Până una alta
Palatul Victoria |
Până una alta, până când poporul român va ajunge să se înţeleagă cu guvernul; până când guvernul va ajunge să înţeleagă cu statul şi până când statul va ajunge să se înţeleagă cu ţara, nu cred că vom ajunge unde dorim. Pentru că toate lucrurile vin de se leagă şi până atunci nimic un va funcţiona bine şi de adevăratelea.
Există multe punţi obligatorii
între aceste entităţi, şi unele au sens unic; de unde şi zicala circumstanţială
„până treci malul”. Circumstanţială, pentru că dincolo de mal, indiferent cu cine te-ai făcut
frate, nu te mai interesează decât drumul propriu.
Guvernul şi-a făcut prea mulţi
fraţi şi nu se poate despărţi de toţi şi dintr-odată. Unii sunt puternici şi-l
pot scufunda la mijlocul râului. Alţii aşteaptă să-i vadă mersul ca să-i pună
piedică. Şi mai sunt vistiernicii. Numiţi astfel când erau oameni cinstiţi.
Acum sunt guvernatori, directori de bancă, bancheri fără bancă, consilieri privaţi
sau frizeri asociaţi; persoane care n-au bani, dar pot face orice cu
banii altora.
Şi mai sunt – până se vor găsi
alţii, că avem mare nevoie de alţii – mai sunt politicienii, cei care se
declară clasă politică pentru a se deosebi de clasa muncitoare şi păturile de
mijloc. Nu în funcţie de ceea ce au învăţat, ci cu ce se ocupă.
Partea urâtă a poveştii e că
sunt tot mai numeroşi, aproape infiniţi. Pentru că oricine care face politică
se crede politician. Şi nu-i chiar aşa. Politică pot face şi eu, dar nu vreau;
şi dumneata, dacă doreşti. Politică se face peste tot, pe şanţul şoselei, în
programele de televiziune, jos, pe malul Dâmboviţei, în Parlament şi sus, pe
dealul Cotrocenilor, la
Preşedinţie, unde se adună toate drumurile. Vine un drum şi
pleacă patru, câte unul pentru fiecare punct cardinal. Important e să ştii
azimutul – căci fostul matroz numai asta ştie - şi să te aşezi în punctul
acela, cât mai departe de bunul simţ. Pentru că în politică – politica din
zilele noastre - trebuie să înveţi să te
fereşti de principii şi de morală; mai periculoase decât gropile, şanţurile şi
capcanele vânătorilor.
Nu cred, în condiţiile
crizei financiare şi economice de azi, care macină peste tot, în toată lumea -
mai ales grâul altora -, că există posibilitatea ca personajele poveştii noastre
să ajungă să se înţeleagă între ele. Pentru că toate, dar absolut toate, chiar
şi cele nenumite, trebuie să se înţeleagă mai întâi cu poporul. Fără de care nu
există nici guvern, nici stat, nici parlament, nici preşedenţie. Bineînţeles,
nici ţară. Lucrul cel mai important dintre toate, exact ceea ce se încearcă să nu mai fie şi în
mare parte s-a şi reuşit. Încă puţin şi vom rămâne fără nici un mal, deci nu va mai fi nevoie de nici o punte. Putem merge pe jos,
prin albia fără apă, cu rufele şi sărăcia-n braţe.
Gigi Becali- cu sărăcia-n braţe |
Şi nu a făcut asta, prin
ultimele hotărâri coborând tot ce trebuia să urce şi lăsând să urce tot ce
trebuia să coboare; păstrându-şi astfel puntea către stat – entitate făcută din
multe altele, deci divizibilă – şi rămânând fără nici o punte către popor,
singura entitate indivizibilă, divizată, după hotărâri, cu o ploaie nouă de
taxe şi impozite. Gesturi de naufragiat care aşteaptă Potopul, pentru că nu
vrea să moară singur.
Recunosc, în situaţia dată,
miracolul întreg nu se mai putea îndeplini. Nimeni n-a mai reuşit lucrul
acesta. Dar se putea recurge la un miracol pe jumătate: să lase câştigurile aşa
cum sunt – pentru că sunt cele mai joase din toată Europa – şi să dea mai jos
unele preţuri şi unele obligaţii fiscale, multe dintre ele absolut nefireşti. Nu spun să
le coboare pe toate – sunt atent la sensuri -, spun unele, şi
ştiu bine ce spun. Şi mai ştiu că la stabilirea acestei jumătăţi de miracol
trebuia să fie prezent şi statul prin reprezentantul său direct, adică
preşedintele ţării. Pentru că domnia sa răspunde de independenţa şi
suveranitatea ţării. Şi tot excelenţei sale îi revin prin Constituţie câteva obligaţii
exclusive, între care, în cazul de faţă, stoparea fenomenele care uzurpă bunul
mers al ţării, înţelegându-se de la bun început că ţara trebuie sa meargă bine.
