Aripi de fluture

 

Piramida Soarelui

            Există în viaţa fiecăruia, în curgerea implacabilă a timpului, ani de care nu dorim să ne amintim şi ani la care ne întoarcem mereu, retrăindu-i ca prima dată; cu adausul celor ce au trecut peste ei, fără să-i întunece. Aripi de fluture, deschizi paginile cărţii în care i-ai ferecat şi fluturele zboară din nou, căutând mireasma florilor de altădată, risipită de aripile vântului oprit într-o fotografie pe care n-o are nimeni, dar tu o poţi reface din memorie, cu migală şi multă răbdare. Pentru că vântul bate mereu, adie sau se stinge, dar nu se opreşte decât în pictură, sub culorile fundamentale.

Nu toţi anii la care ne întoarcem au fost la fel. Cei care se desprind mai des dintre coperţi fiind cei ai plenitudinii. Cei mai puţini, pentru că nu se cuvine să fie mulţi, plenitudinea adunând la un loc zilele din mai multe calendare şi din mai multe locuri, desăvârşirea trăirilor împlinindu-se o singură dată.

Anul plenitudinii e steaua care nu există decât pentru tine, numai tu o vezi şi-i   cunoşti traiectoria intersectată cu cea a planetelor din zodiac, definitiv douăsprezece. Aşa cum le-a văzut pre-egiptenii, înaintea tuturor celorlalte neamuri. Suficiente pentru înrâurirea şi desăvârşirea în cosmos a destinului de pe pământ.

Anul plenitudinii este cel în care ţi-ai împlinit trupul, sufletul şi fiinţa. Conştiinţa de sine. Anul în care ai cunoscut numele iubirii şi al prietenilor; un prieten fiind mai puţin, dar mai mult decât o soră sau un frate, care pot sau nu pot să-ţi fie şi prieteni.     

Fluturele care desenează în seara aceasta volute multicolore prin camera unde  mă retrag să-mi transcriu tăcerile în două limbi gemene, s-a desprins dintre zidurile Palatului Qutezalpapalotl (quetzal –pasăre; papalotl- fluture), din Teotiuhacan (din graiul nahuatl: teotl - zeu; tihua – a deveni), locul în care omul s-a transformat în zeu.

 Aşezare-leagăn al civilizaţiilor precolumbine, oprită la 2000 de metri, pe podişul central al Mexicului. Modest prin dimensiuni fizice, faţă de Piramida Soarelui (75 m.), imens prin spirit, toate coloanele sale sunt îmbrăcate în fluturi de piatră. Aripi care le înalţă cu foşnetul lor, făcându-le uşoare, când simţi că tu însuţi te ridici de la pământ şi pluteşti odată cu ele. Levitaţie pură.

          

El templo de Quetzal

Nu ştiu câte zile are anul plenitudinii mele, nici cât de mari îi sunt anotimpurile, ştiu doar că sunt diferite, că toamna durează mai mult ca primăvara şi ştiu, cu toată certitudinea, că cele mai multe zile le-am adunat din Mexic, unde l-am adus şi pe cele trăite în alte părţi. Mai cu seamă din Cuba, Chile sau Peru. Şi foarte multe din plaiurile Gorjului natal, unde am văzut prima dată steaua mea şi-i cunosc toate drumurile.

          O lume – vorbesc despre Mexic - pe care am recunoscut-o ca fiind a mea, trăind-o ca atare, chiar dacă sunt departe de ţărmurile ei. Mai ales atunci. Precum acum, când deschid o  carte şi dau peste Dialogo de los tiempos, un poem al lui Gabriel Trujillo Muñoz, dedicat mie, în 1990 (probabil imediat după decembrie 89) şi de o scrisoare, din 1978, de la Álvaro Mutis, încântat de poemele mele găsite într-o revistă în casa poetului peruan Westphalen (Emilio) şi-mi spune, iluzionat, că a semnat contractul cu Editura Albatros pentru Cele mai frumoase poezii, unde aveau să apară.

