-ar lipsi nordul - , nici poemele lui fǎrǎ potopul de  pǎsǎri negre. Pentru cǎ nu sunt pǎsǎri decât pe dinafarǎ şi nu-s negre deloc. Abia târziu, prin anii 70, când l-am tradus în spaniolǎ, mi-am dat seama cǎ pe dinlǎuntru erau altceva. Şi exact acest altceva e lucrul cel mai greu de tradus, uneori imposibil.

Blestemată mai fie şi toamna./ Şi frunza ce cade pe noi - / Blestemat sa mai fie şi târgul / Ursuz, şi cu veşnice ploi...

            În mai, 1956, Gabriel n-a vrut să urce lângă tatăl său fără mine. Şi aşa am plecat la Cimitirul Bellu, din curtea Uniunii Scriitorilor, cu mâinile pe coşciugul lui George Bacovia. Şi m-am întors acasă, în Piaţa 1 Mai, cu tramvaiul 20, unde mă aflam şi acum, în strada care şi-a pierdut numele.

            Nu, corvidele de acum nu sunt ale lui Bacovia. Sunt altele, mai precis, un alt altceva, o generaţie cu alte izvoare, înfrăţite cu cele ale manglitorilor culţi şi politicoşi.

III

Când s-a apucat sǎ înveţe spaniola, (re)numitului de mai târziu prof. universitar Andrei Ionescu i s-a împleticit pronunţia - mai multe sunete decât litere -, şi ca sǎ-şi desprindǎ limba din cerul gurii, a început sǎ sâsâie ca un gâscan surprins în ograda vecinilor. Lucru firesc, dacǎ nu uitǎm cǎ imitaţia persupune şi însuşirea gândirii celui imitat, iar de aici şi a comportamentului.

            Academicianului Iorgu Iordan – sunt douǎ vieţi de atunci – i-au plǎcut amândouǎ defectele şi l-a reţinut la Catedrǎ, unde bǎrbǎtuşul palmiped, născut in Floreasca, lângă Groapa lui Ouatul,  trecând din gârlǎ în gârlǎ, şi-a îmbunǎtǎţit sâsâitul şi constipaţia foneticǎ, ajungând stǎpân pe un lac întreg, adicǎ profesor plin. Plin şi deplin, cu merite la vedere, şi altele doar presupuse, derivate prin bǎnuialǎ din aureola universitarǎ, care te face sǎ pari mai deştept decât eşti.

            Între acestea altele, unele se vǎd abia acum, în a treia viaţǎ, când el însuşi a descoperit cǎ le-a trǎit puţin şi prost pe celelelate douǎ şi ca sǎ mai îndrepte câte ceva,

s-a reîntors sǎ facǎ ordine în ogrǎzile altora. Mai grav, a început sǎ creadǎ cǎ a umblat pe drumuri pe unde n-a fost nicicând, dar presupune cǎ numai asta ar fi fǎcut. Drept pentru care s-a apucat sǎ-şi planteze numele pe ele, ca poliţia semnele de circulaţie.

Deloc întâmplǎtor, unul dintre acestea, cel care a dus – şi mai duce – spre literatura sudamericanǎ, l-am deschis eu, în 1965. Şi aşa a rǎmas pânǎ de curând, când, deloc întâmplǎtor, l-am gǎsit jefuit. Jefuit la propriu, de la un cap la altul. Iar la una dintre rǎscrucile din 1972, mi-am gǎsit numele şters. Şters definitiv, înlocuit cu numele şi pronumele sǎu şi al unei gâşte tinere, cu ifose de lebǎdǎ, strecuratǎ în ograda proprie pe sub zǎplaz, sǎ-l ajute la plantarea noilor semne şi întreţinerea  bǎtrâneţei personale.

