Fănuş Neagu

                                                                                              

Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte

Cuvinte pentru Fănuş Neagu şi despre vremurile noastre 

Ne plimbăm şi noi, străini, pe această plută de viaţă

ancorată de amintiri de vechea Rusie. Parcă am dormi

pe o carte de Bunin şi am visa un capitol necitit.

Abia în aceste rânduri începem să-l auzim pe Fănuş. In unele locuri pare chiar el. Şi cred că dacă ar fi invitaţi la un extemporal – recunoaşteţi autorul -, mulţi dintre criticii literari ar răspunde: Fănuş Neagu. Nu, nu-i Fănuş. Este, presupun, debutul literar al Ştefanei Velisar Teodoreanu, publicat în Bilete de papagal – No.18, vol.I., revistă de buzunar pe care am luat-o cu mine aici, la Madrid, să fiu mai aproape de Mărţişor. Ştefana Velisar, un nume uitat astăzi, ca şi cel al soţului, mort la începutul lui februarie, 1954, pe un ger cumplit, stând la coadă într-o Alimentara să cumpere cartofi.

Curios, cel puţin pentru mine, e faptul un alt condei se opreşte la Vâlcov pentru a vedea Veneţia României: Pe seară vaporul ajunge la Vâlcov, pe care-l bănuieşti între copaci, pe limba de nisip a grindului marin Jibăreni...Strada pe care mergi e întretăiată de numeroase canale mari şi mici. Pe cele mari le treci  peste poduri înalte şi curbate, ca Rialto din Veneţia. Pe sub aceste poduri pot trece bărci mari. Dar sunt şi canale mici, acoperite în dreptul străzilor cu punţi joase, pe supt care la nevoie poate trece o flotilă de raţe...Canale care pornesc toate dintr-un fel de Canal Grande, Belgorodski, pe care se afla cherhanelele Statului, nişte magazii care nu au nimic impozant, deşi reprezintă capitala icrelor negre în România... (George Vâlsan – Pământul românesc şi frumuseţile lui - 1940)

Nu ştiu cui aparţine „patentul” Veneţiei româneşti. Cred că lui George Vâlsan (1885-1935), volumul din care citez fiind alcătuit postum de Emanoil Bucuţa, din articole publicate în periodice. Cea ce ştiu cu certitudine e că Veneţia noastră aparţine acum ucrainienienilor; ca şi Ismailul. Şi mai ştiu că Fănuş a scris o parte din Frumoşii nebuni... în Braseria de la Athenee, când icrele nu mai veneau din „capela peştilor” de la Vâlcov, dar existau: ...viaţa era mai ieftină decât azi. Pentru a vă stârni pofta, vă anunţ ca în lista de bucate figurau zilnic icre de Manciuria - 5 lei suta de grame şi icre negre – 6 lei...O baterie de vinul casei costa 12 lei şi una specială 17 lei. Era vremea când încasam pentru un articol 400 de lei. (Jurnalul naţional, ianuarie 2011)

Şi revenind la George Vâlsan: lui îi datorăm dezlegarea misterului care a însoţit Buzăul sute de ani: pe schiţa lui Herodot, după memoria greco-sciţilor de la Olbia, Buzăul (Araros) curgea direct în Dunăre (Istro), precum Ialomiţa (Naparis),  Prutul (Porata) şi Siretul ( Tyarantos). Mult mai târziu, marele astronom Ptolomeu a aşezat curgerea Buzăului în Siret. Amândoi avea dreptate. Timpul lucrase: Dunărea, de la cinci braţe, avea doar trei, iar Dobrogea îşi ridicase umerii, desenând orografia de azi.    

În acelaşi loc, aşa cum a văzut-o Herodot, rămăsese Leuke (Insula Şerpilor). Aşa a văzut-o, cinci ani mai târziu (445 a.C.), Pericle, care a ridicat aici un altar închinat lui Achile, continuându-şi drumul spre Marea de Azov sau, după Herodot, lacul Mayatide.