            Poemul lui Gabriel mă impresionează mai mult decât la prima lectură: prietenii mei din Mexic (nu toţi erau mexicani) au trăit cu sinceritate şi emoţie, păţaniile noastre din Decembrie 1989, participând de la distanţă scurgerea lor. Pe Gabriel l-am cunoscut, într-adevăr, în Morelia, la un festival internaţional de poezie şi-am devenit prieteni fără să ne dăm seama. La poemul pentru mine, scris sub trăirea căderii lui Ceauşescu, a scris un altul, incriminând politicienii din maşini de lux şi nădăjduind venirea altora.

Curios, pagina începe cu un fragment dintr-un poem de al meu, pe care l-am pierdut, scriind mai târziu, pe aceiaşi structură, un altul – Ars poetica - , păstrând numai greierii, ca singurul obiect poetic. Îl reîntregesc acum, cu „darul” de la el, adăugându-i stelele şi sălciile. Se împacă bine.

            Între timp, aflu de la Google, are o biografie trăită intens, cu zeci şi zeci de cărţi şi premii, „dirijează” cultura din geografia natală, a ajuns academician, avându-l drept preşedinte pe Eraclio, Eraclio Zepeda, chapanecho (original din Chiapas), re-fundator al literaturii orale, luptător ( cu puşcă adevărată) împotriva invaziei americane de la Playa Girón, Cuba, din aprilie 1961.

Multe din serile mele mexicane s-au petrecut în casa lui, la doi paşi de cea a lui Mario del Valle, din strada Rio de Janeiro, Casa roşie - cărămidă pură -, din romanul lui Carlos Fuentes  (La cabeza de la hidra - Capul hidrei), cel ce mi-a dăruit drepturile pentru piesa El tuerto es rey (Chioru-i împărat), ignorată de teatrele noastre.

            La Marío del Valle mă mutasem venind de la Guillermo (Fernández), casa acestuia, din strada Chiapas, 31 ½  (de necrezut, dar numărul e real, adică 31,5!), fiind un adevărat salon al poeziei.

Improvizată ca să dureze mult, pe trasa de sus, casa lui avea o scară exterioară fără sfârşit (nu avea alta), cu trepte din tablă de fier, pe care Carlos Pellicer o urca aproape în genunchi. Carlos Pellicer, marele arheolog al culturilor precolumbiene şi al poeziei mexicane...

Poet cu un timbru intimist original, marcat de la debut, Mario del Valle îşi făcuse o editură, Papeles privados, unde a publicat (o face şi acum) numai nume mari (Paz, Jaime Sabines, Neruda, Cernuda, Leon Felipe) sau mari speranţe, pe care nu le numesc. Ediţii splendide, unele îmbrăcate în coperte din şarpe adevărat. Exact ce nu făcea Raúl Renán, a cărui editură, La maquina electrica, nu avea astfel de ambiţii, păstra aceiaşi literă-tip de maşină de scris, era ieftină şi rapidă.

            Am publicat în amândouă, o carte a mea şi o Poarta deschisă, o antologie a poeţilor noştri tineri, tineri pe atunci, acum clasici, vârstnici sau plecaţi dincolo. Cărţi pe care le alcătuiam în câteva zile (şi nopţi), în camera pe care mi-o „închiriase” Mario, unde veneau ciotcă foarte mulţi poeţi – Rafael Vargas, Carlos Isla, Carlos Monsivais, Carlos Montemayor (mulţi carloşi...), Jose Emilio Pacheco, Sandro Cohen, Manuel Nunez Nava, Homero Aridjis... Un grup compact denumit de mine Los Aztecas.

Los aztecas

 

Mai rar, apărea şi Hugo Gutierrez Vega, dascăl şi ocrotitor Mecena al tuturora, ca director general al culturii şi al revistei de la Universitate, departament care funcţiona ca un veritabil minister al culturii; cu posturi de radio, casă de discuri, săli de teatru şi de concerte şi foarte multe publicaţii. In concurenţă cu Bellas Artes, al doilea minister al culturii – guvernul le recunoştea financiar, pe amândouă, păstrând o parte din buget pentru un al treilea, Fonapas, orientat pe difuzarea spiritului mexican în exterior şi al „exteriorului” în Mexic. La Bellas Artes erau stăpâni preţuiţi Ignacio Solares, cu o revistă la dimensiuni de tabloid, şi Carlos Alvarez, galician-basc-cubanez, strămutat aici, ginerele lui Max Aub, directorul unui mensual super elegant, dedicat preponderent artelor frumoase, cum se şi întitula, după numele Palatului Bellas Artes, unde a fost cinstită de curând cenuşa lui Gabriel Garcia Marquez, atât de denigrat şi discreditat de „elita” de dreapta pentru ideologia sa de stânga. Fals şi nedrept, fiind că nu-i decât ideolog al progresului uman, aşteptat de toată lumea cinstită.   