Nu-i vorba – conversaţia telefonicǎ stǎ mǎrturie -  de o slǎbire a memoriei, ci de o betegealǎ psihicǎ specificǎ impostorilor de o categorie aparte, cei care uzurpǎ memoria altora şi reuşesc sǎ li se substituie, trecând în proprietatea lor bunurile uzurpatului. Nu are importanţǎ amǎnuntul cǎ nimeni nu se poate întoarce de unde n-a ajuns niciodatǎ. Ajunge ca uzurpatul sǎ fie absent; dispǎrut din spaţiu, nu neapǎrat şi din timp. Culţi şi politicoşi, când absenţa celui plecat fǎrǎ adresǎ devine mai lungǎ decât aşteptarea, intruşii intrǎ în hazna, îşi leapǎdǎ caracterul, şi ies îmbrǎcaţi în hainele celuilalt, dându-se drept ce n-au fost, dar le-ar fi plǎcut sǎ fie.

Timp de douǎ vieţi, universitarul Andrei Ionescu a avut rǎbdarea monahalǎ de a repeta la nesfârşit, în faţa studenţilor, unul şi acelaşi curs de istorie literarǎ despre scriitori spanioli cu operǎ închisǎ, lǎsându-le impresia cǎ le transmite cunoştinţe şi judecǎţi noi-nouţe. Toate culese din ogrǎzile altora, astfel cǎ de la el n-a pus decât sâsâitul zǎbrelit în colivia unei flaşnete; cu papagal pe trapez şi bilete de examen alături. Singura obligaţie a flaşnetarului a constat în învârtirea în ritm potrivit a manivelei. Un supliciu acceptat ca un ideal, de unde, odatǎ ajuns, nu te mai poate clinti nimeni.

Am avut oroare de o atare îndeletnicire. În loc sǎ repet de zeci de ori unul şi acelaşi lucru despre un singur scriitor – oricât de important -, am preferat sǎ traduc alţii unsprezece, înzestrând bibliotecile cu opere la care cititorii nu aveau cum sǎ ajungǎ.

Aşa au ajuns, în 1965, la Tunelul, romanul lui Ernesto Sábato, urmat, în 1984, de Abaddon Exterminatorul, opera sa fundamentalǎ. Aşa au ajuns, în 1972, la literatura lui Jorge Luís Borges, când, la propunerea, în selecţia, şi traducerea mea, Editura Univers a publicat Moartea şi busola,  prima culegere din scrierile marelui autor argentinian.

            Tot aşa, în 1979, au ajuns la Toamna patriarhului, capodopera lui Gabriel García Márquez, dupǎ ce, un an mai înainte, cunoscuserǎ Fantastica şi trista poveste a candidei Eréndira şi nesǎbuitei sale bunici, iar, puţin mai târziu, Cronica unei morţi anunţate. Pagini ale aceluiaşi scriitor, recunoscut între timp cu Premiul Nobel.

            Toate aceste traduceri, şi multe altele, au trecut acum, prin jaf, imposturǎ şi piraterie, în proprietatea altora. Începând, deloc întâmplǎtor, cu Moartea şi busola, culegere pe care universitarul Andrei Ionescu şi gâsculiţa-lebădă au înscris-o în patromoniul propriu. Împreunǎ, aripǎ lângǎ aripǎ, în 2006, au şters numele meu şi au plantat la aceastǎ rǎscruce portretele lor în mǎrime naturalǎ. Aşa mi-am regǎsit cartea,  în librǎria din fostul bulevard 1 Mai, nǎpǎdit de potopul corvidelor de ultimǎ generaţie.

Nu voi mai vorbi despre aceste lucruri niciodatǎ. Imi cunosc ceasul şi nisipul din el şi cred cǎ nu-i inutil sǎ cheltuiesc puţin pentru cei care au clepsidra neînceputǎ.

Pentru cei care nu ştiu, dar şi pentru cei care au uitat, sunt nevoit sǎ adaug cǎ la

vremea aceea, în 1972, Jorge Luís Borges era un scriitor proscris. Nu apǎruse în nici o ţarǎ din Est, aducerea lui în lumea literarǎ de la noi reprezentând un gest de nesupunere ideologicǎ, sancţionat, în cel mai fericit caz, cu neincluderea ta în planurile editoriale din anii urmǎtori. O pâine mai puţin pe masǎ şi douǎ mai puţin în suflet.

Pe atunci, în peisajul literelor noastre încă mai ara plugul de lemn al realismului socialist, ideologia culturalǎ supraveghind toate drumurile pe unde ar fi sosit şi altfel de sǎmânţǎ. Dispunea de toate mijloacele, umilinţe de care nu vreau să-mi amintesc.

