Geambaşul zburător şi sinonimele
El chalán volador y los sinónimos
Nu există pe
pământ speţă zoologică mai unitară decât a regelui creaţiunii.
Între un polinezian
antropofag şi cel mai rafinat european,
altă
deosebire hotărâtă nu există
decât modul de a-şi găti bucatele.(...)
(I.L. Caragiale – Scrisoare către Vlahuţă – 19 martie
1910)
Sinonimele sunt aceiaşi pasăre cu alte aripi şi alte obiceiuri, în funcţie
de mărimea şi culoarea acestora. La rândul lor, aripile depind de greutatea
trupului, iar culoarea de culorile - homocromii - lumii în care trăiesc. Stau în acelaşi copac pe crengi diferite. Niciodată pe una şi aceiaşi. Convieţuiesc, se suportă dar nu se împacă.
Nicolae Grigorescu - Pictură |
De regulă câte două, adică pereche. Şi uneori, foarte rar, câte trei; trei
presupune triunghiul, adică infidelitatea, iar de aici nesinceritatea şi,
aproape de aceasta, înşelăciunea şi corupţia. Fenomene care au sporit mult în
ultima vreme, adică au prosperat. Ceea ce nu înseamnă că triunghiul nu mai
există, ci doar că se foloseşte mai puţin, de oamenii modeşti, ceilalţi preferând
mai multe unghiuri, începând cu pătratul, acesta fiind mai generos, îngăduind
transformarea în romb, cu unghiuri pereche.
Ajunşi aici, propun să lăsăm păsările pe crengile lor şi să ne întoarcem la
gramatică, unde sinonimele se leagănă în toţi arborii din câmpia polisemiei
stăpânită de poligon. Pentru că poligonul poate avea oricâte laturi şi
destinaţii dorim. Precum poligonul de tragere, unde, dacă nu se produce nici o
nenorocire, se întoarce fiecare cum poate, care pe jos, pe picioarele lui, care
pe sus, cei mai de sus în nave cosmice.
Lucrurile acestea le-am descoperit odată cu vârsta, la început vocabularul
meu netrecând dincolo de paginile grădinii, unde cuvintele creşteau din pământ,
cu un înţeles clar şi un rost limpede:culegi ceea ce semeni. Că altcineva
poate să vină şi să culeagă în locul tău, asta-i în firea omului. Nu şi în cea a naturii.
Natura nu ştie să fure.
Mai greu mi-a fost cu cuvintele care veneau de mai departe, din grădina lui
Dumnezeu, în mod deosebit cele numai auzite, dar nu şi văzute. Pentru că toate
cuvintele se aud, dar nu toate se văd, dinlăuntrul lor ţinând de celelalte
simţuri. Dacă le-avem pe toate cinci. Vorbesc de simţuri, nu de simţăminte.
Acestea fiind, şi trebuie să fie, fără de sfârşit.
Există şi situaţii când unele cuvinte se aud, lăsându-te să-ţi
închipui cum sunt, iar mai apoi, pe neaşteptate, se arată, anulându-ţi închipuirea,
dezamăgindu-te: nu erau ceea ce credeai că ar fi trebuit să fie. Ba dimpotrivă.
Unul dintre cuvintele care m-au dezamăgit, a fost cuvântul geambaş. Când l-am auzit prima dată,
mi-am închipuit o persoană elegantă, educată, bine crescută şi bine situată.
Auzit pe dinafară şi nevăzut pe dinlăuntru, geambaşul
nu putea să însemne altceva. Cel mult, la însuşirile de mai sus – însuşirile nu
sunt calităţi -, persoana geambaşului putea să fie bună, chipeşă şi chiar
frumoasă...
Puţin după aceea, tata m-a trimis să
duc calul în grajd. L-am dus, călare. Calul a intrat bucuros, uitând de mine şi
m-am lovit de pragul de sus ajungând pe cel de jos. Întâmplare care se repetă
din ce în ce mai des.
La câteva zile după aceasta, împins de nevoi nemărturisite şi foarte
abătut, tata a vândut calul. Oricum, nu cred că din grijă pentru creştetul şi
vânătăile mele. Mai ales că-l iubea, îi pusese numele lui şi calul îl învăţase
foarte repede, răspunzând printr-un nechez aproape şoptit, aşteptând să-i spună
de ce-l cheamă.
