Cu cărţile pe faţă

1.Petrecere la Cotroceni

Nu vreau să stric petrecerea nimănuia. Dar când petrecerea nu-i una oarecare, o nuntă-n cartier, ci o recepţie dată de Traian Băsescu, lucrurile încep să sune puţin altfel.

Şi când afli că nu-i orice fel de recepţie, un botez în familie, în care şeful Statului a spart o sticlă cu aghiazmă şampanizată de burta unui vapor, înainte de dispariţia acestuia în nesfârşitul mărilor de mucava de la Justiţie, ci o agapă intelectuală, oferită de Traian Băsescu pentru decorarea celor mai de sus oameni de cultură, evenimentul capătă dimensiuni cosmice şi te trezeşti bătând din palmele altuia, strigând cu gura celor decoraţi, de trei ori „ mulţi ani trăiască”.

Iar dacă mai descoperi – şi n-ai cum, că se vede cu ochiul liber – că decoraţii au fost până în anul 2012 conducătorii executivi ai Institutului Cultural Român, nu-ţi mai rămâne decât să dai cu căciula de pământ şi să mângâi, înduioşat, stâlpii de marmură roşie de la Palatul Cotroceni.

Mai mult, crezi tu, nu se mai poate. Dar la Curtea miracolelor se poate orice. Astfel, poţi să mai afli că Victor Ponta a refuzat să-şi pună semnătura pe diplomele gata înrămate pentru cei bătuţi de atât noroc de tinichea. Pentru că, a zis Ponta, „tinichigii” au fost şi sunt denigratorii istoriei, culturii şi limbii române. Mai rău, unul dintre ei e un fascist bătrân şi toţi, la un loc, au manifestat şi manifestă atitudini fasciste, naziste de-a-binelea.

Ei, da! În cazul acesta nu mai ai încotro s-o apuci, cauţi un deşert cât mai mare, cel puţin cât Sahara, şi te pierzi în nisipurile lui. Fără cămilă şi fără apă.

Domnilor, Pazvante Chioru a fost un personaj real, din carne şi oase, dar Traian Băsescu este o fiinţă ireală, plăsmuită din argilă de Dobrogea,

lângă Gurile Dunării, unde a fost descoperit Gânditorul din Hamangia. Nu mai înalt de o şchioapă, dar mai expresiv şi mai frumos decât cel plăsmuit de Auguste Rodin, amintind-şi de Michelangelo.

Pazvante – Pazvanoglu, paşă de Vidin -, ne-a rămas de la fanarioţi, modelat de fantezia oltenilor. Traian Băsescu e întruchipat cu mult realism, din lutul neoliticului contemporan. Nu întâmplător, la zaiafetul de la Cotroceni a declarat că n-are complexe în faţa decoraţilor, că aceştia nu ştiu să conducă un vapor lung, de 300 de metri, precum cel scufundat de el, dar nu poate să nu le recunoască neobositele merite culturale. Drept pentru care i-a umplut cu  tot felul de daruri, Ordine şi Medalii, începând Horia-Roman Patapievici, fostul Preşedinte al Institutului Cultural Român, căruia i-a conferit Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler. Cavalerul Bunei Speranţe Bune, cu sabie şi cal, bineînţeles.

 Cu noul înşeuat am avut, pe vremea când era Preşedinte al Institutului Cultural Român, câteva schimburi de scrisori, exclusiv pe teme de cultură. Cu el şi colaboratorii săi, neosteniţi.

Nu vroiam să le fac publice. Dar s-au tot adunat şi m-am hotărât să-mi pun ordine în arhive, distrugându-le. Nu înainte de a le aşeza, frumos şi selectiv, în fereastră. Fereastra pe care mă bate gândul s-o închid. Pentru că lumea nu mai are răbdare să vadă ce mai fac alţii, în afară de ceea ce fac unii pe nevăzute.

Madrid 2 iulie 2014