Faptul cǎ în perioada aceea au apǎrut mulţi, foarte mulţi mari scriitori strǎini, îşi are explicaţii şi motivaţii care nu intereseazǎ aici. Cine-şi mai aminteşte de Heliade? In cultura românǎ, când n-a fost prea târziu, pentru mulţi era prea de vreme.

În cazul lui Ernesto Sábato, ca sǎ revenim la capăt de drum, refuzul publicǎrii sale a durat doi ani. Autorul Tunelului nu figura în mica – malenkaia – enciclopedie sovieticǎ, dar figura în cea mare – balşaia -, unde se menţiona pǎrǎsirea cercetǎrii din domeniul fizicii atomice şi i se reproşa abandoarea militanţei comuniste.

Sosirea neaşteptatǎ a autorului la Bucureşti, a anihilat primul pretext. Al doilea: Sábato a acceptat plata drepturilor în lei – pǎstrez documentul -, bani pe care nu i-a încasat niciodatǎ, dupǎ cum nici pe cei cuveniţi pentru Abaddón Exterminatorul. Banii aceia trebuiau cheltuiţi în ţarǎ şi au rǎmas depuşi la Fondul Literar, de unde au ajuns la o instituţie nouă, recent privatizată ca să poată fura de la stat. Jefuitorii trecutului...

 Prietenia cu Sabato nu avea preţ. Şi nu are nici azi. Al treilea pretext, ultimul: personajul principal Juan Pablo Castell abuzeazǎ de serviciile unei prostituate românce. În traducerea mea, Sábato a fost de acord ca prostituata sǎ nu aibă  nici o naţionalitate...

N-am reuşit, din pricina unor astfel de pretexte, absurde dar decisive, sǎ-i aduc pe atunci în bibliotecile noastre pe Julio Cortázar, Juan Rulfo sau Juan Carlos Onetti.   În una din povestirile primului, regele Carol se plimba cu Elena Lupescu într-un avion fǎrǎ destinaţie precisǎ. În Pedro Páramo, romanul lui Rulfo, morţii era mai vii decât toţi viii din lume şi aveau idei şi obiceiuri contrare viitorului dorit şi asteptat de noi. În paginile lui Onetti se sǎvârşea un avort ilegal, pedepsit de legile noastre.

Nu am nici un merit şi nici o vinǎ: pe toţi trei, şi pe mulţi alţii, i-am cunoscut de aproape, prietenia şi scrisorile lor vindecându-mi multe singurǎtǎţi. Cu Cortázar am cǎlǎtorit prin Cuba, în 1968; cu Rulfo am locuit, în mai 1972, uşǎ lângǎ uşǎ, într-un

hotel din insulele Canare şi ne-am revǎzut în Mexic, fiindu-mi cǎlǎuzǎ tǎcutǎ în universul culturilor precolumbiene. Cu Onetti, Leopoldo Marechal, Carlos Rojas, Angel Ramas, Marta Traba, Carlos Martínez Moreno, Salvador Garmendia, Mario Monteforte Toledo, Augusto Monterroso, şi alţii, am cǎlǎtorit, în 1969, timp de zece zile în acelaşi tren, de la Santiago de Chile pânǎ la Puerto Montt, înnoptând în Chiloé, aproape de Ţara de Foc. Un vagon, casǎ pe roţi pentru scriitorii sudamericani, iniţiativǎ a lui Pablo Neruda, Jorge Edwards, Francisco Coloane si Mario Vargas Llosa, dupǎ un congres unde, invitat sǎ vorbesc despre realismul socialist, am optat pentru un socialism realist. Motiv de mânie publicǎ din partea delegaţiei sovietice şi a unor scriitori de aceiaşi militanţǎ; la exact un an dupǎ intrarea tancurilor sovietice în Cehoslovacia...

