Cinci milioane de cai

Cinco millones de caballos

 

Ah, voi sănii şi voi cai, voi cai.

Numai dracul v-a scornit, mişelul.

Peste stepă-n goană, cu alai,

Râde pân la lacrimi clopoţelul.

Serghiei Esenin

Mutaţi din mitologie în istorie şi puşi să lupte în marile bătălii ale lumii.

Înămaţi la cvadrigile din arenele romane pentru a sărbători victoriile imperiului care nu mai încăpea în geografia europeană şi se revărsa peste Africa.

Puşi să are câmpiile, întorcând pământul, brazdă lângă brazdă, pentru ca în urma lor să se legene, val lângă val, lanurile de grâu cu spicul cât vrabia.

            Ridicaţi pe piedestale, în pieţe publice sau pe arcuri de triumf, pentru a proslăvi eroismul, gloria şi dăinuirea unui neam.

            Reîntorşi în statui şi puşi să vegheze la răscrucile epocilor şi civilizaţiilor care nu ar fi existat dacă nu ar fi fost să existe ei.

            Adunaţi, în cele din urmă, din câmpii, şesuri, coline, păduri şi vârfuri de munţi,

caii au fost aduşi în abatoare şi ghilotinaţi, tranşaţi, congelaţi, prelucraţi, împachetaţi, etichetaţi şi distribuiţi  în magazinele alimentare şi restaurantele Europei pentru a fi mâncaţi.

Cinci milioane de cai – câţi au murit în cele două războaie mondiale -, sunt sacrificaţi acum, în fiecare an; transformaţi în pantofi, genţi, îmbrăcăminte, mobilă, pensule, curele, arcuşuri de vioară, harapnice, etc.,

iar ceea ce rămâne – carnea - ajunge la vânzare sub formă de pastramă, pizza, sandvişuri, hamburgheze, lasagna, mortadelă, ravioli, tortelini, colţunaşi, chiftele, musacale, plăcinte etc., etc.,  semipreparate pe care europenii le-au consumat, ori le mai consumă, convinşi că este carne de vită – aşa cum scrie pe etichetele –, neştiind că, de fapt, consumă carne de cal.

O singură dată, în mitologie, caii au mâncat carne de om, devorând străinii pripăşiţi în ţinuturile lui Diomede, regele Traciei. În cele din urmă – nu se putea altfel, justiţia funcţionând şi în lumea mitului -, Diomede însuşi a fost sfâşiat de propriile sale cabaline, care nu aflaseră încă pajiştile de jeratec din basmele noastre.

Mitologia însă nu-şi părăseşte niciodată eroii, plăsmuind un alt Diomede şi un nou rege trac, pe Reso, pentru a urzi un nou şir de întâmplări. Astfel că Diomede, împreună cu Ulise, au furat palladionul, chipul zeiţei Pallas cioplit din lemn ceresc, de unde coborâse să ocrotească zidurile Troiei. Fără chipul său, Troia era în pericol – calul de lemn era pe drum –, iar Reso, regele Traciei, pornit să sprijine cetatea de pe înălţimile Isarlâkului, a sfârşit în mod tragic, fiind ucis, în vreme ce Diomede i-a furat caii, înainte ca aceştia să fi gustat din păşunile troienilor şi să fi băut din apa Xantalului.

Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;

Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi-i acolo.

Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de mândri,

Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.

            (Iliada. X – 420-424. Traducere de G. Murnu – ESPLA, 1955)

Tracia din mit şi Tracia din istorie sunt una şi aceiaşi, Homer contopind într-un singur tot substanţa celor două lumi, pentru ca tracii din nord şi tracii din sud, traco-geţii şi geto-tracii să poată trece nestingheriţi, din una în cealaltă, spre nedumerirea grecilor care, cu isteţime şi răbdare, le-au uzurpat şi mitologia şi istoria, lăsându-i, în cele din urmă, şi fără geografie.

Calul troian n-a existat, totuşi – să fim realişti - n-a fost decât o poveste bine ticluită pe care, amăgiţi de ingenuitatea ei, oamenii au luat-o drept adevăr. Chiar dacă a existat un dulgher (Epeos), care l-a făurit cu multă pricepere, urmând sfaturile lui Ulise, chiar dacă s-a găsit un spion (Sinon), care i-a convins pe troieni să-l primească în cetate, chiar dacă Pirrus, fiul lui Ahile, a fost unul dintre cei ascunşi în vintrele bidiviului, grecii nu-l puteau duce până sus, pe Dealul Ilionului, fără ca troienii să nu descopere şiretlicul.

Lipsa de istoricitate a personajelor – toate aparţin mitologiei - nu a anulat existenţa reală a cetăţii, asediată timp de zece ani şi cucerită în doar 49 de zile. Mai mult, prin atestarea înfrângerii troienilor printr-o legendă, Homer a deschis porţile spre „cea mai rodnică grădină din întreg domeniul estetic” (Goethe către Schiller), primii care au intrat în necuprinsul ei fiind literaţii, care au repovestit povestea în acord cu sensibilitatea timpului lor, autentificând fapte neînfăptuite, dar care ar fi putut să fi fost sau să fie înfăptuite într-un alt timp.

Intrăm prin această observaţie în plină ucronie, ispita de a o cerceta în relaţie directă cu Troia, ducându-ne din paradox în paradox, nedispunând, pentru a le infirma, decât de ambiguitatea câtorva prepoziţii şi adverbe care ne lasă, la rândul lor, pe pragul altor paradoxuri : Troia n-a existat, cu adevărat, decât după ce a fost distrusă. Şi nici după aceea, necunoscându-se unde s-a aflat, când a fost construită şi de către cine.