Grădina noastră a rămas de atunci
fără cal, dar în absenţa lui, cuvântul l-a păstrat mai prezent ca oricând. Iar
mama, încercând să-mi oblojească tristeţea, i-a mai adăugat una: n-a avut
încotro, trebuia să-l dea. Nu mai aveam de nici unele. A venit geambaşul şi l-a luat. Să-l dea
altcuiva. M-a oblojit: l-a luat ca să-l dea, deci cu asta se ocupa geambaşul. Nu
era ceea crezusem eu. Aşa că i-am şters însuşirile atribuite din necunoaştere
şi, câţiva ani buni, n-am mai auzit
nimic despre el.
Până când din grădina lui Dumnezeu, de unde mi-au venit mereu cuvintele, au
sosit două - misit şi samsar -, păsări cu alte aripi, dar care
păreau să aibă acelaşi înţeles cu cel al
geambaşului. Deci, am aflat mai apoi
din gramatică, erau sinonime. Fapt
care nu mi-a micşorat nedumerirea, dar mi-a sporit drumurile. Pentru că n-au venit
împreună, nici pe acelaşi drum, nici în acelaşi timp.
N-aş putea spune care a sosit primul, nici cine l-a adus. Singure,
cuvintele nu vin niciodată; nu răsar precum cele din grădina mea. Trebuie să
fie aduse de cineva, să le rostească pentru a se face auzite şi-apoi să le
vedem, să le aflăm rostul, să le punem lângă celelalte, în ordine, să ştim de
unde să le luăm când avem nevoie de ele şi cum să le folosim. Nu poţi pune
polonicul lângă plug, unde stă sapa, iar puţin mai încolo grebla şi furca.
Fiecare cu locul şi rostul lui. Şi nu se cuvine să confunzi furca sau sapa cu
parul şi să-l întrebuinţezi împotriva vecinului.
Nu mi-a fost greu să înţeleg drumurile unor sinonime. De pildă, între popă, preot şi cleric, nu există
decât o deosebire de limbă şi, presupun şi de timp: oricâtă latină am cunoaşte,
slavii ni l-au adus pe cel dintâi, termenii ceilalţi venind mai târziu,
folosiţi mai ales la oraş. Faptul că n-a rămas un singur cuvânt, se explică
uşor. Cum să te desparţi de popă, dacă prin purtarea sa ne-a umplut dicţionarul
cu proverbe şi tot felul de ziceri?
De aici, rezultă că sensurile sunt identice, dar valorile stilistice sunt
diferite. Şi foarte puţine, în toate cazurile, sunt absolut identice: dragoste-iubire, soţie-nevastă,
dentist-stomatolog. Exemple pe care mi le oferă gramatica, deşi se pot găsi
şi altele.
În cazul perechii dentist-stomatolog,
cred că dentistul a venit cel dintâi,
din germană, pe un drum mai scurt, transilvănean, iar stomatologul mult mai târziu, din franceză, de pe malurile Senei.
Tot aşa stau treburile şi cu „tripleta” geambaş,
misit şi samsar, unde, aşa cred, geambaşul trebuie că a sosit primul, de
la turci, prin Moldova, aşa cum l-am găsit la Neculce, folosit chiar în sensul
învăţat din grădină. După aceea misitul,
de la greci, cei care au mijlocit, direct din corăbii, tot felul de negustorii.
Şi la sfîrşit, samsarul. Tot de la
turci, pentru că turcii au ştiut să facă întotdeauna din orice lucru un obiect
de vânzare.
Există în viaţă situaţii deosebite pe care limba le adună la un loc,
într-un singur cuvânt, mărindu-le sau micşorându-le importanţa. Prin dezastru, putem exprima ruina, catastrofa, calamitatea, devastarea,
potopul, etc., sinonime de circumstanţă nedorită, care ţin de aceiaşi
categorie gramaticală, ca şi nenorocirea.
Marea parte a neliniştilor mele a plecat de la cuvânt, pentru că aceasta a
fost unealta pe care am ales-o de la începuturi, încercând s-o folosesc numai
pentru a-mi exprima gândurile cât mai frumos şi cât mai pe înţeles; fericit
atunci când am reuşit să spun prin două cuvinte mai mult decât prin şapte. O
metaforă bună îţi deschide ceruri
care-şi rotesc stelele peste suflet fără să şti.
