Fănuş Neagu

1 - Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte

Cuvinte pentru Fănuş Neagu şi despre vremurile noastre

Aud prin somn pe nenăscuţii câini

Pe nenăscuţii oameni cum îi latră...

                                                                                                              

Un vers de Evgheni Evtuşenco, cel care mi-a lumina ferestrele multor dimineţi posomorâte, poetul  pe care spaniolii îl descoperă abia acum (după Columb, care nu era spaniol, n-au mai descoperit nimic), vine sa-mi economisească orele, multe, în care am căutat să-mi adun gândurile despre şi pentru Fănuş, pentru că nu vreau să-l las să se piardă în amintire. Zice Evgheni, în castiliană: Nadie le puede adivinar el futuro a un muerto. Nu-l pot transcrie în limba lui, dar în română, păstrând sintaxa din La Mancha, ar suna cam aşa: Nimeni nu-i poate prezice viitorul unui mort.

            Fănuş s-a stins după mulţi ani de suferinţă a trupului şi mai mulţi decât atâţia de chin al sufletului - sufletul e mai greu decât trupul -, nemaiputând să-l aşeze pe hârtia albă, topindu-l în cuvinte şi turnându-l, la sfârşit, în povestiri, romane, cronici (nu neapărat sportive), tablete, panegirice (nimeni n-a risipit mai multă iubire pe creştetul prietenilor) sau pamflete. Uluitoare, cele din urmă, prin eleganţa şi iscusinţa de a-l prăvăli pe cineva în prăpastie, numai după ce l-a urcat cu multă grijă în vârful muntelui.

            Printr-un astfel de text, probabil ultimul, a reuşit să-i ţină departe de sicriul său pe profanatorii de meserie, spărgându-le ghiocul de unde-şi scot prezicerile. Deşi, vom vedea mai încolo, puşi în gardă, câţiva şi-au pregătit din timp obituarele.

Observ – zice Fănuş – plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică  doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent. (Hoitarii, 27 noiembrie 2010).

Plantă gingaşă, înflorind la umbra crângului de liliac alb din Mărţişor, tot  pamflet e şi un alt text anterior, adresat valeţilor de la closetele milionarilor noştri de azi, atât de slinoşi. Scos din răbdări, se învinge pe el însuşi, reuşind să nu intre mahala: Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere ìn pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit de la nici o întâlnire. (...). Da, sunt bolnav....şi nu doresc altceva decât să mă lăsaţi ìn pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi speranţele mele. Eu ştiu să-ndur, vârsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi când mă îngropaţi a doua oară în decurs de şase luni. Vă întreb : o faceţi din pustiu sufletesc sau din cea mai elementara lipsă de conştiinţă profesională? Apoi, ce bucurie va trezeşte suferinţa altora? Şi, mai ales, pentru ce ne vreţi dincolo de dincolo? (Urât mai trăiţi, domnilor [jurnalişti], 15 septembrie 2008)

            Nu citez ca să mă aflu în treabă. Ştiu că  textele acestea – probabil mai sunt şi altele – nu le-ar fi scris

niciodată, dacă n-ar fi fost hărţuit ani în şir de aceşti lachei  înfiretaţi, gata oricând să-şi vândă părinţii la iarmarocul din Piaţa vorbei slobode. Mai ştiu că hărţuiala asta i-a făcut mult rău, provocându-i destule insomnii, deloc de mătase. Şi sunt convins că de n-ar fi fost condamnat la atâta suferinţă , opera lui ar fi sporit cu mult peste ceea ce ne-a lăsat, surprinzându-ne cu multe noutăţi. Pentru că nu-i secaseră izvoarele şi nici n-a fost, cum am citit pe undeva, un mare talent care se repetă.   O injurie vândută la preţ de opinie. Vorbă strâmbă pe care numai un uncheş cu pârţag ar fi putut s-o spună. Şi nu un critic literar erudit, precum Alex, înzestrat cu toate harurile profesiei, prăbuşit acum în ambiguitate.