Nu am aflat în conţinutul hotărârilor
de acum nici o picătură de morală şi nici o umbră de bun simţ. Numai politică
proastă. Proastă de două ori. Odată, pentru că vine din izvoarele noastre
lovite de o secetă artificială prelungită. A doua oară, pentru că vine de la
alţii care, loviţi de aceiaşi suferinţă, umblă după apa altora, în toate
părţile.
Din cauza acestora, guvernul
n-a fost în măsură să împlinească nici măcar un sfert de miracol. Şi-ar fi
tăiat punţile pe care circulă de ani de zile. Astfel, s-a dus pe malul celălalt
ori de câte ori a rămas fără pâine, şi s-a întors cu grâul gata măcinat; pe
datorie, întotdeauna la termen fix. Pentru că şi cel care-ţi dă făina ştie când
are nevoie să i-o dai înapoi împreună cu uiumul, prestabilit şi acceptat. Ca să
nu batem câmpii, traducem: e vorba de banii împrumutaţi şi dobânda acestora. Plus
întârzierile...
Totuşi, de punţile acestea
nimeni nu se mai poate lipsi. Dintr-un motiv sau altul, nimeni nu mai depinde
de sine însuşi şi nici noi nu mai putem face nimic fără alţii. Ceea ce nu
înseamnă că nu facem ce putem şi dorim să facem, lăsându-i pe alţii să facă tot
ce vor acasă la noi. Pentru că s-ar putea să rămânem fără casă. Toţi cei care
trăiesc azi în stradă – din ce în ce mai mulţi -, nu mai au casă. Dar până ieri
au avut.
Dacă
nu am aflat în hotărârile de acum ale guvernului nici o picătură de morală
Traian Băsescu - Şarjă memorială |
şi nici o umbră de bun simţ, am văzut şi continui
să văd cu ochiul liber o lipsă totală de sinceritate şi tot pe atâta secretism.
Păcate mari, ca primele două. Şi nu cred, indiferent de pregătirea şi
capacitatea sa intelectuală şi politică, nu cred că guvernul actual nu ştie de
ce au secat izvoarele avuţiei naţionale. Nu cred că nu cunoaşte vinovaţii şi
cum, când şi cu ajutorul cui, au săvârşit această faptă.
Eu
nu sunt guvernul, nu am pregătirea, nici ambiţia să rezolv ceea ce nici el nu
poate rezolva. Căci rezolvând o situaţie dificilă, le complică şi le ameţeşte
pe celelalte. Tot ce pot eu, ca simplu
cetăţean, cu dreptul la liberă exprimare, este să-mi spun opinia.
Şi, ca să coborâm la concret
şi practic, mă opresc asupra unui singur capitol din multele răvăşite de
ultimele hotărâri. Astfel, sunt sigur că guvernul ştie mai bine decât ştiu eu
că pensionarii nu sunt plătiţi pentru ceea ce fac acum, ci pentru ceea ce au
făcut înainte. Pensia nu-i decât o restituire parţială a valorii muncii lor
de zeci de ani de zile. O dobândă modestă a acestei valori-capital, tezaur care
rămâne pentru totdeauna la stat.
Iată
nesinceritatea şi, lângă ea, secretismul: guvernul ia de unde n-a pus nimic, timp
în care foarte
mulţi au pensii nedrept de mari, astronomice, în raport cu cele
mai mici. Valoarea punctului de pensie este un artificiu de calcul necesar, dar
imbecil în clipa când se strecoară în el politica. Toate guvernele, europene şi
nu numai, se confruntă cu această problemă socială agravată de curba
demografică - pretudindeni lumea e tot mai bătrână -, agravată a doua oară de
economia reală şi piaţa muncii, care în ultima vreme nu mai produce decât
şomaj. Socoteala – aritmetică elementară – că un salariat de azi acoperă cu
valoarea muncii sale, să zicem, un pensionar şi un şomer, e un calcul la fel de
artificial şi nedrept, cât timp valoarea muncii salariatului este şi ea
artificială, grevată de tot felul de factori, mai ales politici. Şi mai grav e
că, oricât ar fi de exact, calculul e numai un diagnostic. Nu şi un tratament.