O stâncă de 17 hectare, la doar 42 de kilometri de Sulina, pe care nu se aşează nici o pasăre, lăsând şerpii să-şi clocească ouăle în voie. Aflată azi, precum Vâlcovul şi Ismailul  în stăpânirea Ucrainei, chiar dacă toate tratatele – Paris, Berlin, Versailles – ne-au recunoscut dreptul de proprietate. Un conflict, lângă altele, pe care diplomaţia nu a reuşit să-l rezolve. Nici Tribunalul de la Haga nu i-a dat de capăt. Mai ales după ce ministrul Meleşcanu, cu puţine cunoştinţe geo-politice, a declarat cu un umor absolut stupid: Insula şerpilor se află bine merçi, la locul ei, în Marea Neagră. Mai avem, totuşi, o şansă ca insula să redevină a noastră: Delta Dunării, Veneţia noastră rustică, înaintează în mare cu, aproximativ, 70 centimetri pe an. În câteva milenii vom fi acolo...

Vlahuţă nu putea să n-o vadă: După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor...La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă...Suntem pe vârf, lângă far...Niciodată n-am văzut atâta lumina, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune....Toţi tăcem, ca într-o biserică.

Nu căutaţi textul acesta în România pitorească: lipseşte din toate ediţiile de după 1918. Până în zilele noastre! Fănuş şi-a cules, presupun, informaţiile din alte surse. In scrisoarea pe care Sergiu i-o trimite lui Theodor Zorini (Jderul), însingurat din dragoste la Farul de la Sulina, datele sunt exacte:... priveai probabil spre Insula şerpilor – altfel de unde atâta venin şi pentru ce?  Ar trebui să ştii că Insula albă (Leuke), pe care vechii greci au construit un templu în cinstea lui Apolo, apoi unul închinat lui Achile, este intrată în colindele noastre ca o insulă a fericirii, unde se înalţă o dalbă mănăstire cu nouă altare. Deci tu extragi venin din câmpiile elizee unde pluteşte sufletul lui Achile cel iute de picior şi din altarele bisericilor ortodoxe... Şi mai departe motivul revine cu un adaos nou: Ti-aminteşti, corabia din lemn de lămâi se sprijinea pe douăzeci şi patru de ghiulele de piatră; mânăstirea albă, cu nouă altare, din insula lui Achile se sprijină pe imaginaţia noastră erodată de timp şi cârpită cu solzi scăpărători doar când ne încărcăm de mânie împotriva ocupantului ucrainean...(O corabie spre Bethleem)

Nu am zăbovit la întâmplare asupra acestor pagini, nici pentru a face paradă de cunoaştere. Literatura lui Fănuş, e departe de ele, dar aceasta-i materia de unde, intuitiv, îşi începe drumurile lui; prin acelaşi spaţiu, stăpânit de alte orizonturi temporale.       Dobrogea, spaţiul narativ al lui Fănuş, ne-a adus cele mai mari binefaceri şi tot pe atâtea nenorociri. Toată cultura şi civilizaţia Orientului a ajuns la noi în corăbiile vechilor greci, într-un splendid proces de „globalizare” spirituală şi economică.

In vreme ce megarezii au coborât pe Mediterană, fondând cetăţi, oraşe, temple, amfiteatre si, pornind din Sicilia, formând aproape un imperiu -  Magna Grecia - , ionienii şi milesienii au urcat, prin Bosfor, până în stepele Caucazului. Din coloniile pontice fondate de ei – Apolonia, Mesambria, Dionysopolis, Tirzis, Callatis (opera dorienilor), Histria, Halmyris, Tyros – am primit mărfuri, dar şi filosofia, astronomia, matematicile, arhitectura.  Pe Dunăre în sus, iar de aici pe văile afluenţilor din Carpaţi, până şi dincolo de Sarmizegetusa.

Mai apoi Filip al II-lea, înfrângându-l pe geto-scitul Ateas (339 a.C.), din hergheliile de iepe – 20.000! – luate drept pradă de război şi duse până în Tesalia, am moştenit calul dobrogean. Aceiaşi cai pe care Alexandru Macedon, urmărindu-i pe tribali, a făcut o incursiune fulger – o noapte şi o zi – peste Dunăre, înaintând pe pământul geţilor o parasanga – 6 km.- spre vărsarea Oltului, înfricoşându-i pe localnici cu cruzimea sa nemăsurată. Patru mii de călăreţi şi zece mii de pedestraşi n-au putut salva oraşul, aflat pe undeva, între Corabia şi Turnu Măgurele, incendiat şi ars până la temelii Nu s-a retras decât în clipa în care n-a mai rămas decât cenuşa, astfel că nu i se mai ştie nici numele. Alături de el, Tolomeo, locotenentul său cel mai credincios, viitorul Soter, satrapul care avea să fondeze Alexandria şi faimoasa Bibliotecă...