            Un mare talent, ca să lămurim lucrurile, e mare tocmai pentru că nu se repetă. Vom vedea mai încolo miracolul. Cât despre izvoare, acestea s-au despletit frumos chiar şi când orele au trecut pe lângă el îmbrăcate în halat alb. Două romane – Amantul Marii Doamne Dracula şi Asfinţit de Europa, răsărit de Asie – plus un document „secret”, adus din spatele lunii, Jurnal cu faţa ascunsă, poartă aceiaşi curgere  a naraţiunilor sale, uneori înverşunată, alteori calmă, coborâtă până la şoaptă.

Nu vom şti ce anume ar mai fi scris în răstimpul cât a privit lumea prin ferestrele spitalului. Nu ştiu, cel puţin eu, până unde a mers cu Cheia de la poarta verde, care urma să se închidă peste asfinţitul Europei, nici dacă aceasta era cartea dedicată Brăilei, la care a scris până în ultimele zile. Hoitarii care s-au rotit peste netimpul lui nu au fost interesaţi să-i ştie gândurile. Iar el singur nu şi-a dezvăluit proiectele. Alungând piaza rea, un creator nu le mărturiseşte decât când nu mai sunt proiecte, ci edificii gata clădite.

            Tot ce putem spune, prelungind în bănuială construcţiile de până acum, e că nu ar fi părăsit, în nici un fel, pământul şi cerul Dobrogei. Lumea din nesfârşitul Bărăganului, unde şi-a trăit şi anii trăiţi în altă parte. Câmpia pe

care şi-au caligrafiat trecerea nume de seamă din cultura noastră. Cărţi pe care le-am scos din bibliotecă, lângă cele ale lui Fănuş, cumpănind sunetul şi lumina din paginile fiecăruia, având drept unitate de măsură paginile lui. Curios să aflu nu ceea ce le aseamănă, ci, mai ales, ceea ce le deosebeşte. Exerciţiu dificil, dar plăcut, instructiv pentru cine are răbdare.

            Nu reţinusem din alte lecturi, că Alexandru Odobescu a locuit o vreme chiar la Grădiştea, satul lui Fănuş. Amănunt – presupun, consolându-mă - pierdut din vedere şi de alţi cititori avizaţi – nu şi de grădişteni - ai atât de invocatului Fals tratat de vânătoare, deşi  îşi are importanţa sa aparte, atât pentru Odobescu, cât şi pentru istoria satului, din amintirile acestuia putându-se reconstitui multe lucruri.

            Iată, pentru cei interesaţi, paragraful în cauză: Locuiam într-un sat de pe malul stâng al Buzăului, la Grădiştea, tot într-o casă cu bătrânul colonel Enghel, acela carele, prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumeaţă a caracterului său, şi prin pocita şocăţie a vorbirii sale în româneşte, a lăsat plăcute şi vesele suvenire (...) Polcovnicul Enghel, care luând de soţie pe o cocoană româncă a cărei bogată zestre coprindea o laie de robi ţigani, zicea nevestei de câte ori se întâmpla să moară vreunul din aceşti nenorociţi:  Plinci Anicuţ-al meu! A murit la dine un sestre!”

            Nu trebuie să fim surprinşi că unele dintre cele mai reuşite scene şi portrete din opera lui Fănuş vin din lumea ţiganilor – vom cita câteva - rămaşi până azi la Grădiştea.    

Băiat de vreo treisprezece ani, cum spune el însuşi - deci, prin anul 1847 - Odobescu, a învăţat să dea cu puşca de la polcovnicul Enghel, care i-a dăruit una, cu două ţeve, scurtă şi uşoară, croită şi cumpănită chiar depe trupul şi depe puterile mele.

            In mod sigur, polcovnicul era prieten cu Ion Odobescu, tatăl scriitorului, ofiţer în armata rusă – citez din Călinescu -, înăbuşitorul răscoalei bulgăreşti din Brăila, din iulie 1841. Oraşul pe care turcii, după Tratatul de la Adrianopole (1829) au fost nevoiţi să ni-l restituie, împreuna cu Giurgiu şi Turnu.

            Toate vin de se leagă. După nume, polcovnicul Enghel scoboară sigur din satele nemţeşti din Caucaz, descoperite de Nicolae Milescu, când l-a însoţit pe Petru cel Mare, în expediţia naufragiată în Caspica...Şi, ducând gândul mai departe, e vorba de nemţii pe care Hitler- Planul Gotland - a vrut să-i strămute în Tirol, mai sus de Bolzano...