Unele din nedumeririle mele au rămas mult timp neclintite. Altele s-au
lămurit din întâmplare, cea care vine când nu te aştepţi. Căci o întâmplare a
fost să-l întâlnesc pe Jan Fasen pentru
a nu-i mai răsfoi pe Haşdeu, Şăineanu, Gaster sau Puşcariu. Nici alte cărţi,
sinonimelor fiind pentru el o carte fără pagini, citită şi adnotată cu multă grijă.
Pentru cine nu ştie, Jan Fasen este un olandez admirabil, cu multă
gramatică, mai ales partea de etimologie, folosită impecabil, cu rezultate de
excepţie. Totul e să cunoşti lumea şi să te aşezi în locul potrivit, fără ca
lumea să te cunoască pe tine.
Obsedat de existenţa calului şi de foloasele aduse de acesta, Jan Fasen a trecut
peste câteva ţări şi peste toate timpurile, începând cu cele din mitologie, şi s-a
aşezat în Cipru, unde a reuşit să aducă, în primul rând, din România, zeci şi
zeci de mii de cai. Fără să-i transporte şi fără să-i vadă vreodată. Pentru că
nici n-ar fi avut loc lângă atâtea legende, atâtea capre, atâtea bănci fără
capital şi atât capital fără bănci; atâtea societăţi comerciale cu şi fără răspundere
limitată şi cu un sediul generos, construit într-o cutie poştală.
Totul, într-o
geografie din care Republicii Cipru i-au mai rămas, din 1974, două părţi, cea
de a treia trecând în mâna turcilor. Cei care i-au lăsat totuşi, netulburată,
istoria şi monumentele vechi, precum Apeductul
lui Kamares şi Mormântul lui Lazăr.
Apeductul lui Kamares |
Astfel, cu turci în afară şi turci în casă – patru gentilice: cipriot, grecocipriot, turcocipriot şi anglocipriot -, Uniunea Europeană -
sinonim pentru Occident – i-a ignorat şi geografia şi istoria şi a primit-o, în
2004, în rândurile sale – avea nevoie de un vot în plus pentru decizii
transcendentale-, iar din 2008, a primit-o şi în zona euro, Cipru îngăduind inginerii financiare şi mişmaşuri
comerciale ce nu se pot face oriunde, oricum şi de oricine
Nici în primul, nici în al doilea
caz, n-au existat alte raţiuni pentru primirea sa. Pentru că nu-i bine să iei în răspundere o casă,
făcându-te că nu vezi că-i lipseşte un perete şi a treia parte din acoperiş.
Nicosia - Vedere generală |
Adăpost ideal totuşi, pentru imaginaţia lui Jan Fasen, care odată ajuns
aici, a înregistrat imediat Compania
Draap.Ltd, o tăbliţă bătută-n cuie, într-un par de chiparos, cu obiect de
activitate import-export de carne, capital societar neprecizat, cu reşedinţă în
Belgia, la Atwerpen, şi jurisdicţie offshore în Insulele Britanice (Virgin Island)
Atwerpen - pentru cine ştie mai multe limbi - e unul şi
acelaşi oraş cu Anvers şi Ambere, dar interesul lui Jan Fasen este
ca lumea să nu ştie, să se încurce şi să-l caute pe toate hărţile mai puţin în
Belgia. În înţelegerea sa e bine să te
afli în toate părţile, ca să nu poţi fii găsit în niciuna din ele.
Ca să vieţuiască, Jan Fasen ştia la fel de bine, oamenii trebuie să
mănânce. Şi-n procesul acesta, consumul
de carne nu poate lipsi. De unde, comerţul şi, de aici, import-exportul de
carne. Un lanţ cu multe zale şi multe verigi, începând cu existenţa animalelor,
cu cumpărarea şi sacrificarea lor, apoi cu prelucrarea, depozitarea şi
desfacerea produsului finit. Europa consumând foarte multă carne, mai ales de
vită, îndeajuns de scumpă. Şi multă carne de cal, mult mai ieftină, dar dacă
reuşeşti s-o vinzi drept carne de vită,
îţi curg atâţi bani că nu mai şti ce să faci cu ei şi unde să-i mai pui.
Totul, bineînţeles, cerându-ţi un
efort continuu şi o muncă permanentă, bine organizată şi perfect susţinută; la
toate etajele, de toate instituţiile europene cu preocupări şi răspunderi
directe în acest domeniu. Exact ceea ce a reuşit să facă Jan Fasen şi compania
sa, omologată imediat de Uniunea Europeană. Pentru că Europa e mare, iar
consumul de carne urcă spre zeci, sute de mii de tone.