Boceşte cineva ca o chivuţă – regăsibilă-n propriul său nume -, într-o revistă care pretinde că observă cultura şi vede numai ce i se spune : Cine n-ar fi vrut să avem un realism magic al nostru? Şi ca să probeze că nu-l avem, se dezlănţuie: Fănuş Neagu a făcut dintr-o formulă literară destinată, aş zice, oricând şi-n orice literatură, unei bune audienţe ...o reţetă previzibilă care şi-a pierdut prin suprasolicitare orice savoare. Ca în anecdota populară, în care ţiganca, apucându-se să facă cozonac, a tot înlocuit ingredientele (făina cu mălaiul, zahărul cu sarea, etc.) din zgârcenie, dar şi dintr-o lipsă de chemare spre culinar, încât până la urmă, nu i-a ieşit decât o mămăligă mai roşiatecă. Textual.  Aidoma unchiaşului cu pârţag: un mare talent care se repetă...

Ia, onorabile, ia şi citeşte Acasă şi neapărat, Doi saci de poştă.  Acceptă că urma potcoavei, pe care Gherghina o mângâie, sfâşiată de tristeţe, era semnul magic al norocului pierdut. Acceptă că Maud, venită a treia oară la cherhana, de fiecare dată cu alt bărbat care se pulverizează,  este una dintre ielele care trăiesc în văzduh, prin păduri, la margini de ape, ademenind oamenii prin magia frumuseţii lor. Şi fii de acord, măcar odată, că avem un realism magic al nostru; şi un realism fantastic, tot al nostru.    

Sigur, ar trebui să ştii că potcoava e o moştenire scitică. Pentru că sciţii, având mulţi cai, aveau şi potcoave, semnul norocului. Pentru asta ar trebui să-l citeşti pe Vasile Pârvan – Getica. Măcar paginile despre pieptenele de bronz , având mâner un trunchi de copac, o fântână, un scit – pantaloni strânşi, să reziste vântului, şi un cal alipit de stăpân, cu coamă prelungă, să-l ajute când galopează, precum înotătoarele peştilor.  

Şi să-l ascultăm pe Fănuş: O dorinţă irepresibilă, de-a o lua razna prin stepe, mi-a robit toate gândurile. Uscat ca furca unei fântâni cu cumpănă ( aşa m-ai descris într-o familie) sau ca un spărgător de buturugi, am suit la un ceas după răsăritul soarelui, pe Gorganul cumanilor. Lacom de tăcere şi singurătate. Mirosea a pelin, a grâu pârguit şi a cânepă tăvălită de inorog ( e voie?). In aerul fierbinte plutea ceva dureros, un fel de rană făcută mătăsii din orizont. Parcă cineva nevăzut tăiase, într-o clipă de rătăcire, un măr tânăr şi suferinţa lemnului stăruia în văzduh, zeul minor care cutreieră stepa  înaintea secerişului, îmi bâiguia la ureche ceva despre un vişin, o luntre, un râu...un docar, purtându-mă la un han din podgoriile Vrancei ....sânge prelins din venele Asiei... Docarul era negru, cu felinare licărind, caii violeţi, murgi şi portocalii. Omul din câmpia Brăilei iubeşte fără măsură calul. Şi imediat: Cred că problema se pune şi invers... (O corabie spre Bethleem, prima pagină!)

Fireşte, onorabile, dacă nu desluşeşti aici pieptenele lui Vasile Pârvan –de fapt, era o copie, descoperită în nisipul adus în Bucureşti de un căruţaş din Bolintin –, mi-am răcit gura de pomană. Şi nu-şi mai are rostul să-ţi spun ce-i cu inorogul, cu suferinţa mărului, cu vişinul, cu podgoriile, cu caii portocalii. Să ne întoarcem, totuşi, la Doi saci de poştă şi să ne-amintim că ielele din folclorul nostru au izvorât din legendele legate de Alexandru Macedon, cel ajuns aproape de Corabia. Doi saci de poştă e o povestire uluitoare, în toate colţurile, pe care ar fi fericită s-o aibă, cum bine zici, oricând, orice literatură.  Dar trebuie să ţeşi mult, multă pânză, ca să-ţi face o cămaşă cu mâneci...

