D r e p t u l   l a   u i t a r e

Acolo, unde nu-i nimeni,

Şi nu mai trebuie

Nici un cuvânt.

George Bacovia

El derecho al olvido

The Right tho Privacy

           

Acel punct şi de la capăt, scos din călimara scribului pentru a-şi trece gândul pe malul celălalt, pe o punte nouă, dar peste acelaşi râu, continuă să funcţioneze ca în prima zi, îndeplinindu-şi una şi aceiaşi datorie. Numai că între timp, cuvântul care duce gândul s-a încărcat cu înţelesuri noi şi ceea ce părea să rămână un simplu automatism domestic, aproape reflex, a început să însemne cu totul altceva. Un sfârşit care presupune în mod obligatoriu un început; un alt început, căci altcumva punctul nu şi-ar mai avea rostul şi nu s-ar mai produce nici despărţirea gândului.

La noi – iată un punct şi de la capăt -, Tudor Arghezi a fost un mânuitor uluitor al punctului, obligat înainte de a-l lăsa să cadă din peniţă, să-şi termine rostirea gândului. Exact ceea ce n-a căutat George Bacovia care a întârziat închiderea gândului,

fragmentându-l prin virgulă; o punte mişcătoare pe care rostirea se duce şi revine aducând nuanţe în plus. Astfel, în virgula bacoviană încap mai multe cuvinte, la liberă alegere, nestingherite de fortăreaţa punctului arghezian.

Să ne întoarcem – iată un alt punct şi de la capăt – de la prozodie la domestic şi să folosim puntea pentru a trece de la unul la doi, de la individ la societate, singurul teritoriu în care răsar, cresc şi rodesc facultăţile sufletului omenesc, cele care – aşa cred – nu sunt decât trei, mari şi late: memorie, intelect şi voinţă. Nu ca ficţiuni scolastice limitate de dogmele medievale, ci ca virtuţi deschise oricăror acţiuni (fapte) posibile.

Şi să ne oprim aici, exerciţiul de până acum nefiind decât o introducere în conţinutul acestui punct şi de la capăt, interpretat diferit la alte etaje ale înţelegerii. De unde şi sinonimia aparentă care, aşezată pe aceiaşi temelie, şi-a făcut loc, modificând sensul iniţial al sintagmei. A şterge cu buretele pare acelaşi lucru, dar înseamnă cu totul altceva, înseamnă a ignora, a arunca în derizoriu ceea ce a fost pentru a scrie în acelaşi loc, peste ştersătură, altceva. Înseamnă, de asemenea, a uita ceea ce s-a petrecut pentru a trece la ceea ce trebuie (sau ar fi bine) să se petreacă de-acum încolo.

Numai că lângă a şterge cu buretele s-a lipit imediat acel tragem linie şi adunăm;

adică nu uităm nimic, dimpotrivă cuantificăm trecutul şi-l luăm cu noi, lăsându-i viitorului datoria de a-i găsi un rost, folosindu-l cum va găsi de cuviinţă.

Punct şi de la capăt. Am urmărit în ultima vreme, cu mai multă aplicaţie, presa şi discursurile politice de la noi, însemnându-mi ceea ce am socotit că merită reţinut (nu şi însuşit) pentru a înţelege, atât cât pot, starea spirituală la care am ajuns şi, nu în ultimul rând, atitudinea etică; înălţimea morală şi socială în care ne aflăm.

 Spun am urmărit, adică mai mult am ascultat şi privit. Pentru că noile mijloace de transmitere a cuvântului i-au uzurpat hârtia, trecându-l în sunet şi imagine. Astfel,  presa tipărită s-a mutat aici, lăsând celuloza pentru alte folosinţe, aşa cum se întâmplă peste tot, procesul globalizării ajutându-ne să descoperim că pământu-i rotund. Că dacă mergi tot timpul spre unul şi acelaşi punct cardinal, ajungi de unde ai  plecat. Deşi mă încăpăţânez să cred că nu poţi pleca de unde n-ai fost niciodată şi am auzit că nu-i bine să te întorci nicicând unde ai fost fericit sau nefericit.