In mod concret, atunci am descoperit izvoarele literaturii Sudului şi am rǎmas aproape, strǎduindu-mǎ sǎ aduc acasǎ o parte din foşnetul lor. Atât cât am putut şi mi   s-a îngǎduit. Alţii, dupǎ aceea, au adus mai mult, aşezând în geografia noastrǎ fluviul imens al acesteia, inviorând peisajul cu valori mari, despre care mulţi nu ştiau cǎ existǎ, dar şi-au dat seama cǎ ne lipseau. Azi, totul pare simplu. Atunci, totul era complicat.

Ilustrative, cele ce mi s-au întâmplat cu Toamna patriarhului, capodopera lui Gabriel García Márquez. Respinsǎ categoric de Cartea Româneascǎ şi de toate celelalte edituri de la noi. Mai puţin de Univers, unde profesorul Romul Munteanu a „pierdut” referatele externe obligatorii, toate trei negative, sfǎtuindu-mǎ sǎ fac rost de altele, favorabile. Ştia ceea ce alţii nu aflaserǎ: cartea s-a editat în 1979, în perioada de pregǎtire şi desfǎşurare a celui de al X-lea Congres al PCR, când cenzorii erau ocupaţi cu discursurile delegaţilor, şi nu aveau timp sǎ vadǎ „o vacǎ în balconul patriei”, pe care, cu toatǎ dragostea pentru el, Marin Preda n-a avut curajul s-o lase acolo, pǎscând iarba covoarelor prezidenţiale.

Cartea s-a „tras” în 100.130 exemplare, dupǎ cum apare în caseta tehnicǎ; tiraj la care tipografii de la Scânteia, respectuoşi cu operele de valoare, au mai adugat de la ei, cu hârtie de la stat, alte 10 mii, în beneficiu personal.

Nu-i inutil sǎ adaug cǎ, la rugǎmintea mea, Gabriel García Márquez acceptase plata drepturilor de autor în lei, plǎnuind împreunǎ cu Álvaro Mutis o cǎlǎtorie în România. In adolescenţǎ, amândoi fuseserǎ îndrǎgostiţi de Panait Istrati, primul scriitor român ajuns în Sudamerica şi care, chiar dacǎ pare greu de crezut, le-a influenţat primele pagini.  Un personaj istratian, Maqroll el Gaviero, vaporean plutind pe toate fluviile, reale sau imaginate, însoţeşte toatǎ poezia şi proza lui Álvaro Mutis. Tradus şi publicat de mine, în 1980, la Editura Albatros, Mutis îmi scria pe pagina de gardǎ din Jurnalul din Lecumberri: „Darie, aceastǎ carte are o singurǎ virtute, aceea cǎ am scris-o gândindu-mǎ la fratele nostru Panait Istrati, la durerea şi fericirea lui de a fi om.”

Existǎ întâmplǎri care se trăiesc şi nu se mǎrturisesc niciodată. Le păstrezi numai pentru tine, să te poţi întoarce în lumea lor, retrăindu-ţi timpul fără să ştie nimeni pe unde umbli. Vroiam sǎ-i  aduc pe cei doi la Brǎila, oraş care, prin Istrati, Voiculescu, Fǎnuş Neagu, Bǎnulescu, etc., nu se deosebeşte prin nimic de Aracataca, dupǎ cum nici Bǎrǎganul nu se aflǎ departe de Macondo. Bǎnuiala cǎ ultimii doi au trecut ei mai întâi prin Macondo, nu-i un păcat. Nu treceau, în definitiv, prin locuri necunoscute. Treceau ignorând amănuntul că destinul culturii noastre a fost şi a rămas acela de a adânci văile pentru ca undeva, sus, să primească mai mult lumină alte culturi. Universalizarea este o noţiune inventată de cei instalaţi de mult pe aceste înălţimi.

Aparte harul cu care s-a născut, marele talent narativ al lui García Márquez s-a format inventând întâmplările lui, în timp ce le asculta pe ale altora. Mai întâi, pe ale lui Nicolas Márquez, bunicul dinspre mamă. Inventa alături, cu o imaginaţie fabuloasă,

 descoperind semnificaţii noi, acolo unde nimeni nu le mai căuta. Sau povestind, fără să ştie, lucruri pe care alţii le povestiseră de mult. Când am tradus Inecatul cel mai frumos din lume, m-am dus la volumele lui Arghezi şi am recitit Zburătorul. Faceţi ca mine şi veţi descoperi stupefiaţi ca-i vorba de unul şi acelaşi text – peisaj, situaţie, metaforă – scris de Arghezi în 1927 şi rescris de Gabo în 1968.

