Emile Verhaeren
(1855- 1916)
Vaca
La cinci, când
lumina în zori abia mijise,
Pe vălul des al
nopţii cu aur picurat,
Trei cruci pe
fruntea vacii băiatul mâzgălise,
Prinzând-o de
căpăstru, s-o ducă la tăiat.
Pe dealuri, glas de
clopot se auzea, în zare;
Răcoarea nopţii
încă şi-acum se mai simţea;
Şi palele de
neguri, ca umede fuioare,
Se aşterneau,
lânoase, pe câmpul ce zâmbea.
Argaţi, spre munci
posace meregeau în dimineaţă,
Căscând de somn,
muţi încă, şi-n pas greoi, răzleţi;
Pe umeri laţi, ca
albe oglinzi ce se răsfaţă,
Străfulgereau prin
neguri cazmale şi lopeţi.
Se deschideau porţi
grele şi uşi, prin curţi case;
Se auzeau zăvoare
şi cheile scrâşnind,
Şi cum prin ţarcuri
vite se-ntâmpinau voioase;
Iar pe şosea,
văcuţa trece încet, mugind.
Pe-o potecuţă
verde, urmându-şi drumeţia,
Curând ajunse-n
satul pe măgură zidit.
Acolo, larg
deschis, văzu măcelăria
Şi-un ţarc în jur,
de apă şi iarbă-mprejmuit.
În pragul ei,
văcuţa rămase-n loc, greoaie;
Simţise roşii
aburi; într-un ungher târât,
Casapi şedeau pe-un
taur ucis, ca să-l jupoaie.
Vedea cum curge
sânge din rana de la gât.
Miei atârnau pe
ziduri, cu ţestele crăpate;
Porci se zbăteau în
paie; mic, negru, un viţel,
Sta cocoţat pe-un
maldăr de maţe sfâşiate.
Având pân’la
plăsele cuţitu-nfipt în el.
Dar
peste-nsângerata viziune ce o fură,
Vedea câmpii
întinse cu lanuri mare de grâu,
Femei mânându-şi
boii voinici la arătură,
În glia aburindă
tăind adânc un brâu.
Şi iată că,
deodată, ţâşneşte ziua-n luncă
Şi se deschid
departe ascunsele stihii.
Lumina minunată de
aur îşi aruncă
Pe câmpurile-n
floare aprinsele-i făclii.
Văpăi scaldă-n
sudoare câmpia ce palpită,
Muşcând ţărâna udă
cu focurile lor;
Şi-o strâng şi o
sărută aşa ca pe-o iubită,
Zvârlind sămânţa
vieţii în sânu-i roditor.
Şi vace vede cerul
senin cum se aprinde
Şi-n zări, curgând,
Escautul, în fir de-argint ţesut.
Izbită-n cap,
văcuţa pe lespezi se întinde.
Dar ultima-i
privire de soare s-a umplut.
(Traducere de Lazăr Iliescu)
Juan Maragall
(1860-1911)
La vaca ciega
En los troncos
topando de cabeza,
hacia el agua
avanzando vagarosa,
del todo sola
va la vaca. Es ciega.
De una pedrada
harto certero un ojo
le ha deshecho
el boyero y en el otro
se ha puesto
una tela; es vaca ciega.
Va a abrevarse
a la fuente a que solía
mas no, cual
otras veces, con firmeza
ni con sus
compañeras, sino sola.
Sus hermanas
por lomas y encañadas,
por silencio
de prados y riberas
hacen sonar la
esquila mientras pastan
hierba fresca
al azar, ella caería.
Topa de morro
en la gastada pila,
afrentada se
arredra, pero torna,
dobla la
frente al agua y bebe en calma
poco y casi
sin sed; después levanta
al cielo,
enorme, la testuz cornuda
con gesto de
tragedia, parpadea
sobre las
muertas niñas y se vuelve
bajo el
ardiente sol de lumbre huérfana,
por sendas que
no olvida vacilando,
blandiendo en
languidez la larga cola.
