Cavalerii apocalipsului

  

Au existat câteva semne reale, care ne dovedeau că, la noi ca la nimeni, campania electorală va continua şi după alegerile de la 20 mai, întreţinând aceeaşi stare de nelinişte şi agresiune socială. Atât cât ne-a fost cu putinţă, ne-am oprit asupra lor,

Sosirea minerilor

subliniindu-le prezenţa în „paradisul provi­zoriu" pe care mulţi şi-l doreau eternizat pentru a se mişca în voie, încălcând toate legile. Atât cât am putut, am încercat să le dezamorsăm şi de fiecare dată ne-am supravegheat cuvintele pentru a nu irita pe nimeni, mereu în iluzia că, încet-încet, ne vom întoarce la ordine, la calm, la linişte şi la muncă.

 în acest context am vorbit şi despre campamentul instalat în Piaţa Universităţii, invitându-i pe manifestanţii cu revendicări absolut temeinice să se mute cu ele în paginile ziarului nostru, pentru a reda acest spaţiu sacru eroilor adevăraţi, cei seceraţi de moarte în ultimul decembrie.

În zilele acelea mai credeam în posibilitatea dezafectării acestui spaţiu fără violenţă, deşi am avut din ce în ce mai multe dovezi că cei adunaţi aici şi deveniţi „locuitori per­manenţi" nu au venit chiar întâmplător, ci au fost racolaţi treptat, pregătiţi, instruiţi, plătiţi şi puşi în stare de aşteptare pentru posibile acte de dezordine. Vizibile mai ales din ziua de 23 mai, când două Dacii albe au risipit manifeste provocatoare prin oraş, iar două ziare — Dreptatea şi România liberă — au făcut acelaşi lucru, chemând de pe prima pagină „românii" în Piaţa de la Universitate pentru ziua de 24, ora 15, probabil pentru un marş „paşnic" asupra oraşului.

Dovezi că sume mari (în jurul a o sută de milioane lei) s-au investit în această Piaţă ne-au pus în stare de alarmă, dar calmul aparent nu ne-ar fi dat crezare şi n-am făcut publice astfel de date. Între timp, intelectualii de prestigiu au defilat prin „Zona liberă de comunism", protejând „golanii" şi scufundându-se, deliberat, în marasmul lor.

 Bişniţa, prosti­tuţia, furturile din maşini erau şi ele tot o protecţie a acestui
mecanism diabolic de extracţie legionară, care s-a înfipt adânc în pavajul de la Universitate.

Sub binecuvântarea aceloraşi intelectuali, cei care, deliberat sau inconştient, au devenit nişte autentici cavaleri ai apocalipsului, preluând violenţa străzii „în multele sute de publicaţii, în paginile cărora s-au descărcat tone de insulte şi unde - spuneam

În afara turmei

în Adevărul din 27 mai – se mai sapă şi acum tranşee, menite să apere aceste combinate metalurgice ale calomniei, din care ies zilnic şarje de injurii şi ameninţări", jigniri neîntre­rupte la adresa poporului şi ţării.

Acum e clar pentru toţi că din aceste tranşee, din această junglă a presei, a izbucnit valul de violenţă abătut în cursul zilei de 13 iunie peste Bucureşti, aducând Capitala în pragul dezastrului. Din aceste tranşee, făcute de intelectuali corupţi şi laşi; şi din ticăloşia celor ce i-au manipulat atât pe ei, cât şi pe manifestanţii din Piaţă, transformându-i, în ul­tim moment, în puternice escadroane ale dezordinii publice.

Modul în care au acţionat aceste escadroane în timpul zilei de 13 şi până în zorii zilei de 14 iunie dovedeşte că au fost instruite de profesionişti adevăraţi şi mai dovedeşte un lucru foarte trist: organizatorii violenţei erau foarte bine informaţi cu privire la slăbiciunile forţelor de ordine şi chiar şi ale armatei.

Tocmai de aceea au mers atât de departe, încercând asaltarea puterii. Pentru că, trebuie s-o recunoaştem fără ocolişuri, acest mecanism diabolic, înşurubat în Piaţa Universităţii, avea drept scop ultim lovitura de stat. Eşuarea acesteia ţine într-o oarecare măsură de miracol. Şi ţine foarte mult de mobilizarea oamenilor cinstiţi, care s-au pus în mişcare în cursul nopţii şi al dimineţii de azi, zădărnicind prin prezenţa lor acţiunile extremiştilor atât de bine instruiţi.