Fapte de vitejie |
Nici
unul din guvernele europene nu a reuşit, în condiţiile de azi, să găsească o
soluţie bună (nu ideală), dar nici unul, absolut nici unul, n-a recurs la un
tratament contraindicat, precum guvernul român, salvând boala, dar nu şi
pacientul.
Din
nefericire, calculele ultime s-au făcut în funcţie de cine ţipă mai tare. Şi
sunt calcule fals-adevărate. Este adevărat că avem în jur de un milion de
şomeri. S-a numărat bine şi atâţia sunt, la vedere. Dar e fals, pe de o parte,
pentru că un şomer român nu-i tot una cu un şomer din altă parte. Pentru că, în
conţinutul său, şomajul e deosebit, vine din profesii şi sectoare diferite şi
poate dura mai mult sau mai puţin. Şi e fals, pe de altă parte, pentru că
ignoră, desconsideră şi îşi bate joc de şomerii
noştri nevăzuţi.
Nu-i
o observaţie inutilă. Cele câteva, cel puţin 3 milioane de români, care nu
mai trăiesc şi nu mai muncesc în ţară, sunt şomerii
noştri nevăzuţi. Un produs tragic al guvernelor postdecembriste
fericite că au scăpat de ei. Fericite odată, pentru că nu au mai avut nici un
fel de obligaţie faţă de ei. Fericite a doua oară, pentru că, atât cât au putut
să trimită acasă din câştigurile lor, ponderea la constituirea PIB-ului urcă până
la 7 la sută – dacă ştiu eu bine –, în vreme ce 34 la sută din acest PIB – dacă
ştie bine guvernul – se află în mâinile milionarilor, imensa lor majoritate
fiind produsul Corupţiei – majestăţile se scriu cu majusculă –, care bântuie
peste tot. Nu prin subterane – pe acolo circulă numai munca la negru, comerţul
negru şi traficul de toate culorile -, ci la vedere, fără ruşine şi fără sediu
ministerial. Căci Corupţia face economie de spaţiu locativ şi îşi are sediul
peste tot, spre ruşinea Guvernului şi neruşinarea Justiţiei.
Pe
Tabelul Naţional General, instrument care
poate înlocui Anuarul Statistic de
altădată, alături de Majestăţile numite şi nenumite, trebuie să figureze
neapărat şomerii noştri nevăzuţi.
Chiar dacă nu se vor mai întoarce acasă niciodată. Şi vă asigur că, în
necunoscuta lor mare majoritate, nu se vor mai întoarce. Nici prin descendenţi...
Nu
merg, deocamdată, mai departe. Nu am - am spus- pretenţia să rezolv eu ceea ce nu poate
rezolva guvernul. Şi nu e nimeni obligat să fie de acord cu opinia mea. Nu mă
supăr nici dacă va fi – şi va fi – apreciată drept o părere proastă şi
inoportună. Toate instituţiile statului sunt ticsite cu salariaţi pentru cele
mai neaşteptate funcţii, plătiţi împărăteşte din banul public. Ca să nu mai
vorbim de cei ce ne dau sfaturi care le folosesc numai lor. Acei minunaţi „consilieri” aduşi
din afară – mai ales la
Preşedinţie - precum i-am avut, cândva, pe cei
sovietici. Plătiţi şi aceştia tot din
banul public.
Există
- o susţin cu certitudine – domenii economice care vor fi lovite rău de
buzduganul ultimelor hotărâri. Şi există altele, precum agricultura, industria
uşoară sau silvicultura care, cu puţină bună (şi nu rea) credinţă, ar putea
însemna un miracol pe trei sferturi pentru redresarea noastră economică şi
financiară.
E
timpul ca, măcar acum, politicienii să-mi contrazică opinia despre ei şi să
coboare în stradă, umăr lângă umăr, încercând să îndrepte ceea ce se mai poate
îndrepta. Şi nu cred că e bine să complicăm lucrurile până nu mai ştim cum să
le rezolvăm. Mai cu seamă când sunt foarte simple şi le poate înţelege până şi
domnul Emil Boc: criza financiară globală, deci şi a noastră, n-a venit peste
noapte, absolut singură. Întâi se adună norii, apoi vine ploaia, fulgeră şi
trăsneşte, dar ai timp să te adăposteşti, să-ţi faci rost de umbrelă şi să nu
stai degeaba, aşteptând până trece furtuna.