Câtă vreme – şi a fost nespus de multă vreme!- nu s-au ştiut aceste lucruri, n-a existat nici un înainte de, nici după Troia, iar istoricii, arheologii, etnografii şi filologii au cercetat, la întâmplare, un spaţiu fără limite şi un timp fără calendar. Pentru că toţi, absolut toţi, având la dispoziţie numai, absolut numai textele homerice, adunate, copiate şi ordonate în Biblioteca lui Pisistrate, au extras, fiecare în domeniul lui, date şi amănunte limpezi, definitive şi extrem de importante pentru a cunoaşte mişcarea timpului în meandrele geografiei mediteraneene şi dincolo de acestea.

Astfel, legendă lângă legendă, mit după mit, examinând forma şi conţinutul textelor, eliminând contradicţii, inadvertenţe (chiar şi meteorologice!) şi folosind criterii estetice  categorice – limbă, stil, metrică -, filologii au reconstruit întreg edificiul sonor al Iliadei, aşa cum îl avem astăzi, în totalitatea şi integritatea sa.

Nu-i, de aceea, o exagerare gratuită afirmaţia că Iliada este „opera” acestora, neîntunecând prin nimic lumina lui Homer. După cum, cumpănind arhitectura Odiseei, reclădită după aceleaşi principii, observaţia că ne aflăm în faţa două opere extraordinare, realizate de doi poeţi extraordinari, extraordinar de asemănători, nu ne spune decât că ne aflăm în faţa unui poet nepereche.

Exagerate şi inoportune rămân opiniile că Iliada este „o lamentabilă operă de compilaţie” (von Wilamowitz-Mallendorf – Die Ilias und Homer, Berlin, 1916), iar Odiseea este „o crimă împotriva inteligenţei” (Alexander Fick – Die Entstehung der Odysse, Göttingen, 1910). Lamentabile şi primejdioase astfel de judecăţi, mai ales că prima vine de la un renumit elenist, iar următoarea de la un lingvist ilustru. Voci care n-au reuşit, totuşi, să devasteze „grădina cea mai rodnică din întreg domeniul estetic”, a cărei „neistovită frumuseţe a exercitat asupra omului antic şi unui nesfârşit număr de generaţii o înrâurire ce depăşeşte pe a oricărui poet dintr-o vreme mai nouă” (D.M.Pippidi)

Datorită textelor homerice adunate de Pisistrate, istoricii au stabilit la 50 de mii numărul troienilor care au apărat cetatea, şi între 120 – 140 de mii pe cel al asediatorilor  (Iliada, VIII, 562 şi urm.), iar arheologii au identificat armele de luptă fabricate din bronz şi aramă; aproape niciodată, deşi era cunoscut, din fier. Sabia homerică (phasganon) era o spadă lungă din bronz, cu două tăişuri, mâner din argint sau fildeş, împodobit cu ţinte din metal preţios (XI,29 şi urm.). S-au ştiut şi preţurile: Glauco face schimb cu Tidide, de la care ia arme în valoare de nouă sute de boi, dându-i arme scumpe, aurite, preţ la o sută de tauri (VI,236). Platoşa lui Diomede era preţuită la o sută de boi.  S-a ştiut şi „unitatea de măsură”: o femeie matură, pricepută la tot felul de îndeletniciri gospodăreşti,  valora patru boi ( XXIII, 705)...

Faptul că toate calculele se făcea în boi, însemnă că acesta a fost animalul cel mai de folos în vremurile acelea. Ceea ce nu exclude prezenţa calului: admiţând că măcar unul din patru războinici lupta călare, rezultă că, în cei zece ani de asediu, pe câmpiile Ilionului s-au „rulat” 50 de mii de astfel de animale.     

Herodot a regăsit caii din mitologia greacă în istoria sciţilor din stepele caucaziene, duşi acolo de Heracle. Ceea ce nu trebuie să ne surprindă: singuri pe apele mării, străini pe ţărmurile unde ajungeau, grecii se simţeau întotdeauna ocrotiţi de zeităţile şi eroii de acasă, retrăind într-un alt spaţiu fapte consumate într-un alt timp.

 Tot aici i-a aflat şi Darius, regele perşilor, pornit asupra sciţilor, pentru să-şi apăra imperiul în 514 î.e.n. Fără a-i învinge: cele 600 corăbii ale sale au rămas împotmolite la gurile Dunării,  în  vreme ce sciţii s-a retras în neştiut, pe caii lor, adevăratele corăbii ale stepelor.

Încurajaţi de izbândă, o parte din sciţi s-a aşezat în câmpiile dunărene, rodnicia pământurilor determinându-i să rămână aici, în bune relaţii cu localnicii. Astfel că Atheas, regele geto-scit, n-a putut fi scos din Dobrogea decât de Filip, regele Macedoniei, în anul 331, î.e.n., când a dus cu el, drept pradă de război, femei şi copii, precum şi 20.000 de iepe, pentru prăsilă. Caii lui Alexandru Macedon descindeau din aceste herghelii aduse în Tesalia de tatăl său.(...)

Bucureşti – Madrid, aprilie 2013

Fragment dintr-un studiu privind istoria tracilor

...........................................

© Darie Novăceanu - 2014