Oricâte lucruri urâte se vor spune — şi se vor spune — despre aceşti oameni, despre muncitorii din Bucureşti şi din împrejurimi şi despre minerii noştri, prezenţa lor era abso­lut necesară pentru a anihila violenţa forţelor extremiste, în mijlocul cărora mulţi intelectuali şi foarte mulţi ziarişti s-au simţit şi par să se simtă în continuare foarte bine. Scriu aces­te rânduri şi simt cum mi se blochează cuvintele, nefiind în stare să înţeleg de unde atâta nesinceritate şi atâta laşitate. Neînţelegând cum se pot desprinde unii atât de uşor de adevărul şi durerea oamenilor simpli.

Aşa cum am promis în ediţia de ieri, redactorii ziarului Adevărul s-au aflat azi în toate punctele prin care s-a scurs în ultimele ore şarpele violenţei. Acum, când anihilarea acestuia începe să devină o certitudine, rămânând vigilenţi, se cuvine să ne întoarcem la casele şi locurile de muncă. Fie ca liniştea să se aşeze din nou pe acest pământ, ocrotind arborele plăpând al libertăţii noastre.

Adevărul -14 iunie 1990

Post-scrptum-1997. Fenomen singular în istoria politică a ţării noastre, Piaţa Universităţii rămâne până azi, după şapte ani, fără o analiză şi o inter­pretare aplicată şi responsabilă. Nimeni dintre mulţii care au trăit-o, împărtăşindu-i sau nu mesajele, n-a fost ispitit să-şi publice opini­ile. Faptul, la fel de singular că, în împrejurările date,      m-am situat pe o poziţie critică, a fost considerat de foarte mulţi drept o mare greşeală politică, reproşurile curgând până azi în unul şi acelaşi sens, dar din mai multe direcţii.

Nu le contest, dar nici nu le primesc. Până în clipa când cineva va fi în stare     să-mi argumenteze cu dovezi defini­tive că am greşit. Până atunci nu mă dezic de nici una din afirmaţiile şi opiniile mele. Aparte circumstanţele pe care le subliniez şi doresc să fie avute în vedere: Piaţa a debutat exact în ziua când s-a încercat linşarea mea în Piaţa Aviatorilor, iar primii ei clăditori au fost exact atentatorii din respectiva piaţă. Haidamacii care m-au urmărit, aruncând cu "bombe" de granit smulse din caldarâm.

Tentativa de linşaj

Am mers la pas întins, fără să fug, spre Arcul de Triumf, aşa cum am scris în ziar a doua zi. Nu aveam cum, după cele petrecute, să mă duc în Piaţa Universităţii, să-i iau în braţe, să le mulţumesc, şi cred că nimeni, în situaţia mea, nu ar fi făcut-o.

Chiar şi aşa însă, am încercat să mă obiectivez şi să nu deranjez prea mult „contextul politic". Dovada, dincolo de tratarea faptică din editori­alele mele, constă în nepublicarea nici unui „document", din multele care au intrat în redacţia ziarului, fie direct din Piaţă, fie despre Piaţă. Bănuiala că ar fi fost prelucrate de bunii noştri specialişti în dezinfor­mare sau de alţii, la fel de buni [veniţi de mai departe], m-a făcut să nu risc, conştient că riscul era foarte mare.

Un singur amănunt l-am ştiut, dar nu l-am făcut public, riscul fiind la fel de mare, deşi de altă natură. Există, ar trebui să existe, în arhivele guvernului, documente care să ateste că evacuarea Pieţii Universităţii fusese stabilită, imediat după alegeri, pentru sfârşitul lunii. La lumina zilei, nu noaptea, nici la orele patru, dimineaţa.

Un cutremur destul de puternic, produs în plină amiază a respectivei zile, le-a îngăduit mitingiştilor să rămână pe loc. Eram în biroul preşedintelui care-şi lua masa de prânz, împreună cu primul min­istru. Aducând vorba de Piaţă, primul ministru s-a repezit la mine: „Nu te mai uita la ceas şi nu-ţi mai face griji". După aceea, s-a uitat la ceasul lui şi a con­tinuat: „Peste trei ore nu va mai fi nimeni acolo". Şi, chiar atunci, bal­ansul tavanului, ca o punte de vapor care se frânge, pârâind sub  furtună: cutremurul.

Lingurile de supă au rămas în farfurii, cei doi grăbindu-se spre ieşire, timp în care ofiţerul de pe culoar, cu braţele ridicate, îndemna la calm -„Staţi liniştiţi, staţi liniştiţi” -, iar preşedintele i-a sfătuit pe cei gata să fugă, să nu coboare pe scări.