Ori, în cazul nostru, de
foarte mulţi ani, în toate domeniile muncii lipsesc resursele, mijloacele,
noile tehnologii, mâna de lucru, etc.,
dar noi socotim că avem să dăm şi la alţii, iar acoperişurile mai rezistă.
Pentru că în toţi aceşti mulţi ani, nu
ne-am mai îndeletnicit decât cu politica (proastă) şi cu sărbătorile
electorale.
Financiară în cele din urmă,
criza a fost mai întâi economică. Iar economia – ca să înţeleagă şi personajele
poveştii noastre – se conduce după principiul simplu, stabilit de înţelepciunea
zicalei ştiută de toţi: de unde nu pui, n-ai dreptul să iei. Ştiută dar nerespectată,
căci s-a luat mereu. S-a luat mult şi repede, şi nu s-a pus decât foarte puţin,
prost şi la întâmplare (petece), ignorându-se clasa muncitoare pentru a face
loc clasei politice, care a luat cel mai mult, devenind ceea ce se vede: o
castă pestriţă de ticăloşi, neisprăviţi şi agresivi, care au isprăvit
ţara, punând în loc Sărăcia şi Corupţia.
După douăzeci de ani de libertate şi democraţie – se scrie şi se publică peste tot în lume – România e a doua cea mai săracă ţară din UE
şi cea mai coruptă dintre toate, conform tuturor baremelor. Se scrie şi se
publică peste tot, numai la noi se scrie şi se publică orice altceva. Ca şi când
am trăi într-o altă lume.
Că mulţi din indicii baremelor
care ne măsoară suferinţa, sunt nişte tâmpenii plătite tot din banul public
(comunitar) şi nu sunt valabile nici pentru ţările cele mai sărace din Lumea a
treia, nu are importanţă. Lumea a treia n-a dispărut, dar e ocupată şi obligată
să ajute fostele metropole, care au avut grijă, le-au recunoscut independenţa,
dar şi-au păstrat privilegiile politice şi resursele naturale.
Nu sunt surprins, citind, ascultând şi văzând ce publică mijloacele
mass-media de la noi. Bârfe gratuite, bancuri pornografice, denunţuri false,
acuzaţii neverificate. Scandaluri neconsumate, urgii pământeşti şi catastrofe
cosmice, posibile sau virtuale, totul într-un limbaj, până şi acesta, lipsit de
gramatică, de morală şi de bun simţ.
Un lucru urât şi
paradoxal pe care l-am
observat după catastrofa hotărârilor guvernamentale, e că tocmai guvernamentalii
şi aceste mijloace mas-media, croite pe manechinele politicienilor de azi, au
găsit soluţia crizei în demiterea guvernului.
Am rămas uluit zilele acestea,
ascultându-l şi văzându-l la televizor, pe unul dintre arhicunoscuţii
„formatori de opinie”, comunicând demisia (ireală) a primului ministru. „Aşa ştiu
eu, deşi pot să mă-nşel” a bâguit fostul (in)formator de opinie din
presa comunistă de alaltăieri, mângâindu-şi fesele obrazului. Uşurând în felul
acesta somnul oamenilor cu cea mai nefericită soluţie. Anticipând-o fără nici o
dovadă, iresponsabil, aşa cum într-un alt prilej, anticipase sosirea în ograda
proprie a unei găini care năştea pui fără să clocească ouăle. Presupun
că-i consuma bine rumeniţi, înecaţi în mujdei moldovenesc.
Şi-n vremea asta, dizidenţii
(presupuşi) de ieri, adică elitiştii (bănuiţi) de azi, deghizaţi în înnoitori
de opinie, leşină de plăcere defăcând împreună, descriind cu toate amănuntele,
pupitrul de navă cosmică al closetelor din Japonia. Adevăr adevărat...
În schimb, nimeni n-a văzut ce
a văzut toată lumea: comunicarea ultimelor hotărâri guvernamentale s-a făcut pe
două căi. Paralele şi simultane. Atât de Primul ministru, cât şi de Preşedintele
ţării; cu aceiaşi lipsă de sinceritate.
Sunt multe taine urâte în conţinutul
acestor hotărâri guvernamentale şi ar trebui spuse, pentru că oamenii muncii
înţeleg şi sunt în măsură să ierte greşelile altora.