            Dincolo de alte câteva paragrafe, nu vom găsi în Pseudo-kynegheticos pagini care să adauge ceva nou la

Fănuş- Amfitrion la Grădiştea

literatura Bărăganului. Scris în 1874, la cincisprezece ani după şederea la Grădiştea, Falsul tratat...  nu mai reţine decât „un peisaj prăfos şi melancolic”, peste a cărui imensitate seamănă erudiţia sa „digestibilă”; un magazin de bric-à-brac literar (Călinescu), din care nu lipseşte nici François Villon cu celebra Ballades des dames du temps jadis. Zăpezile de altădată evocate de tot românul, fără să ştie că eroina baladei era o româncă: Unde şi-n ce ţară va mai fi acea mândră floare, acea drăgăstoasă româncă, cu faţa albă ca crinul, cu glas încântător de zână?...Numai râul acum, numai apele, când se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele...Ah!, unde mai

sunt, stăpâna mea dorită, ah! Unde mai sunt chiar şi viscolele de odinioară?

 De la o ediţie la alta, chiar şi după cea îngrijită de Tudor Vianu (1955), viscolele de odinioară au devenit zăpezile de anţărţ, deşi Odobescu, fiind vorba de Bărăgan, era mai precis în echivalare: în Bărăgan viscoleşte. Poate de aceea, ca un omagiu, la romanul său, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Fănuş  a adăugat subtitlul Fals tratat despre iubire...   

Născut în Bucureşti, în mahalaua Crailor de Curtea Veche – nu vă gândiţi deloc la Frumoşii nebuni... - numele marelui cărturar este legat de Dobrogea prin Tezaurul de la Pietroasa, descoperit în 1837, de doi localnici, pe muntele Istriţa, la doi paşi de satul lui Fănuş. La alţi doi paşi, la Năieni, Pârvan a descoperit-o pe Anaitis. Călare pe un leu, având în preajmă doi dintre acoliţi, frumoasă zeiţă a fost adusă aici de sciţi, în trecere prin câmpia Dunării.  Şi sunt aproape sigur că Anita, fiica lui Fănuş, este o descendentă a Anaitei. Sciţii aveau bunul obicei, când călătoreau, să-şi ia zeităţile cu ei.

In Bărăganul de atunci, Odobescu a mai apucat, totuşi, să vadă ceea ce, mai târziu, şi niciodată azi,  nu mai există:   Şi eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază acele şesuri fără margine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane sub arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarele, în palate cu mii de încântări...

Altă vreme şi alte drumuri. Nu drumul  pe care Fănuş îl pune pe Mişu Cerchez să-şi îndeamnă caii, spre balta Dobrişanului, rezistând cu greu la întrebările copilului:  - Tată, întrebă Călin, sunt dropii pe-aici ?  - Au pierit demult. Când eram ca tine,  într-o toamnă, am văzut şi eu un cârd. Dar de departe.. (Din senin, din iarbă verde).

Nu există în cărţile puse alături de ale lui Fănuş, pagini care să sporească stampele lui Odobescu  menite să ne apropie de izvoarele universului său. Dobrogea a fost cercetată, pe rând şi în acelaşi timp, de istorici, arheologi, geografi, etnografi, mai puţin antropologi, şi numai în trecere de literaţi, care, atunci când nu sunt oameni ai locului, s-au mulţumit cu descrieri după natură. Au privit, dar nu au văzut.

Cât despre câmpia Bărăganului „vizitatorii” sunt extrem de puţini şi, ca înălţime stilistică, nu depăşesc epitetul din pastelul lui Alecsandri – Pe-acea câmpie lungă, a cărei tristă zare/ sub cer, în fund, departe misterios dispare... -, nici notaţia grăbită a lui Vlahuţă: Doarme sub şuierul vântului deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare. In zilele senine de vară, visu-i se răsfrânge în undele aerului şi îngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare, ale mirajelor, aşa de frumos numite de popor „apa morţilor”. (România pitorească - 1901)

Tot Vlahuţă notează de pe malul Dunării: In fund, pe o colina ridicată, în faţa înălţimilor fumurii ale Dobrogei, se desfăşoară, cu toată măreţia ei, Brăila. Vechea Prailva, toponim bulgăresc, după turcescul Ibrail.