(Traducción del catalán por Miguel
de Unamuno)
Juan Maragall
Vaca oarbă
Lovindu-şi fruntea-n arbori, caută să ajungă
la apă, dar nu-şi
află calea,
şi-i singură, numai
cu ea. Şi-i oarbă.
Un ochi ţintit de
piatra văcarului, s-a stins,
pe celălalt albeaţa
l-a acoperit.
Merge să se adape
unde mergea mereu,
dar nu ca mai
nainte fără şovăire
şi fără celelate
surori, ci numai ea.
Surorile, pe
dâmburi şi vâlcele,
în liniştea câmpiei
şi-a râului îşi sună
talangile când pasc
pe unde ea
nicicând n-o să mai
pască iarbă crudă.
Umilă-şi plimbă
botul pe jgheabul ştirb, îşi pleacă
fruntea şi
dă-napoi, şi bea.
Soarbe puţin,
aproape fără sete,
îşi aridică fruntea
şi coarnele spre cer
ca într-o tragedie,
clipeşte abia, lăsând
să-i cadă pe pupile
pleoapele încet,
sub soarele
fierbinte, orfană de lumină,
şi şovăind
se-ntoarce pe poteci pe care
nu le-a uitat, cu
vârful cozii
dogoarea zilei
alungând-o.
(Interpretare liberă d.n.)
Serghei Esenin
(1895-1925)
Vaca
De bătrâneţe
dinţii i-au căzut.
Ani mulţi pe coarne
s-au însemnat.
A bătut-o într-una
văcarul băut
Pe izlazul rouat.
Inima ei numai
linişte vrea
Dar şoarecii rod în
colţ şi s-aud.
Odată, odată,
viţeluşul
Avea picioarele
albe, botul ud.
Mama a fost jefuită
de fiu
Şi copleşită
de-ntristare.
În obor, sub
salcâm, pe prăjină
Vântul flutura
piele în soare.
Şi în anul ce vine
şi ea, şi ea
Va porni către
marea tăcere.
I se va trece peste
gât o funie cu nod,
Şi va fi dus-n amurg,
la tăiere.
Poate, slabă, va
cerca-mpotrivire
Proptindu-şi
coarnele vechi în pământ.
Acum visează un
crâng cu frunză subţire
Şi câmpuri ierboase
legănate de vânt.
(Traducere de Zaharia Stancu)
Darie Novăceanu
(1937)
Codalba
Mama i-a luat funia din coarne,
i-a mângâiat obrajii, a sărutat-o
şi s-a rugat de ea: - să mă ierţi...
Impietrit, mă priveam pentru ultima oară
în ochii ei. Casa şi grădina
dispăruseră.
Oraca. Toate cuvintele
mureau într-un poem nescris. Tăcerea
ne învăluia, sfâşiindu-ne carnea.
- Dă-i porumbul, am auzit-o pe mama.
Era ultimul. Ca un ban de argint.
S-a urcat singură pe cântar: cu
scăzământ,
368 de kilograme, categoria a doua...
Atât cântărea izvorul nostru cu lapte.
Oraca. Turtă de urzici cu tărâţe. Nefericită
alianţă între copilărie şi speranţă.
N-am putut privi înapoi. Acasă,
cumpăna fântânii se rupsese-n două.
Muget de-atunci absent din faţa porţii.
Grădina şi-a mâncat singură iarba,
iar în bătătură, mult timp, până azi,
toate amintirile s-au numit Codalba.
Carl Sandburg
(1878-1967)
Amurgul bizonilor
Nu mai există
bizoni.
Şi nu mai există
nici cei ce văzură bozonii,
cei ce văzură
turmele lor fără număr
cum treceau
pustiind în pulbere
iarba preeriei
şi-apoi, aplecând
capete negre,
băteau din copite
învăluiţi de
somptuoasa
vâlvătaie a
amurgului.
Nu mai există cei
ce văzură bizonii.
Şi nu mai există
bizoni.
(Traducere A.E. Baconsky)
....................................................................
R. Darie Novăceanu - 2015