Nu era nevoie ca două voci să
transmită una şi aceiaşi nenorocire. Oricum, Preşedintele nu avea de ce să facă
acest lucru, după cum nu are voie să meargă, proaspăt ca otava de toamnă, la
televiziunile private (nu privatizate) ca să spună bancuri despre persoana sa
şi Dumnezeu. Competenţele acestea nu-i sunt conferite de Constituţie.
Dar când apa plată e mai
scumpă decât berea, când vinul e mai ieftin decât strugurii, când brânza e mai
scumpă decât carnea de porc, când carnea de pui e mai ieftină decât ciupercile,
când merele şi nucile noastre sunt mai scumpe decât portocalele şi nucile de
cocos, atunci Preşedintele e obligat, de aceiaşi Constituţie, să meargă în târg
şi să paralizeze mafiile, neaoşe sau străine, din piaţa liberă şi comerţul
privat.
Îi mulţumesc bunului anonim
(de regulă, anonimii nu au această însuşire) care mi-a trimis preţurile exacte
la aceste produse şi multe altele, la fel de alarmante. Tot domnia sa îşi
încheie lista dezastrelor cu această menţiune: „La noi, oamenii neinstruiţi
sunt mai „scumpi” decât oamenii valoroşi, care, pentru a supravieţui, se „vând”
ieftin...
Îi mulţumesc şi-l recompensez, spunându-i că mai există o categorie de
oameni. Cei „inteligenţi”. Inteligenţi nu prin ceea ce gândesc, ci prin ceea
ce îţi dau de gândit. Dăunători precum gândacii de Colorado. Să fim
mândri că am fost capabili să-i naştem.
Acum, că se apropie cinstirea mineriadei
din iunie 1990, mass-media de la noi e
plină cu scenarii comandate de noua clasă politică. Cu tot ceea ce a fost, n-a
fost, dar ar fi putut să fie. Practic, conmemorările acestea sunt tot nişte
mineriade, repetând-o pe prima, sau pregătind alta, în variantă nouă. Fără mineri,
pentru că s-au împuţinat; aproape că nu mai există. Dar a sporit şi creşte,
prin toate subteranele, Corupţia.
Ce frumoasă totuşi, ar putea
să fie o mineriadă a Corupţiei! Imaginaţi-vă: trenuri după trenuri, cu vagoane wip pentru lideri şi avioane privatizate
pe întuneric. Cu vapoare vândute pe nimic, plutind pe toate mările lumii; autobuze exportate cu
banii jos, pentru a fi importate cu banii sus. Imaginaţi-vă că toate aceste
mijloace de transport ar aduce şi ar vărsa în Piaţa Universităţii şi în Piaţa
Victoriei (a ghilotinei, cum i-am spus în 1990), regimentele de „mineri”
din subteranele Corupţiei, pregătite să de-a jos guvernul, să încătuşeze
poliţiştii, procurorii şi judecătorii, să desfiinţeze statul, să scufunde ţara
şi să lichideze poporul.
Şi mai faceţi un ultim efort
de imaginaţie: închipuiţi-vă că în balconul de la Universitate, cu bâta de
cioban în mână, stă acelaşi Emil Constantinescu, îngânând din caval tânguirea
ciobanului care şi-a pierdut oile, iar lângă el, cu lămpaş de miner şi fluier
de arbitru, nelipsitul de la toate sindrofiile de după 1990, Ion Iliescu,
adresându-se mulţimii: dragi tovarăşi, vă mulţumesc încă odată pentru dăruirea
şi sprijinul adus democraţiei, libertăţii şi statului de drept. Acum, vă rog să
vă întoarceţi la muncă, la căminele, reşedinţele, şi subteranele dumneavoastră,
urându-vă noroc bun!
Nu. Nu o să vă bucuraţi de o
astfel de mineriadă. Suntem în plină vară,
a venit fotbalul, vin concediile; apoi va veni toamna, strugurii,
pastrama de capră şi tulburelul.
27
Mai, 2010.
Postdata,8 Aprilie 2017. Descopăr
că, pus în fereastra blogului meu, în Mai 2010, textul acesta şi-a păstrat întregul adevăr. Nu
s-a vestejit absolut deloc, devenind chiar mai actual decât atunci. Îl aşez la
fereastra guvernului de-acum. Ca pe o muşcată,
convins că domnul Liviu Dragnea va veni într-o noapte la Guvern o va
admira şi o va ocroti, cu multa sa înţelepciune.
..............................................................
..............................................................
R. Fereastra lui Darie, 2017.