Aceiaşi Dunăre pe care un brăilean o cercetează sub furtună: Dunărea era înfuriată, sufla un crivăţ aspru ca în miezul iernii. Valuri verzi, înalte, înspumate în creste, se înlănţuiau, se goneau unele pe altele, se izbeau mânioase în adâncimi, foşnind, gemând, vuind. (C. Sandu Aldea - Pe drumul Bărăganului, 1918)  

Ca un gospodar preocupat mai mult de trecut decât de ziua de mâine, Nicolae Iorga: Soarele care a răsărit de mult, îşi tot zăboveşte triumful. Deodată, spre ceasurile 9, el soarbe negurile şi într-un zâmbet rece arată nemărginimea Bărăganului. E un pustiu şi nu e. In toate părţile se desfăşoară, ca o mare liniştită care s-a închegat pentru totdeauna, şesul cu desăvârşire gol. Nimic mai rar decât tocmai înfund, o perdea de arbori săraci. Satele nu se văd decât câte unul în margenea depărtării imense.  Adâncul n-are apă şi nici o rădăcină lacomă nu poate găsi pentru vegetale mari izvorul de viaţă. Dar ìntr-un lung şir de veacuri, Bărăganul a fost patria bălăriilor înalte, dese, a micilor păduri cărora toamna distrugătoare le nimiceşte trunchiul şubred, odată cu frunza îmbelşugată. (România, cum era până în 1918)

După atât pustiu fără apă, ne putem desfăta cu un loc unde apele prisosesc: Plutim între Galaţi şi Vâlcov, pe un vaporaş încărcat cu drugi de fier şi panere de piersici şi care stă cam înclinat, ca o pălărie pe o ureche.

Ioan Alexandru, Eugen Barbu şi Ion Gheorghe

Soarele face pregătiri de scamator, încreţeşte perdelele griş şi roz, dă cu poleială un cot de Dunăre ....Un spirit ghiduş ne suflă gânduri ireverenţioase. Dau îngerii în bobi cu grânele regelui Midas.    S-a răsturnat sărtarul cu pintenii de argint ai Sfântului Gheorghe. Cade o stea şi încă una: sar puricii lui Dumnezeu.

Dimineaţa Dunărea a fost o clipă moartă. Am surprins sălciile în genunchi, cu părul răsturnat pe trupul apei...De mult îşi lustruieşte soarele fierul de călcat pe creştetul  nostru. Suntem din ce în ce mai nerăbdători să ajungem ìn Veneţia României: Vâlcov. In răchite se ascund vrăjitoare gheboase. Lotcile servesc de cozi de sirene vâlcovenilor de toate vârstele. Aceşti boieri ai apei, viteji care se duc la vânătoare de peşti tocmai acolo unde se luptă apele dulci cu cele sărate....Zăbovim la kerhana, în capela peştilor...Ne strecurăm cu lotca printre mătăniile apei şi intrăm pe un canal îngust deadreptul în Japonia...  Vâlcovul cu sălciile lui ne apare ca o turmă de urşi în colivie de sticlă. Intrăm printre ei într-o lume de umbre şi oglinzi.  In drumul nostru, trestiile fac plecăciuni, în rochii lungi, vărgate...Întâlnim câte o broască, în atitudine de idol gras, pe postament de foaie de nufăr. Păsări cu gâtul frânt ca al fulgerelor, dezdoaie şi îndoaie evantalii în trei colţuri şi cad cu ele în trestii .  Apa e limpede şi adâncă. O lume vegetală clădeşte în profunzime ziduri, pagode, monumente înconjurate de grădini cu pomi, în tonuri de verde, brun şi galben. Tot ce complică fundul apei, e simplificat cu rafinament şi graţie deasupra ei. Ne plimbăm şi noi, străini, pe această plută de viaţă, ancorată de amintiri din vechea Rusie. Parcă am dormi pe o carte de Bunin şi am visa un capitol necitit...

Madrid, 17 Iulie 2012/ 1 Iunie 2017

(Va urma)

© Fereastra lui Darie - 2017