IV. Pax vobis
Nu
se poate pretinde ca schimbările din Europa şi din lume
să
se producă după modelul occidental.
Papa Ioan Paul al II-lea
 |
| Vaticanul - Piaţa Sfântul Petru |
Ascultând
mărturisirea târzie a lui George Bush, nu încape îndoială că Gorbaciov
şi-a amintit întâlnirea din apele Maltei. Acolo îl auzise vorbind pentru prima
oară despre punerea degetului pe rană, sintagmă reluată întocmai la colocviul
aniversar de la Berlin. Astfel derulând, unul după altul, momentele
semnificative de atunci, a trecut sub tăcere– nu-i mai era de niciun folos –
taina naufragiului care-i pecetluise
destinul.
Câteva din momentele acelea le ştiu numai cei
doi, iar presupunerile nu mai interesează. Importante sunt certitudinile. Ştim înainte de Malta, vineri, 1 decembrie,
Gorbaciov va sosi la Roma, fiind
primit la Vatican de Ioan Paul al II-lea.
„O conversaţie
între doi slavi”, cum au
considerat-o ei înşişi, în cadrul căreia Carol Woityla s-a rezumat numai la
subiecte concrete: „Aş dori să mă refer
la conotaţiile privind cuvântul „perestroika” care a afectat în mod profund
viaţa popoarelor Uniunii Sovietice şi nu numai a lor (...) Eforturile pe care dumneavoastră le depuneţi nu
reprezintă doar un mare interes pentru noi. Deasemenea, le împărtăşim.
Gorbaciov nu se
aştepta la atâta laudă. Şi conversaţia a continuat în aceiaşi ambianţă plină de
optimism, trecând în revistă tot ce se petrecea atunci, mai ales în Europa de
Răsărit.
 |
| Gorbaciov - Primire la Ioan Paul al II-lea |
Carol Woityla
cunoştea bine „durerile” Uniunii Sovietice şi între cele numite, şi-a exprimat
speranţa în aprobarea unei legi despre
libertatea de conştiinţă, care să sporească posibilităţile manifestării vieţii
religioase pentru toţi cetăţenii sovietici. Oricare ar fi religia pe care o
practică în mod liber. Bineînţeles, a subliniat, libertatea de conştiinţă va trebui să-i favorizeze pe baptişti, protestanţi şi
evrei. Deasemenea, pe musulmani”.
O mare parte din întâlnire a fost
rezervată problemelor internaţionale, dificultăţilor întâmpinate de câteva ţări
din lume, drept pentu care Carol Woityla, invitând oaspetele să acţioneze
împreună, a subliniat: “În astfel de
probleme, Biserica şi Papa un pot să reprezinte decât aspectul moral al
acestora”. Adăugând imediat: “Ar fi
bine să acţionăm şi pe plan politic, să ajutăm aceste popoare să iasă din
situaţia tragică în care se află”.
La sfârşit, Papa
i-a spus: “Cred
că am înţeles bine că perestroika se află în sufletul vostru. Aveţi
dreptate când spuneţi că schimbările nu trebuie să se producă în mare grabă.
Suntem de acord că trebuiesc schimbate un numai structurile, ci şi
mentalitatea. Nu se poate pretinde ca schimbările din Europa şi din lume să
se producă după modelul occidental. Acesta ar contrazice convingerile mele cele
mai profunde. Europa ca protagonistă a istoriei mondiale va trebui să respire
cu amândoi plămânii”.
Mai fericit
decît oricând, Gorbaciov a părăsit Vaticanul, convins că se află pe drumul cel
bun, înaintând bine însoţit. Amărâciunea ce-i însoţise singurătătea, între
plopii şi mestecenii care-i înconjurau rezidenţa oficială (dacha) din Zhukovka, se risipise ca norii. Cuvintele Papei,
dorinţele şi opiniile sale, fuseseră precum un balsam.