            Un traducător, când traduce cu adevărat, traduce din memorie şi pagini din alţi autori. Traduce din el însuşi, pagini pe care nu le va mai scrie niciodată. Traducându-l pe Gabo, îmi întocmisem o „hartă” a mea, în care Melquiades se întâlnea faţă în faţă cu Panteră, din Zahei orbul, în vreme ce, din aceleaşi pagini, Caliopi rămânea strangulată pe malul Buzăului, iar Remedios dispărea în văzduh, purtată de cearşafurile întinse la uscat. Nu-i bine să-l citeşti pe Herodot după ce l-ai citit pe García Márquez.

****

            Surprinsǎ de ideea unei cǎlǎtorii la Bucureşti a celor doi columbieni strămutaţi în Mexic, de la Barcelona – unde îl cunoscusem pe Gabo, în 1968 –, Carmen Balcells, agenta universalǎ a drepturilor sale, a dorit sǎ ştie dacǎ leii româneşti îi acopereau cheltuielile cǎlǎtoriei, plus o sesiune de tratament geriatric la staţionarul Ana Aslan.       I-am rǎspuns cǎ nu, nici vorbǎ de aşa ceva.

Cǎlǎtoria nu a mai avut loc, dar ceva din neîmplinirea ei s-a împlinit: cine ştie sǎ citeascǎ folosind infraroşiile, va descoperi în spatele figurii lui Simón Bolivar, din romanul Generalul în labirintul sǎu, chipul de fum al lui Tudor Vladimirescu. Schiţat de cuvintele acestuia: „Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele,

 m-am îmbrǎcat în cǎmaşa morţii.” Text cules în casa mea din Bucureşti, de istoricul mexican Gustavo Vargas şi comunicat lui Gabriel García Márquez, care a ştiut sǎ-l transmitǎ lui Bolivar fǎrǎ cuvinte.

Destine paralele, consumate în alt spaţiu, dar, absolut, în acelaşi calendar.

În cazul lui Borges, târguiala editorialǎ a durat trei ani, şi nu mi s-a întâmplat nimic urât. Când îl cunoscusem, Borges aproape cǎ nu m-a lǎsat sǎ vorbesc (vezi Cu Borges despre Borges, în cartea mea, Ora Americii Latine, apǎrutǎ la Albatros, în 1971), interesat de geţi, de scrierile lui Ovidiu în limba acestora, de geometria cobzei românesti, în ale cǎrei sunete recunoştea vechea vihuela, din care descinde ghitara argentinianǎ de azi. Forme pe care nu putea sǎ le mai vadǎ: mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe cicatricea de pe creştet, origine a povestirii Sudul şi a pierderii treptate a vederii.

 Era interesat de istoria Transilvaniei: unul din personajele sale (Nemuritorul) trecuse pe la Kolozsvár, în 1638, în drum spre Leipzig. Amǎnunt observat de cenzurǎ, anulat de Vladimir Streinu – „Kolozsvár în 1638, Cluj dupǎ Avram Iancu.” –, directorul editurii. Tot  el a vestejit şi alte amǎnunte, aprobând publicarea, aşa cum o propusesem. 

Am întocmit culegerea retrǎind întâlnirea aceea - au mai fost şi altele -,  reţinând tot ceea ce am considerat mai semnificativ pentru opera sa de pânǎ atunci, renunţând la paginile respinse categoric de cenzurǎ. In total, 36 de piese – 400 de pagini – adunate sub titlul Moartea şi busola, împrumutat cu îngǎduinţa sa, de la una din povestirile din Artificii. Tiraj : 50 de mii de exemplare, la preţul de 8,75 lei per unitate.

Aşa a intrat Borges în librǎriile noastre, astfel a rǎmas în bibliotecile a trei generaţii de cititori; suficiente pentru ca podul memoriei sǎ se aşeze definitiv pe cele douǎ maluri. Aparte, influenţele. Pasărea cu zbor invers a lui Nichita pleacă de aici...