            In cele din urmă Guillermo Fernández a părăsit casa din Chiapas şi s-a mutat aici, două etaje mai sus, astfel să cenaclurile noastre se petreceau alternativ, în aceiaşi clădire, cu aceleaşi prezenţe. De aici, plecam la conferinţe pe teme de interes pentru noi sau la librăriile mari, unde cărţile, înainte de a fi puse în vânzare, se citeau de autorii lor, de autorii altor cărţi sau de actori bine cunoscuţi, când publicul nu mai încăpea printre rafturi, ieşind în stradă, când asistenţa sporea neaşteptat de mult.

            Sub această trăire, am cutrierat multe zone arheologice şi am scris primele pagini din Precolumbia, terminate la Bucureşti, sub retrăirea celor dintâi.

Drumul morţilor

            Unele locuri le-am văzut împreună, în altele am ajuns singur, cu ajutorul lor. Precum în la Chichen-Itza, Merida, Palenque sau Uxmal, datorită îndemnurilor lui Álvaro Mutis şi Gabriel Garcia Marquez - pentru mine Gabo -, telefoanelor şi scrisorilor lor cele care mi-au pus la dispoziţie între Yucatanul.

            La Teotihuacán am fost cu Guillermo Fernandez, Manuel Nuñez Nava, Rafael Vargas şi un al doilea Rafael, pe post de şofer. Înaintea călătoriei, am trecut prin Mercado de la Merced, o imensă piaţă de legume, de unde am cumpărat pâine şi fructe, bine venite la marile înălţimi, mai ales că am stat toată ziua printre temple şi piramide.

 Sus, pe Piramida Soarelui, unde se aflau altarele divinităţilor supreme,  Guillermo mi-a dăruit (o ţinuse ascunsă, într-o pungă de polimeri) o pălărie mexicană din paie de orez, să mă apere de arşiţă. O păstrez, pe peretele casei, dinspre Răsărit.

Ştia pe din afară poeme din Blaga şi Arghezi (Durerea mea de vineri...) pe care mi le recita uneori, cu sunetul unei de orchestre, cántând din toate instrumentele.

Era cel mai bun traducător de literatură italiană. Mi-a scris de la Milano, unde strângea bani, lucrând în două restaurante. Şi m-am trezit cu el la Bucureşti, minunat de teiul din faţa casei („ deci aşa arată un tei”), izbucnind într-un hohot nestăvilit, când i-am spus că aşa arată, dar teiul meu e teioaică...

Azi, Guillermo nu mai e în viaţă. Se retrăsese la Toluca, departe şi singur de Ciudad de Mexico. Singur. Aşa l-au găsit, negăsindu-l niciodată pe asasinul său.

Iau o carte de a lui, o deschid şi din pagini se desprinde, bătut la maşină un sonet, între ultimele. Nu-l pot traduce. Pentru mine trăieşte numai prin vocea lui. Îl transcriu aşa cum l-am aflat în volumul La hora y el sitio – Ora şi locul.

Un fluture. Hieroglifa Focului din toată  Precolumbia.

Madrid, 29 mai 2014

Guillermo Fernández

Guillermo Fernández

            Yo soy la soledad

Yo soy la soledad en crecimiento
la sola cuerda en una sola lira,
la afilada presencia que conspira
contra el paso del día bajo el viento.

Surtidor de un secreto movimiento,
sobrevivo a la luz. En mí respira
la vida eterna de la noche y gira
la quietud indecible de su aliento.

He venido a olvidar aquella espuma
que vio la transparencia de la nada.
No me importa saber lo que consuma

el bullicio del día que se dora
en coágulos de vida abandonada.
Solitario en el bosque y en la hora.

...............................................................

R. Darie Novăceanu- 2014