Tudor Arghezi

Vântul, calul şi omul

A! Iată-l că străbate câmpul pe cal, urmat la vreo sută de paşi de un om. Calul alb e tânăr şi bine ţinut, masiv şi copilandru. O pătură neagră îi înveleşte şoldurile rotunde, ca să nu răcească. Dar omul, stăpânul lui, un căruţaş, duce o greutate cât el de mare în spinare, fânul calului, cumpărat de undeva şi adunat într-o frânghie.

Cum? Calul slobod şi omul cu povara! Nu putea să-i puie calului în cârcă greutatea? — Şi vântul îl aruncă pe om în câte o parte şi-l îneacă. Pe cal nu-l poate da de-a dura uşor.Îl iubeşte. Nu vrea să-l deşele, îi place să se osândească el.

           

 Dar calul se întoarce, inteligent şi sentimental, şi stă cu capul spre tovarăşul lui, până ce omul se apropie de el. Atunci îi face cu grumazul o metanie elegantă. Şi se întoarce din nou şi porneşte  înainte, în obstacolul crâncen al vântului dezlănţuit, şi 

mai stă din când în când în loc, şi iarăş îl aşteaptă să-l ajungă omul de dindărăt.

Îl iubeşte şi calul.