La sfârşitul acestei citiri cu auzul şi văzul, o spun cu amărăciune, sunt descumpănit din amândouă părţile. Presa reflectă politica, deformând-o după bunu-i plac sau din interese directe, invocând mereu libertatea cuvântului. La rândul său, politica vrea să-şi recunoască mesajul, manifestând o mândrie băţoasă când îi convine şi dovedind mult arţag când nu-i convine deloc. E o brambureală pe amândouă malurile. Se scot din toate fântânile revanşe, insulte, încriminări, zeflemele, batjocuri, imprecaţii, ameninţări, înjurături fără perdele şi, numai din întâmplare, câte o vorbă la locul ei.

Peste tot, găleţi, ciuturi, doniţe, butoaie, cisterne, vagoane şi vapoare pline cu o ură generală sângeroasă. O apocalipsă originală, neplagiată, semănând mult cu

Cartea lui Daniel – groapa cu lei fiind adâncită - şi mult mai mult cu Apocalipsa Sfântului Ioan, numărul fiarei fiind Abaddon Exterminatorul. O pauză între cele două Testamente. Câteva secole de nelinişte religioasă şi intelectuală, care se repetă periodic pentru ca lumea să afle cuadratura cercului.

Nu spun mai mult. Dar nu pot să nu constat în tot ceea ce am citit, o jenantă lipsă de cultură generală şi o răsfoire grăbită a cărţilor mari. Cărţi fundamentale, la care noi vârstnicii am avut un acces limitat, iar acum – slavă Domnului! – prisosesc. Noi am intrat în bibliotecă pe uşa din spate, jurnaliştii şi politicienii de astăzi intră ca pe sub Arcul de Triumf, dar nu ca să citească, ci ca să-i vadă biblioteca pe ei. Pentru că biblioteca nu mai este acel spaţiul ocrotitor de lectură, ci un trotuar cu borduri noi, pregătit pentru promenadă. A crescut iarbă pe aleile care duc la Biblioteca Academiei, iar potecile care duceau la bibliotecile satului au dispărut, dispărând cărţile.

Exagerez, recunosc. Dar nu o fac ca să amplific dezastrele unei realităţi care nu mai are nevoie de aşa ceva, fiind prin ea însăşi greu de suportat, ci ca să micşorez urâtul care fermentează în minţile unor intelectuali care au avut întotdeauna tot ce şi-au dorit, iar acum au peste şi nu mai doresc decât să nu mai aibă nimeni ce au ei.

Latifundiari ai spaţiului public, îndată ce se rătăceşte cineva pe domeniile lor, îşi desprind armele din panoplii, dispun comandanţii de regimente pe prima linie, slobozesc ogarii mediatici, convoacă hăitaşii de imagine, distribuindu-i la posturi de

pândă bine ştiute, declanşează canonada şi pulverizează totul. Totul, în cele din urmă, reducându-se de cele mai multe ori, la un iepure şchiop, pus la fezandat, răstimp în care matrozul de la Cotroceni porneşte zaiafetul şi-i decorează pe cei mai cei mai cu ordinele cele mai înalte pentru misii şi servicii încheiate demult. O încununare post-factum, cu post-mortemii în deplinătatea vieţii.

Păstrez pentru mine numele acestor corifei ai matrapazlâcurilor inteligente. Pentru că mi-e frică – recunosc -, dar sunt convins că cei care mă urmăresc cu atenţie şi cunoaştere, ştiu foarte bine la cine mă refer. Tot ce pot spune e că între ei se regăsesc şi câţiva pe care i-am preţuit constant şi continui să-i citesc cu plăcere, mai cu seamă când sunt nedrepţi dar sinceri în judecăţile lor, sinceri în nesinceritatea la vedere. Şi scriu frumos, cu peniţă fină, stăpâni pe gramatică şi vocabular. Cunosc culoarea vocalelor, pun umbră unde simt că-i prea multă claritate şi-şi duc ideile până la capăt, neîndatoraţi ambiguităţilor. Ştiu să înjure cu eleganţă. Şi

o înjurătură frumoasă, îţi luminează toate orele zilei, cu mult soare şi cu cer senin.

Nu le spun numele, deşi de ei nu mi-e frică – sunt foarte puţini -, dar vreau să rămân consecvent cu mine însumi şi nu doresc să discriminez pe nimeni. Mai ales că, şi atunci când nu sunt solidari cu urâtul celor dintâi, prin cumpăna tăcerii sunt complicii acestora. Tăcerea nu poate fi niciodată martor, dar complice mai întotdeauna.

...............................................

 Ilustraţie : Salvador Dali 

.............................................

© Fereastra lui Darie-2017