Şi astfel, Piaţa a rămas pe loc. Cutremurată şi neevacuată. La ziar, cineva (cred că Sergiu Andon) a avut ideea unui reportaj de senzaţie: dădea telefoane, întreba „unde vă aflaţi în momentul cutremurului” şi transcria răspunsul. Materialul s-a publicat pe prima pagină, dar eu n-am spus unde mă aflam. Când ieşisem din clădire, domnul Dogaru, moştenit de la Scânteia,  înalt, slab şi cam negricios, era încă alb la faţă: Dacia noastră, cu el la volan, se deplasase aproape doi metri de la ţărmurile guvernului.

Presupun că în caietul de bord al căpitanului, se regăseşte însemnarea cu pricina.

Acum, cu altfel de însemnări în faţă, încerc să mă conving că nu am greşit şi, mai ales, că am procedat corect. Aşa cum am spus atunci, Piaţa nu a fost numai o „campanie electorală". Şi chiar dacă a fost numai a noastră, nu a fost construită numai de noi. De acum, dovezile prisosesc şi, după douăzeci şi patru de ani, se cuvine să le revedem cu ochii şi înţelegerea de acum, şi-apoi să le schimbăm în cenuşă.

            Ceea ce m-a nedumerit atunci şi mă uluieşte şi azi, este modul în care oficialităţile noastre au reuşit să tacă, secretizând adevărul şi nedând publicităţii nimic din acest adevăr. Nici măcar stenograma lungului maraton al şedinţei „Comisia parlamentară de anchetă a evenimentelor din 13-15 iunie."

Desfăşurată în ziua de 20 decembrie 1990, respectiva şedinţă n-a lămurit şi n-a hotărât nimic, totul fiind o gâlceavă de neînţelepţi şi un argument solid al opoziţiei de atunci împotriva autorităţilor guvernamentale.

Percepţia, la nivelul guvernului provizoriu şi preşedinţiei că pericolul loviturii se apropia, pare să fi determinat hotărârea de dezamorsare prin dialogul nefructuos, din 11 iunie, cu greviştii foamei. Dacă fusese proiectată anume să ducă la lovi­tură, Piaţa nu putea fi stinsă prin dialog. Demnă prin insistenţă (nu şi prin sin­ceritate), opţiunea preşedintelui Iliescu pentru întâlnirea cu cei din Piaţă, a fost un mare eşec şi, în lipsa documentelor, rămâne inexplicabilă.

Să riscăm totuşi, o opinie nemărturisită până acum, dar încolţită chiar în acea primă jumătate a lui iunie. Organizatorii şi plătitorii Pieţei şi-au dat seama după alegeri, că investiţia nu-şi mai avea rostul. Dar obiectivul propus fusese atins numai într-o mică măsură. Şi atunci, au decis să prelungească manifestaţia, studiind posibilităţile optime pentru atingerea întregului scop. Astfel, după 11 iunie, când din toate revendicările mai rămânea un post de televiziune - pretenţie absurdă în orice democraţie, nu şi la noi -, iar în Piaţă mai rămăseseră foarte puţini manifestanţi, dis­punând de o foarte bună informaţie, au pregătit cu precizie deznodământul, contraatacând violent şi decisiv în puncte deosebit de sensibile pentru stabilitatea ţării, îndată după „degajarea" mai mult decât matinală, de forţele de ordine. Totul, pe fundalul confuziei generalizată de sosirea minerilor -  4 trenuri, la orele 05.00, din Valea Jiului -  şi acţiunilor acestora, aparent haotice (un haos calculat!) şi extrem de violente. 

Post-data - 11 iunie, 2014 . Deşi în bună măsură lucrurile s-au lămurit. O caravană de beduini, pe cămile tinere, continuă să-mi adreseze, pe toate drumurile, injurii pe care nu le merit, aruncînd nisip în ochii cititorilor cărţilor şi articolelor mele de presă. Mai dăunăzi, un ţâşt-bâşti, în referinţă directă la Cavalerii apocalipsului, m-a avertizat  - "pana dumneavoastră e plină de sângele din Piaţa Universităţii" - că se va interesa de soarta mea. El şi ai lui, căci folseşte pluralul.

Nu vreau să polemizez cu nimeni. Vreau totuşi, încerc să lămuresc lucrurile care nu s-au lămurit şi se pare nici nu se doreşte aşa ceva. Urmează deci un Epilog.

...........................................................

© Darie Novăceanu - 2014