Şi satisfacţia mea: traducerea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor, preşedintele juriului fiind Marin Preda, cel atât de exigent cu scrierea frumoasă. Profanat astăzi de politicienii noştri care nu se mai adună la fierăria lui Iocan, ci la Cafeneaua lui Iocan, unde fac schimb de bancuri ideologice.

În toţi anii aceia, universitarul Andrei Ionescu a umblat cu flaşneta pe umǎr, ignorând amǎnuntul cǎ pasul pe loc e timp fǎrǎ distanţǎ. N-a fost interesat de Borges pânǎ spre sfârşitul de secol, când şi-a dat seama cǎ merita sǎ-şi planteze numele pe drumurile mele, asumându-şi, în 1999, îngrijirea unei ediţii (Opere). Unii samǎnǎ, alţii culeg. Proiectatǎ în patru volume, Editura Univers n-a publicat decât douǎ, nedispunând de materia necesarǎ pentru urmǎtoarele.  A făcut-o din materia care exista, cu o viclenie de tejghetar din Piaţa Dorobanţi, intercalând între traducerile mele, şi ale altei traducătoare, traducerile proprii. Puţine şi grǎbite, suficiente pentru a-şi justifica impostura, legitimându-se drept mare editor al marelui Borges.       

Când m-a anunţat cǎ mi-a inclus – fǎrǎ sǎ mǎ consulte -  traducerile în „ediţia” sa, n-am fost curios sǎ aflu cum şi-a alcǎtuit-o. Am descoperit dupǎ apariţie, ca la criteriu cronologic, respectat de toţi editorii din lume, mai adǎugase unul, cel al „genurilor literare”, criteriu stupid, pentru cǎ Borges a dispreţuit aşa ceva, inventând  tot atâtea „genuri” câte a simţit cǎ-i erau de folos. Intersectarea liniei cronologice cu cel de al doilea criteriu i-a privat pe cititorii „ediţiei” sale de cunoaşterea mişcǎrii în timp real a creaţiei borgesiene, anulându-i multe virtuţi. Borges e singurul autor care, în zece pagini, a scris un roman pe care alţii nu l-ar fi terminat nici în câteva sute. Singurul care transportǎ fantasticul în realitate şi istoria în ficţiune. Singurul care şi-a construit propria esteticǎ. Singurul care, nevǎzǎtor, a vǎzut adevǎruri nevǎzute de nimeni, niciodatǎ.         

Substanţa celor douǎ volume s-a sprijinit, efectiv, pe culegerea mea, dar nu i-am reproşat absolut nimic. Nici mǎcar  însuşirea în întregime a volumului Artificii – peste 60 de pagini!- trecut pe numele şi în contul sǎu personal. Mi-am simţit ceasul golit de timp, dar am trecut totul în seama unei rǎtǎciri de moment, aşteptând volumele urmǎtoare, cele care nu au mai apǎrut niciodatǎ.

 Editura Univers avea sǎ disparǎ la puţin timp, fiind privatizatǎ. Ca şi vapoarele, vândutǎ pe gratis; aruncându-se peste bord un portofoliu imens, jefuit de toţi neaveniţii. Pentru că după 1989, cultura română nu a mai avut ministere, ci numai Miniştri.   

Mircea Martin, ultimul director, a mai salvat ce s-a putut, între altele, romanele lui Sábato, într-o ediţie splendidǎ, şi versiunile mele din Borges. Cele pe care, cu autoritatea de editor, câştigatǎ uşor  şi repede, flaşnetarul  s-a dus la Iaşi, fascinând o editurǎ de aici  cu o nouă ediţie Borges. Completǎ şi definitivǎ.

Prestigioasǎ prin dispariţia celor privatizate, prosperǎ prin vânzarea perelor din plopii de pe Copou, unde-şi are sediul central, editura ieşeanǎ a îmbrǎţişat oferta ca pe o mireasǎ pǎrǎsitǎ în faţa bisericii Trei Ierarhi, şi a mai plantat un plop fructifer la fereastrǎ. Neapǎrat plop, pentru cǎ perele acestuia nu sunt impozabile decât în proverbe. 

