EXISTĂ NOPŢI
IV
ROSTIREA PATRIEI
Şi
dacă peste noapte din apele somnului
se
desprinde cineva şi-ţi spune
nimic nu valorează cântecele tale
dar îţi dau floarea acesta să te
apere
şi-a doua zi trezindu-te în mână
se arcuieşte sceptrul unui lujer
e
semn că trebuie să pleci a doua oară?
I
Cel
ce v-a vorbit despre flacăra de spirt
a
liliacului adolescent
asediind dimineţile
sau despre înclinaţia arborilor peste suflet
cu toamnă de păsări
despre
veninul de cobră al umbrei
sau despre timpul putrezit
în
ceasurile din sălile de aşteptare
trebuia să v-arate-ntr-o zi şi ţărmul acesta
pe care mă întorc mereu
căutându-vă
obosit de-alegoriile predicatorilor ambulanţi
sătul de agonia dilatată a cuvintelor
de-alungul
fluviilor Europei
ţărmul ce ni s-a dat să construim pe el
un timp al nostru şi să ne ridicăm
pâinea
şi steagurile
binecuvântatul ţărm pe care
ostenesc toată noaptea privighetorile
Trebuia
să v-arăt într-o zi şi ţărmul acesta
pe care-aş fi putut îmbătrâni
frumos
şi fără îndoilei
necunoscând vicleana împărţire
a-ntregului
prin doi şi netrăind
absenţa coarnelor de plug
căci pentru ele-am fost dorit („să are
în locul nostru”...) şi de-aceea
braţele-m cad adesea despărţite
lemnul absent simţindu-l
şi
ţarina visând-o
şi căutându-le în somn asemeni celor
fără de mâini cei care numai
când
dorm mai pot culege flori
Un
ţărm e patria întotdeauna-ntâiul
Pe care gol şi nevăzut
spărgând un vis rotund
un dor în doi de unu
de
arbore ce se rămâne
continuat cu frunza din vârful rădăcinii
soseşte într-o zi un ţipăt
şi-şi
cere dreptul lui
de lacrimă şi partea lui de steag
intrând ca-ntr-o armură de zeu necunoscut
în trup
de carne şi miracol
Zidit cu varul alb al braţelor pereche
ţărmul
primeşte valul
de sunet nou în arbori
restituind tăcerea şi cuvântul
să lege echinocţii şi lucruri între ele
şi să
dezlege gândul colorând
cu aştri ţipătul rostit
în către ţărmul transparent de punte
să-şi
împlinească semnul şi rostirea
Nici
o tăcere nu seamnănă cu alta
chiar dacă nemişcat rămâne aerul
în jurul
lor
liană surdă
iar sunetele nerostite trec
din neştiut către uitare
Ca peste-o mare fără de corăbii
fantome moi plutesc deasupra
ideilor
pe-ndepărtate
ţărmuri ajungând
numai acelea care anulează
odihna gândului rătăcitoare
Uşoare clipe lungi de îndoială
ne pun pe limbă mai întâi cenuşa
bănuitului
foc din adâncuri
clare tăceri ce nu ne vor
justifica nicum absenţa
din faţa vorbelor nespuse
(1973)
...........................................................................
R. Darie Novăceanu - 2015