Jan Fasen a ştiut toate acestea şi a înţeles că n-ai cum să desfăşori o
astfel de activitate de unul singur, numai în Cipru. Şi nici nu-i bine; ideal e
să ai mulţi asociaţi, din multe branşe, dispuşi să-ţi devină complici,
răspândiţi în cât mai multe ţări. Cine, dacă se află o neregulă, care de regulă
este inevitabilă în firea omului, să mai
dea de urma tuturora, să ştie cum stau cu sănătatea?
Abatorul Doly-Com - Botoşani |
Toate etajele aflate în grija lui Fasen, au funcţionat perfect, el neavând
ambiţia să fie un mare combinat de industrie a cărnii, precum Spanghero, Comigel sau Findus, ci numai furnizorul acestora,
comerciantul (trade, în engleză),
deci intermediarul, adică geambaşul din grădina mea.
Singura dificultate care părea fără soluţie, dar pe care a Jan Fasen a
trecut-o cu brio, au fost etichetele de identificare. Barele acelea verticale,
de grosimi şi la distanţe diferite, pe care dacă şti să le citeşti, îţi spun
conţinutul produsului, originea, furnizorul şi uneori chiar preţul. Totul,
într-un dreptunghi, scris cu cerneluri imposibil de şters, pe hârtie cu lipici
inclus direct în celuloză. Ca panglicile de prins muştele.
Pentru el, obişnuit să obţină căldură fără temperatură, zgomote fără sunet
şi viteză fără mişcare, chestia aceasta a fost o jucărie. A lăsat barele
neatinse şi a înlocuit etichetele pentru carnea de cal, cu cele pentru carnea
de vită. Lanţul e lung, începând cu abatorul şi terminând cu magazinul de
desfacere, fiecare verigă cu eticheta sa. Totul e să cunoşti veriga şi omul de
încredere pentru a schimba eticheta, care spune aproape acelaşi lucru, dar nu-i
acelaşi. Precum se petrec lucrurile în sinonimia meteorologică, unde, de
regulă, buletinele îndulcesc starea vremii: furtună
- vânt; arşiţă - căldură; aversă -
ploaie;ninsoare - moină; polei – gheaţă, etc. Te mai ajută şi sinonimia interschimbabilă - bovin-rumegător – sau
temporară: ministru - calamitate.
Fasen n-a greşit decât o singură dată, în mod deliberat, dorind să-şi arate
îndemânarea, virtutea de a obţine căldură fără temperatură. Astfel, în 2012, a
vândut în Olanda natală, carne de vită sacrificată, cu respect pentru tradiţia
religiei, de un haham sud-american. Etichetele au fost bune, dar lectura
gustului a susţinut că era carne de cal. Fapt care i-a adus doi ani de
închisoare. Neexecutaţi. Pentru că în sinonimia juridică presupusul acuzat
devine uneori, prunc nevinovat.
Abatorul CarmOlimp -Ucea de Jos |
Tot atunci, un compatriot de al său, Willy Selten, săvârşise aceiaşi faptă,
fără complicitatea hahamului. Pentru el, proprietar de mari depozite de carne
în tot sudul Olandei, 300 de tone de carne de cal nu era o fraudă, ci o neglijenţă deliberată în
parcursul procesării produsului. Scandalul a fost mare, a ajuns la Burxelles,
la Uniunea Europeană, s-a vorbit de o
pagubă de milioane de dolari, dar Willy
Selten n-a ajuns la tribunal. Arestat de un sergent de cartier, a fost eliberat
a doua zi de doi generali.
Să nu credeţi că, alertată de astfel de întâmplări, Uniunea Europeană n-a
cercetat şi n-a cunoscut multe confuzii sau nepotriviri. După multă alergătură,
specialiştii săi au dovedit că s-au comercializat peste 50 de mii de tone de carne
de cal, introduse în mod fraudulos, în 27 de ţări europene !, pe toate căile
posibile. Mai ales prin semipreparate –
hamburgheze, lasagna, colţunaşi, tortelini, mortadela, ravioli, etc.,etc. – pe care
europenii le-au consumat, convinşi că este carne de vită - cum scria pe
etichete - şi nu carne de cal, importantă din Est, din Polonia şi, mai ales,
din România.