Şi cuvine să ne amintim că în Ajunul Crăciunului din 1989 de-a lungul imperiului sovietic, de la Moscova la Vladivostok aveau să se cearnă dangătele
clopotelor, cântecele îngereşti ale corului de copii şi glasul domol al lui
Carol Woityla, oficiind Liturghia de la miezul nopţii (Misa del gallo-când se aud cocoşii),
transmisă direct de la Vatican.
Părăsind
Cetatea Eternă, în aceiaşi zi Gorbaciov
sosea la Milano pentru a prezenta perestroika
drept A doua Renaştere, un nou stradivarius, propunând o cooperare
reală şi adevărată
între socialism şi capitalism la nivel planetar. „E nesăbuită – a insistat - opinia celor
care cred că două sisteme economice diferite nu pot să fie compatibile, în
principiu, printr-un mecanism de integrare a economiei mondiale”
Nu se adresa numai
celor prezenţi în Palazzo Sforzesco,
renascentist în toată arhitectura lui. Discursul său se vroia un mesaj
anticipativ pentru convorbirile pe care urma să le aibă cu Bush, începând de a doua zi, în apele Maltei. Vroia să se fie
înţeles înaintea întâlnirii.
 |
| Milano - Palazzo Sforzesco |
Condiţiile
atmosferice adverse– negură, vânt, ninsoare – l-au obligat să renunţe la
conferinţa de presă, grăbindu-se să ajungă la aeroport, iar de aici La Valetta,
unde preşedintele George Bush (salutându-l în treacăt pe prim-ministrul maltez,
Fenech Adami), se odihnea pe uriaşul portavion USS Forestal, legănându-se lângă Belknap, oraşul plutitor, unde urmau să se desafăşoare
convorbirile între cele două, unice, puteri mondiale.
După multe eforturi
de manevră pentru a înfrânge un vânt de 60
kilometri la oră şi valuri de până la opt metri, Belknap a lăsat ancora, deputincios şi inservibil. In atari
condiţii, imposibil urcarea la bord a delegaţiilor, s-a optat pentru
ospitalitatea de pe transatlanticului sovietic Maxim Gorki, sosit în apele malteze mai devreme şi cu mai mult
noroc.
 |
| Transatlanticul Maxim Gorki |
Fireşte, gurile
rele au spus că Belknap nu a reuşit
să ancoreze la mal datorită balastului îngreuiat de cele mai sofisticate
aparate de spionaj, agăţate ca lipitorile de burta vasului.
De la Postdam, izvoarele
Războiului Rece curgeau ca nişte râuri subterane, vărsându-se în
apele malteze. Şi era absolut necesar să fie stăviliţi „curenţii”
imprevizibili. Motiv pentru care cei doi lideri mondiali conveniseră ca
întâlnirea să se petreacă în largul mării, departe de privirile şi urechilor
curioşilor, întâmpători sau direct interesaţi. Nu era nimic nou în istoria
umanităţii, dar trascedental pentru convorbirile dintre cei doi.
Trecuseră trei
săptămâni de la dărâmarea „Ierihonului”, şi nu se mai întâmplase nimic
important după aceea. Mesajul de la Milano fusese descifrat înainte de a fi
fost transmis. Cele zece ore de convorbiri convingându-l pe Gorbaciov că de
acum încolo Statele Unite aveau să trateze Răsăritul ca pe o provincie a
Occidentului, cea mai săracă dintre toate.
Mai rămăsese în afara "provinciei", dar nu
pentru mult timp, Uniunea Sovietică. Pentru că fără ea nu se putea vorbi de un
dialog. Şi pentru că Uniunea Sovietică încă mai dispunea de o capacitate
militară superioară Apusului. Singurul subiect care interesa Statele Unite,
tratat cu transparenţă îndoielnică şi presupusă confianţă.
