Brazilia noastră

           

Cristo Redentor - Rio de Janeiro

Coborând din nobilimea lui Petru cel Mare, o prinţesă fără drum în faţă s-a oprit la Galaţi şi, de aici, familia Leonida ne-a dăruit în secolul trecut trei nume mari, unul şi unul. Mai întâi Eliza Leonida Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa; autoarea unor studii despre transformarea norilor în ploi, aşezate şi binefăcătoare. Un vis, perfect realizabil astăzi, dacă n-ar exista organisme  care ştiu să scoată bani buni din secetă.

            Dimitrie Leonida, fratele de mijloc, tot inginer, s-a specializat în Anglia şi s-a întors acasă, proiectând prima linie de transport între Gara de Nord şi Colentina. Un vis, metroul din Bucureşti, a rămas schiţe şi desene. Reluate de alţii mai târziu, exact aşa cum le gândise. A reuşit totuşi, să înfiinţeze Muzeul Tehnicii, recunoscut cu numele lui.

            Al treilea frate, George, n-a fost atras de ştiinţele exacte. A urmat cursurile Conservatorului de Arte Frumoase, secţia de sculptură, a făcut primul război şi a plecat în Italia.

George Leonida

Trei ani ca să-l vadă pe Goliat şi fântânile lui Bernini, iar după aceea firele de marmură din barba lui Moise, aşa cum le-a tors Michelangelo, instalându-l în Biserica Sfântul Petru în Lanţuri, din Roma.

La Paris nu i-a fost greu de loc să găsească de lucru. Polonezul Paul Landowsky, mai mult antreprenor decât artist, câştigase concursul pentru ansamblul Crist Redentor din Rio de Janeiro şi l-a însărcinat cu executarea chipului Mântuitorului. Doar 3,75 m. din cei 38, câţi urma să aibă întreg monumentul, ridicat pe Corcovado, la peste 700 m., deasupra apelor din golf. În total 1.145 de tone. Aşa cum îl vedem şi astăzi, planând peste furnicarul fără odihnă al oraşului.

Mi l-am amintit acum, după ce Germania a umilit fotbalul brazilian cu un scor de istorie: 7 (şapte) la 1(unu). Greu de crezut şi greu de suportat. Pentru că brazilienii nu pot concepe Brazilia fără fotbal, iar lumea nu poate concepe fotbalul fără Brazilia.

 Dilemă pe care filozofia a lăsat-o fără concluzie, trecând silogismul în seama unei singure persoane, care l-a rezolvat fără să ştie. A ieşit, pur şi simplu, în faţa casei şi a început să se joace cu mingea, desenând jocuri nedesenate până atunci de nimeni.

Din faţa casei, pe un teren viran, iar de aici pe un stadion adevărat, unde şi-a desăvârşit autoportretul în care s-a recunoscut toţi brazilienii. Din clipa aceea, Edson Arantes do Nacimiento s-a numit Pelé, spranumit o Rei, Regele fotbalului. Unicul fotbalist – a spus Johan Cruyff – care a depăşit limitele logicii.

De fapt, nimeni n-a dorit ca dilema să fie rezolvată,

ci trăită. Asumată, aşa cum ne asumăm destinul fără să-i cunoaştem întinderea şi adâncimile.

Astfel, înfrângerea Braziliei la Campionatul mondial de acum de către Germania, nu-i decât trăirea destinului, împărtăşit de data aceasta prin lacrimi.

La Campionatul mondial de fotbal din 1970, desfăşurat în Mexic, Pelé avea 40 de ani. La sfârşitul petrecerii, organizatorii de atunci i-a ales pe cei mai buni din echipele participante, iar ţara gazdă a format din primii unsprezece „echipa ideala” şi a vrut s-o toarne în bronz, instalând-o  pe aleea principală care duce la porţile stadionului Jalisco, din Guadalajara, unde s-au consumat partidele cele mai fierbinţi.

Pelé conducea formaţia, de la distanţă, între membrii acesteia aflându-se şi jucătorul român Emeric Dembrovschi. Loc de pelerinaj obligatoriu pentru toţi românii care ar fi ajuns la Guadalajara. Aşa cum am ajuns şi eu, cu actorii de la Teatrul Nottara, condus pe atunci de Horia Lovinescu. Ne-am dus să vedem stadionul şi să ne închipuim statuile rămase, ca atâtea altele, doar desenate.