Prima explozie s-a produs în Irlanda – aici, în Grange, se află Agenţia
Alimentară şi Veterinară a Comisiei Europene –, renumită prin carnea de vită, iar
a doua la Londra, unde compania engleză Findus
a vândut mari cantităţi de lasagna, de la compania franceză Spanghero, produse de compania, soră şi frate, Comigel.
Prin reţetă lasagna se fabrică numai din carne de vită, dar cea vândută de Findus avea 100% carne de cal. Ca un
făcut, Comigel se aprovizionase cu
carne de la compania olandeză Nemijtek,
din Breda, unde carnea de cal fusese adusă, în depozit de stocare la rece, de
la abatoarele Doly-Com şi CarmOlimp, din România. Documentele
închid lanţul aici, anexând dovada că peste tot, intermediarul fusese compania Draap Ltd., din Cipru, adică Jan Fasen,
care avusese, la rândul său, un „om de mijloc”, din Braşov.
Toată Europa a dat în clocot. Toţi „împricinaţii” şi-au recunoscut vina,
trecând-o de la unul la celălalt. Comisia Europeană a mai tas trei bare la
etichete noi - naşterea, îngrăşarea şi ghilotinarea
animalului – a întocmit un plan de acţiune pe etape, toate în seama viitorului,
iar ziariştii străini şi neaoşi au asaltat abatoarele din Carpaţi, unde
proprietarii, cu porţile ferecate, le-au dat cu tifla pe moldoveneşte. Doly
Com, din Botoşani, le-a vorbit de
vânzări în Olanda, Suedia şi Bulgaria, iar CarmOlimp,
din satul Ucea de Jos, Făgăraş, le-a spus cum s-a chinuit familia Carmen şi Olimpiu
Şoneriu să-şi adune numele, făcând din cinci silabe numai trei şi cât s-au
luptat cei doi să cheltuiască cele 2 milioane de euro, primiţi de la U.E., ca
să-şi înjghebeze abatorul, abilitat îndată de aceiaşi U.E. să comercializeze
carne de cal. Multă alergătură, multe drumuri, drept pentru care, obosit,
Olimpiu s-a retras din activitate, trecând afacerea în seama fiului său, Paul,
pe celălalt fiu, Valentin, numindu-l Secretar de stat la Ministerul
Agriculturii.
Dintre ziarişti, numai cei de la Daily
Mail au aflat povestea, descoperind şi un contract - vânzare-cumpărare
carne de cal - , între CarmOlimp şi
cu un trader olandez,
care şi-a onorat
obligaţia faţă de un antreprenor cipriot, acesta vânzând carnea, fără s-o vadă,
companiei Spanghero. Aceasta a exportat
carnea în Olanda, tot fără s-o vadă, iar banii au fost trimişi la Nicosia, de
unde nu i-a mai văzut nimeni.
Victor Ponta a apărat cu tărie
abatoarele româneşti şi l-a elogiat pe Secretarul de stat, Valentin Şocariu, susţinând
cu mânie că ziariştii europeni văd cai verzi pe pereţi. Pe pereţii României,
fireşte.Toţi politicienii români i-au ţinut isonul şi l-au aplaudat.
Era într-o luni. Poliţia tocmai scosese o tonă de carne de cal, gata
congelată, aruncată în lacul Tarniţa, iar alţi poliţişti se luptau să afle
„autorii” care decapitaseră doi măgari pe izlazul comunei Vasile Roaită, din
Dobrogea.
Tot atunci, în şapte restaurante din Bucureşti se consumase carne de cal,
discret strecurată în musacale, chiftele, mici, cârnăciori şi plăcinte. Cai
verzi pe pereţi.
Acum, la un an de la întâmplările
acestea, când totul se aranjase şi la Bruxelles şi în munţii Făgăraşului,
Europa clocoteşte din nou, începând din Spania, care are foarte mulţi cai şi
foarte multe nereguli, descoperite zilele trecut la şapte (iar şapte!)
abatoare.
Un alt motiv, la fel de temeinic să
mă duc cu gândul până în Cipru, să văd Apeductul
lui Kamares şi Mormântul lui Lazăr,
şi-apoi să trec pe la Draap Trading Ltd.,
cu dosarul de anul trecut sub braţ, să-i fac o vizită lui Jan Fasen.
Madrid, 2-3 iunie,
2014
P.S. - La Bucureşti politicienii nu mai discută despre carnea de cal. Nu mai au timp. De câteva luni se mînâncă între ei. Se sfâşie.
................................................
© Daire Novăceanu
- 2014