Preşedintele George
Bush, prudent ca de obicei, descifrând mesajul anticipativ de la Milano, a
anticipat cadrul exact al dialogului, asigurându-şi interlocutorul că şi-a
asumat opinia acestuia, convins că de
acum încolo lumea nu se mai teme de alegerea între un sistem sau altul. Convingere consolidată printr-o opinie
personală, de care-şi va uita a doua zi. „Nu
cred - adăugat după aceea- că în
acest sens vom avea divergenţe. Suntem partizanii autodeterminării şi
dezbaterilor care o suţin. Doresc ca dumneavoastră să înţelegeţi poziţia
noastră într-un plan pozitiv: valorile nu înseamnă, în niciun caz, că dorim să
impunem sistemul nostru României, Cehoslovaciei şi chiar Republicii Democrate
Germane. Şi pentru a stabili „rama” dialogului, a scos-o în evidenţă,
subliniind disponibilitatea Statelor Unite de a-l sprijini în soluţionarea dificultăţilor printr-o serie de măsuri concrete: „Am căutat să redactăm propunerile noastre într-o formă care să nu lase
impresia că America salvează Uniunea Sovietică. De aceea, nu vorbim despre un
program de ajutor, ci de cooperare”.
 |
| USS. Forestal |
Substanţa
cooperării consta în nişte simulacre jalnice: suspendarea amendamentului
Jackson-Vanick, care interzicea acordarea clauzei naţiunii cea mai favorizată,
abrogarea celui introdus de Stevenson-Bird, care limita posibilitatea acordării
de credite şi decizia de a-i înlesni
Uniunii Sovietice rolul de observator (numai „observator”!) în Acordul General pentru Taxe Vamale şi
Comerciale – GATT.
Am căutat în
documentele publicate şi alte paleative ale cooperării, negăsind nimic
deosebit. Am găsit în schimb, generozitatea bine motivată, privind cele trei
simulacre. „Măsurile pe care şi le
propune acum adminstraţia în cadrul relaţiilor sovieto-americane răspund unuia
şi aceluiaşi spirit: nu vor să demonstreze, în nici un fel, supremaţia
nordamericană. Deşi suntem profund convinşi de avantajele sistemului nostru
economic”.
M-am gândit mult la întâlnirea din Malta şi la
cele aflate atunci, în decembrie 1989.
Şi le regândesc acum, strângându-mi notele, conspectele şi cărţile.
Câtărind evenimentele ce aveau să
urmeze, multe dintre ele posibile numai datorită celor rezolvate în apele malteze.
 |
| Malta - La Valetta |
Un eveniment de anvergura acestuia nu-i imprevizibil, precum fenomenele naturii, cele care aduc numai desastre. Intâlnirea din apele Maltei era un act de voinţă umană pentru a prevedea şi stăvili noi nefericiri şi calamităţi.
Pentru a fi
clari, cel care făscuse posibilă întânirea a fost Mihail Gorbaciov. Şi încă mai
clari, reluând metafora recoltei din toamna lui 1989: liderul sovietic sădise
pomul, iar liderul nordamerican culegea fructele, elogiind priceperea
cultivatorului. “Dumneavoastră personal
aţi fost cel care a iniţiat aceste schimbări” – a observat Bush,
continuându-şi elogiul.
Cel care a
ştiut să profite de întâlnirea din apele Maltei, a fost Bush, de neclintit din
crezul său imperialist. Şi nu Gorbaciov, a cărui cinste şi militanţă marxistă
erau la fel de neclintit. Mereu mai convins de renovarea socialismului (fără
Stalin) pe baza reformelor care trebuiau să fie transparente şi să vină
întotdeauna de jos.
Pe
crucişătorul Maxim Gorki, George Bush
n-a vorbit, nici măcar aluziv, despre renovarea sau dispariţia socialismului ca
sistem economic şi politic. Colaboratorii şi sfătuitorii săi apropiaţi îl
cunoşteau întrutotul pe Mihail Gorbaciov. Îi ştiau greutăţile, îi studiaseră
slăbiciunile şi-i cercetaseră pregătirea intelectuală, educaţia şi alcătuirea
psihică. Sentimentele, emoţiile, stările de
melancolie şi scepticism, dar şi de iluzie şi optimism. Naivitatea sufletului
slav, gata oricând să facă o faptă bună. Sensibil la sugestii, proces folosit ca şi când n-ar exista, care
influenţează psihicul şi comportamentul persoanei fără să-şi dea seama de izvoarele influenţei.