Câţiva din „echipa Nottara”, cred că Alexandru Repan, Claudiu Iordache, Guriţă şi Sică Rusescu   şi-au amintit naţionala noastră de atunci – Dinu, Dumitrache, Lucescu, Răducanu, Dobrin, etc. -, precum şi onoarea şi nenorocul de a face parte din aceiaşi gupă cu Brazilia, Anglia şi Cehoslovacia -, singurii pe care i-am învins fiind cehii. Dar n-am pierdut la scor cu ceilalţi. Revăd statisticele de atunci: Anglia-România – 1 la 0, Brazilia-România – 3 la 2. Un gol al lui Pelé, două ale lui Jairzinho. La noi, un gol al lui Florea Dumitrache şi cel de al doilea, în minutul 84, de Emeric Dembrovschi.

Golgeterul campionatului – reiau din aceiaşi statistică -  a fost Gerd Muller, cu zece goluri, în timp de Franz Beckenbauer n-a înscris decât unul singur. În finală, Brazilia a învins Italia cu 4 la 1. Şi nu se mai ştie cine şi cât a plâns.

Regele fotbalului se afla la cea de a patra prezenţă într-un campionat mondial. Ultima. A cedat tronul celor de după el, deşi până acum nu l-au ocupat nimeni, toţi veniţi după el punându-şi un scaun alături. Pentru că locul său nu i-l poate lua nimeni.

Filozofia n-a ştiut s-o rezolve dilema despre care vorbeam. În schimb, poezia a găsit o soluţie fără să frustreze sensibilitatea nimănui. Mă refer la poezia concretă, manifestare lirică eşuată pe mările publicităţii, mai cu seamă pe cele ale  reclamei comerciale, care-ţi vinde un o pereche de addidaşi  prezentându-ţi  Facerea lumii.

Nici o altă mişcare poetică n-a avut o viaţă atât de scurtă, dar în Brazilia – tot în Brazilia! – a cunoscut un moment de glorie prin câţiva poeţi pe care, prin 1968, când traduceam prima antologie de la noi,

i-am aflat între cei aleşi de Manuel Bandeira în  celebrele sale studii. Nu-mi mai amintesc numele poetului, dar nu am uitat poemul de doar trei strofe. Îl puteţi scrie singuri, cu puţină imaginaţie. În prima strofă, drapelul Braziliei, aşa cum a fluturat peste tot în ultimele săptămâni. In cea de a doua, în locul globului pământesc apare o minge de fotbal. Si în ultimul, mingea este înlocuită cu chipul de abanos al lui Pele. Filozofiei nu-i mai rămâne decât să aplaude.

Faptul că acum brazilienii şi-au împărtăşit destinul prin lacrimi mi-amintit de chipul Mântuitorului de pe Corcovado, sculptat de George Leonida. Întreagă, statuia are 1.145 de tone de beton armat. Dacă în Sistemul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi, păstrat la Londra, un gram cântăreşte cât 1 cm. cub de apă la 4 grade Celsius, tot cam atât trebuie să aibă şi o lacrimă. Aflaţi singuri, câte lacrimi s-au strâns în zilele acestea, sub pleoapele Mântuitorului de pe Corcovado, la Rio de Janeiro.

Ca un făcut, în fântâna arteziană din Piaţa Rio de Janeiro, din Ciudad de Mexico, se ridică statuia unui David uriaş. Dar nu un gigant precum Mântuitorul.

Puţini îşi mai amintesc astăzi de George Leonida, specializat în busturi, mai ales de regi, precum se află în castelul din Bran. Poetul Mihai Cantuniari, care are o statuetă de a sa, mi-a povestit destinul acestuia. În primăvara lui 1943, artistul s-a urcat pe acoperişul casei, pe strada Salcâmilor, să culeagă flori de tei. O creangă s-a rupt.

Nu ştiu dacă brazilienii îi vor învinge mâine seară pe olandezi.

Ştiu că drapelul Braziliei va flutura pese tot. Şi sunt la fel de sigur că, înfrânţi sau victorioşi, brazilienii îşi vor împărtăşi iarăşi destinul. Cu un nou şir de lacrimi.

Madrid, 11 iulie 2014

...............................................

© Darie Novăceanu - 2014