Ceea ce n-a observat nimeni (ori poate da?) e faptul că Fănuş întrerupe legenda, taie firul şi-l înnoadă altfel, pe răspunderea sa, de alte mituri, încărcându-le cu simboluri aduse din cine mai ştie de unde. Astfel, cine le-a auzit pe ăle sfinte cântând printre nouri  şi n-a rămas pocit, e scutit de acum încolo de acest pericol. Ielele (nu vor fi fiind, oare, surorile sirenelor?) pot face orice năzdrăvănie, mai puţin să se îndrăgostească de un pământean. Şi Maud exact asta face. Nu, nu-i o variantă la Luceafărul. Ar fi prea simplu. Maud, nu suspină în somn, precum Cătălina, ci plânge înăbuşit sau aşa crede Mihai. Nu e vorba de „cercul strâmt” în care trăiesc pământenii, ci de o spirală magică ce trece, volbură peste apă, trăgându-l în adânc pe  Ezaru, ultimul pocit.

 Nu mă întreba, onorabile, ce se mai întâmplă. Multe, foarte multe, pe care te las să le descifrezi singur; liber, independent şi necenzurat de nimeni.    

Cât despre realismul acela magic, la care se referă toţi neştiutorii, el se afla în spaţiul sudului american de câteva mii de ani, în stare naturală, cultivat precum porumbul în Atitlán, de populaţiile indigene. Multe, atât de multe popoare indigene, încât spaniolii n-au avut timp să le extermina pe toate. Au supravieţuit şi, odată cu ele, au supravieţuit miturile, legendele, magia şi miracolele lor. Pentru că e un miracol cum au domesticit porumbul, existent şi azi, în stare sălbatică, pe care nici un genetician n-a reuşit să-l „îmblânzească”, pornind de la aceiaşi, unică, rădăcină, hărăzită cu 10 cromozomi. Nici manipulatorii de gene, care nu ucid oamenii, dar le omoară sănătatea.

Pune burta pe carte, onorabile. Citeşte Popol Vuh (Casa Comunităţii.) Nu Casa Parlamentului Român, fostă a Poporului; parlamentarii noştri nefiind români decât în paşaport. I-a şi citeşte Chilam Balam – cartea itzailor despre prorociri – sfârşitul lumii e foarte aproape ! - , iar dacă eşti prea ocupat, observând cultura română, există o carte-sinteză, Precolumbia, a unui autor uitat – dacă mă uit în oglindă, ne salutăm de fiecare dată -, unde se află, frumos ordonate, toate miracolele şi magiile culturilor precolumbiene, inclusiv realismul magic de azi.

Dintre scriitorii sudamericani, primul care l-a cultivat cu grijă şi cunoaştere, în pământul de origine, fără să-i spună cum i se spune astăzi, se numeşte Miguel Ángel Asturias, guatemaltec, descendent din neamul mayaşilor, care, în 1949, a publicat Hombres de maíz (Oameni de porumb), cu toata mitologia (de sus ancestros) străbunilor săi. E drept, mai înainte, în 1927, a tradus în spaniolă Popol Vuh, cartea sacră a indienilor quichés, iar în 1930, a publicat uluitoarele Legende din Guatemala, tradusă imediat în Franţa, cu o prefaţă de Paul Valèry, şi puţin mai târziu în Anglia.

 Nu-mi amintesc, în zilele când i-am stat în preajmă, la Sinaia, să-l fi auzit vorbind de realism magic, dar foarte des de realismul social şi, absolut deloc de realismul socialist, prezent pe masa de lucru de la Pelişor prin opera unor scriitori români pe care nu vreau să-i numesc şi pe care el nu vroia să-i includă în antologia de proză pe care o pregătea pentru Argentina, alături de alţii; între aceştia, Fănuş Neagu, pe care-l aprecia în mod deosebit, deşi Fănuş se afla la începutul carierei sale.