Altfel spus, consilierii lui Bush făcuseră o anamneză completă a sufletului şi spiritului lui Mihail Gorbaciov.
Folosind datele
acestea în parcursul
discuţiilor, preşedintele american a ştiut că pentru a se înţelege cu liderul politic Gorbaciov,
trebuia mai întâi să-l ştie pe omul Gorbaciov, să fie înţeles de persoana acestuia.
Aparent nu-i nici o deosebire, dar dacă e vorba de război, de arme şi forţe
militare – şi exact asta îl interesa pe Bush –, o deosebire există. În faţa
unei mitraliere sau a unui cuţit, politicianul şi omul judecă şi reacţionează
diferit.
Fortuit,
pentru a-şi proteja capacitatea militară,
Gorbaciov s-a adresat interlocutorului fără să şovăie: “De la începutul anilor cincizeci suntem
literalmente încercuiţi de o reţea de baze militare. În cadrul acesteia există
500 de mii de oameni, sute de avioane de luptă şi foarte puternice forţe
navale. Statele Unite posedă cincisprezece mari unităţi de aviaţie de şoc,
circa 1.500 de avioane de luptă. Şi forţele acestea uriaşe sunt desfăşurate la ţărmurile noastre, ori
pot s-o facă în orice moment. Şi nu mai vorbesc de submarinele atomice...”.
Bush nu putea să-l
contrazică şi de aceea a insistat asupra publicarii bugetului militar sovietic,
aşa cum o fac Statele Unite.„Cred, că publicaţiile noastre dau o imagine foarte
completă a activităţilor pe care le desfăşurăm în domeniul militar. Sunt sigur
- a spus Bush – că serviciile
dumneavoastră secrete vă pot confirma acest lucru”. „- Exact aceste servicii – a
replicat Gorbaciov – îmi dovedesc că
dumneavoastră nu publicaţi totul”.
Dialogul – extrag
din documentele aflate în Mihail Gorbachov, Memorias
de los años decisivos 1985-1992, Acento Editorial, Madrid, 1993 – a continuat cu cedări şi oferte la fel de timide. Gorbaciov caută
soluţii pentru rachetele cu rază lungă de acţiune lansate din mare, dorind
limitarea celor intercontinentale SS-18 şi interzicerea modernizării lor,
adăugând că partea sovietică studiază o mare reducere a acestora, în mod
unilateral.
Bush e preocupat de producerea armelor
chimice, fiind gata să renunţe la fabricarea armelor binare, dacă partea
sovietică va face acelaşi lucru. Gorbaciov ar dori să se reducă nu numai armele, ci şi personalul forţelor
armate. Cât despre trupele cantonate în teritorii străine, liderul sovietic
propune menţinerea la cel mult 300 de mii de oameni. Propunere la care
preşedintele american tace – pentru el cifra era ridicolă -, iar Gorbaciov
continuă: „Acum se pune problema forţelor
aeriene. Noi am propus pentru fiecare alianţă patru mii şapte sute de avioane
tactice şi un număr diferit pentru avioanele de interceptare”.
Şi tot aşa,
numărând, scăzând, adăugând; fiecare parte apărându-şi partea, păstrând taina
Armelor noi şi noilor tehnologii. Invenţii, rezultate ale cercetării
ştiinţifice care înainte de a înnoi industriile civile, producătoare de bunuri în
folosul omului, ajung în mâna fabricanţilor de arme şi produc instrumente ale
morţii. „Kalajnikovuri” fără nume, unde trăgaciul e un buton pentru comandă de
la distanţă, razele laser sunt ţeava invizibilă, iar undele electromagnetice
sunt gloanţe încărcate cu pulberea stelară a neutronilor. Prototipuri păstrate în laboratoare blindate pentru experienţe secrete asupra
vieţii.
(Continuare în proxima postare)
Madrid, Martie 2016
____________________________
Copyright. Darie Novăceanu - Fereastra lui Darie