            Aşa a apǎrut şi astfel am rǎsfoit, în librǎria din fostul bulevard 1 Mai, opera lui Jorge Luís Borges: trei volume elegante, dintre care primul - nu se putea altfel -  include, în intregime, culegerea mea din 1972 şi, evident, poartǎ titlul de atunci -  Moartea şi busola -, dar nu şi numele meu, traducerea trecând prin imposturǎ intelectualǎ în proprietatea  celor mai înainte menţionaţi.

Nici un alt titlu nu era mai potrivit pentru ca nordul memoriei culturale sǎ-i orienteze pe cititorii de azi spre literatura lui Borges, asigurând şi desfacerea celorlalte  volume. Astfel cǎ universitarul-flaşnetar şi l-a însuşit fǎrǎ sǎ şovǎie, iar editura ieşeanǎ, specializatǎ în cultura plopilor după o metodă belgiană, l-a cultivat  cum i-a fost oferit.

Când i-am cerut acordul, Borges era sceptic: încercase şi el, prin 1950, acest titlul, fǎrǎ nici un succes de librǎrie. Vânduse numai trei volume. I-am sugerat Istoria universalǎ a infamiei. A zis nu. Am adǎugat Istoria eternitǎţii. A zâmbit: éternulité... În 1972, din  Moartea şi busola s-a vândut în 50 de mii de exemplare.

Cât priveşte traducerile mele, premiate de Marin Preda, universitarul însuşi le-a recunoscut valoarea, incluzându-le în ediţia din 1999. Sunt aceleaşi şi acum. Cu mici diferenţe exterioare: s-au înlocuit virgulele,  s-a schimbat formatul, coperta, nasturii şi preţul. Inaccesibil pentru cei care nu pot scoate banii din buzunarul altora. Îndeletnicire plăcută şi uşoarǎ, din câte pot sǎ observ, pentru cǎ sunt destui care au învǎţat s-o facǎ foarte bine. Şi nu fac decât asta. Un semn de progres, fǎrǎ îndoialǎ, ca şi altele din ultima vreme, dar cu particularitǎţile sale: înainte, se fǎcea culturǎ fǎrǎ bani; acum se fac bani fǎrǎ culturǎ. De aceea şi existǎ mulţi bani. Mai mulţi ca niciodatǎ: uşori, grei, albi, negri, spǎlaţi, furaţi, falsificaţi, etc., ori însuşiţi prin imposturǎ intelectualǎ. Care seamǎnǎ, dar nu-i tot una cu falsul intelectual, la îndemâna oricui. Impostura intelectualǎ te ajutǎ sǎ câştigi bani fǎrǎ dovezi incriminatorii. Nu existǎ legi pentru fǎrǎdelegi de aceastǎ naturǎ. Caii de la bicicletǎ, apa din ciur şi perele de plop n-au avut niciodatǎ un preţ mai bun ca acum. Cine au ştiut sǎ-şi planteze la timp un astfel de pom, a reuşit sǎ vândǎ jumǎtate din pǎdurile ţǎrii, pǎstrându-şi toţi banii.

De aici, telefonul meu şi trufia palmipedului. Surprins cǎ-i deranjez înserarea,   s-a rǎţoit la mine din toate bălţile: „- N-ai nici un drept sǎ-mi ceri socotealǎ. Eşti ultimul. Şi şti bine de ce”. Ştiam: ca ambasador în Spania, nu l-am vrut consilier cultural. Nu i-am explicat motivul. „ – Bine, am zis eu, dar traducerile?” „– Traducerile erau neglijente”. S-a gândit, probabil, la neglijeul gâştei. „– Şi titlul ?” „ – Da, pentru titlul poţi sǎ mǎ dai în judecatǎ. Tot n-ai sǎ câştigi.” „ – Nu te dau, te-njur  - l-am înjurat frumos. Şi aştept să mă dai tu în judecată. Şi sǎ câştigi”.

Se înserase bine. Bine de tot şi peste tot. Dormeau până şi corvidele.

Bucureşti, 2002

..................................................................

© Darie Novăceanu - 2014