EXISTĂ NOPŢI
III
Tăcerea ta nu a avut nicicând
forma
unei corăbii
nici arborii de-aici nu s-au visat
catarge aducând pe ele
învinse
orizonturi depărtate
nimeni n-a aşteptat aici
decât
stingerea vremii
în epiderma pietrelor rece
şi nimeni n-a venit purtând pe el
cămaşa fericirii dinainte
Si au venit mereu Umplute
până spre pragul iernilor au fost
drumurile
păsărilor lui
tot cu dureri încrucişate
iar prispa caselor cu bolovanii
cuvintelor
fără de lume
De-aceea-mi
poţi tăcerea plăti c-un brad tăiat
dar nu ştiu bradul cum îl vei plăti
pământul
unde l-ai pus să crească n-a dorit
nici pasul şi nici cerul să cunoască
Mai bine-ar fi cu umbra lui dar nu ştiu
de vei putea întreagă s-o desprinzi exactă
din
vârful rădăcinii
iar pădurea
va sângera rănită de foşnetul absent
Mult mai uşorar fi să fiu adus chiar eu
şi pus alături lângă bradul drept
lăsând să treacă noaptea
şi norii
peste frunte
sau şi mai simplu: doar o pânză albă
de zvonuri şi surâsuri rotunjind
sigiliu peste voce
şi peste
gestul mâinii
Căci
n-ai avut să te cunoşti nu ţi s-a dat
Decât amurgul din cuvinte
punţi
fragile
de ceaţă sunătoare închisă în silabe
învăluind contururi şi adâncimi oprite
sau suprafeţe false
în care
ţi-a sădit
ca pe un steag culoarea vocii tale
Distanţa între ţărmuri mereu neliniştită
de vis şi aşteptare te amăgeşte lent
cu lungi tăceri ascete
teologii
sterile
medievale turnuri şi vânători nocturne
cu vâlvătăi grăbite să îngroape
întoarcerea spre tine sub jertfa împăcării
Ţărm
nerostit pe care te întorci
când drumul se desparte-n două
şi pasul
şovăie-n răscruce
nepregătit s-aleagă amputat
şi umilit
pe-un orizont înfrânt să se semneze
Culoarea vocii însăşi atunci se vestejeşte
lumina cade pe statui altfel
descoperind
cuţite-n
nevederea rece
flămânde ghilotine camuflate
de-un timp propice în surâsul lor
Singurătăţi de calciu inocent albind
pulverizate
prin istorii
modifică trecuturi
transportând
durerea patriei mai în adânc
(1973)
........................................................................
R. Darie Novăceanu -2015