Da, îmi amintesc de o întâmplare magică, pe care mi-a povestit-o şi nu am mai regăsit-o niciunde în opera lui: vara, obişnuia să meargă la Salamó, unde bunicul dinspre mamă avea o fermă bine îngrijită. Stătea şi scria, iar un prieten pictor – prima lui vocaţie – picta după natură, ajutat de un localnic săritor, priceput la serviciile casei.

La plecare, pictorul, care-şi ştergea pensulele pe pantaloni, a vrut să-i facă un dar, însă acesta a refuzat orice, inclusiv banii, lăsând să se înţeleagă că, totuşi, ar dori ceva: pantalonii...Nici Asturias, nici prietenul să nu a înţeles motivul – oricum, vroiam să-i arunc, ar fi spus pictorul. Au revenit, împreună, după câţiva ani la Salamó şi pentru localnic bucura revederii a fost fără margini, prezentându-şi familia, soţia şi trei copii, unul încă în faşă: - Fără pantalonii de la dumneavoastră, n-aş fi avut niciodată copii...  

  De la potcoava-talisman, la pantalonii-fetiş, la multele fetişuri închipuite de om, înzestrate cu puteri magice, folclorul si literatura noastră sunt pline cu astfel de vrăji şi nu-i nevoie să le căutăm în Tropice triste, nici altundeva, pentru a ne convinge de existenţa lor. Ne poate fi suficient, dacă ştim să-l citim, Lucian Blaga; mai ales teatru. Şi neapărat pe Fănuş Neagu, Ştefan Bănulescu, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.

Deloc curios, în acelaşi an, 1949, când a apărut Oameni de porumb, romanul lui Asturias, extraordinarul Alejo Carpentier, a obţinut planta din aceiaşi sămânţă, într-o carte fundamentală, En el reino de este mundo (În împărăţia acestei lumi), numind noua recoltă realul minune – lo real maravilloso. Pentru că asta era.

Termenul de realism magic, susţin unii, aparţine (?) unui critic austriac, în referire la un grup de pictori expresionişti. Dar să fim serioşi : există mult realism magic în toată arta lumii antice şi după aceea, peste tot. Nici la noi n-a lipsit. Priviţi mânăstirile din Moldova. Să zicem, Judecata de apoi, de la Voroneţ. Citiţi după aceea romanul lui Juan Rulfo - Pedro Páramo –, considerat o culme a realismul magic: e, absolut, una şi aceiaşi poveste; aceleaşi întâmplări spuse în cuvinte. Şi nu uitaţi un lucru: zugravii noştri n-au pictat realul cum l-au văzut ei, ci aşa cum credeau că îl vedea Dumnezeu...

Ştiu, onorabile,  e greu să ne înţelegem. Pentru că sunteţi tânăr şi dacă aţi învăţat după manualele noastre de astăzi, sunteţi pierdut. Ascultaţi: Realismul magic - curent artistic care realizează o unitate a contrariilor: viaţă şi moarte, trecut postcolonial şi prezent postindustrial Sintetizează două perspective, care, în mod obişnuit, sunt antagonice: perspectiva raţională asupra realităţii şi acceptarea supranaturalului ca realitate prozaică...(Literatura universală – Manual pentru clasa a XII-a, Editura Art, Bucureşti, 2007, pag. 115) O imbecilitate colectivă – patru autori, plus un Minister -, cu mult peste imbecilităţile lui Nicolae Moraru, interpretând  Capra cu trei iezi...

Să-nchidem, totuşi, concluzionând: aşa cum circulă în prezent, în referire directă la romanul sudamerican, realismul magic a fost inventat în Macondo, aşezare inventată si ea de Gabriel García Márquez , în romanul Cien años de soledad, publicat la Buenos Aires, în 1967, şi consacrat puţin mai târziu, la Barcelona, de un catalan cu sclipiri de geniu, apropiate lui Dalí. Un mare poet care şi-a întrerupt opera, ocupându-se de opera altora, căutându-i, descoperindu-i, editându-i în colecţii de prestigiu, alături de nume celebre, dându-le – spanioli sau sudamericani - o circulaţie universală.

Nu agenţiile literare au descoperit realismului magic. Acestea nu a făcut decât să lipească alături termenul de boom literar latino-american. Ca un timbru poştal, garantând desfacerea produsului. Produsul, bineînţeles, îl producea Editorul. Iar contravaloarea timbrului revenea agenţiilor. Nişte căpuşe, folositoare cât timp nu-şi depăşesc statutul de poştă, trecând la impunerea unui anume nume sau a unei opere, bazându-se nu pe categoriile estetice ale lui Aristotel, ci pe interese pur comerciale. Industrie în loc de spirit.

Madrid, Iulie 2012

.........................................................

© Fereastra lui Darie – 2017

 

Fănuş Neagu

1 - Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte

Cuvinte pentru Fănuş Neagu şi despre vremurile noastre

Aud prin somn pe nenăscuţii câini

Pe nenăscuţii oameni cum îi latră...

                                                                                                              

Un vers de Evgheni Evtuşenco, cel care mi-a lumina ferestrele multor dimineţi posomorâte, poetul  pe care spaniolii îl descoperă abia acum (după Columb, care nu era spaniol, n-au mai descoperit nimic), vine sa-mi economisească orele, multe, în care am căutat să-mi adun gândurile despre şi pentru Fănuş, pentru că nu vreau să-l las să se piardă în amintire. Zice Evgheni, în castiliană: Nadie le puede adivinar el futuro a un muerto. Nu-l pot transcrie în limba lui, dar în română, păstrând sintaxa din La Mancha, ar suna cam aşa: Nimeni nu-i poate prezice viitorul unui mort.

            Fănuş s-a stins după mulţi ani de suferinţă a trupului şi mai mulţi decât atâţia de chin al sufletului - sufletul e mai greu decât trupul -, nemaiputând să-l aşeze pe hârtia albă, topindu-l în cuvinte şi turnându-l, la sfârşit, în povestiri, romane, cronici (nu neapărat sportive), tablete, panegirice (nimeni n-a risipit mai multă iubire pe creştetul prietenilor) sau pamflete. Uluitoare, cele din urmă, prin eleganţa şi iscusinţa de a-l prăvăli pe cineva în prăpastie, numai după ce l-a urcat cu multă grijă în vârful muntelui.

            Printr-un astfel de text, probabil ultimul, a reuşit să-i ţină departe de sicriul său pe profanatorii de meserie, spărgându-le ghiocul de unde-şi scot prezicerile. Deşi, vom vedea mai încolo, puşi în gardă, câţiva şi-au pregătit din timp obituarele.

Observ – zice Fănuş – plin de furie, că de la o vreme, ori de câte ori dispare în noaptea veşniciei un scriitor român de prestigiu, imediat, din deşertul gândirii se ridică  doi, trei sau patru vulturi hoitari care se reped să-i smulgă celui dispărut orice urmă de virtute sau talent. (Hoitarii, 27 noiembrie 2010).

Plantă gingaşă, înflorind la umbra crângului de liliac alb din Mărţişor, tot  pamflet e şi un alt text anterior, adresat valeţilor de la closetele milionarilor noştri de azi, atât de slinoşi. Scos din răbdări, se învinge pe el însuşi, reuşind să nu intre mahala: Vă e foame de moarte de ne căutaţi prin toate spitalele? Aşteptaţi-o cu încredere ìn pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit de la nici o întâlnire. (...). Da, sunt bolnav....şi nu doresc altceva decât să mă lăsaţi ìn pace cu nenorocul, suferinţa, spaimele şi speranţele mele. Eu ştiu să-ndur, vârsta m-a învăţat multe, dar am o familie, rude, prieteni pe care-i îngroziţi când mă îngropaţi a doua oară în decurs de şase luni. Vă întreb : o faceţi din pustiu sufletesc sau din cea mai elementara lipsă de conştiinţă profesională? Apoi, ce bucurie va trezeşte suferinţa altora? Şi, mai ales, pentru ce ne vreţi dincolo de dincolo? (Urât mai trăiţi, domnilor [jurnalişti], 15 septembrie 2008)

            Nu citez ca să mă aflu în treabă. Ştiu că  textele acestea – probabil mai sunt şi altele – nu le-ar fi scris

niciodată, dacă n-ar fi fost hărţuit ani în şir de aceşti lachei  înfiretaţi, gata oricând să-şi vândă părinţii la iarmarocul din Piaţa vorbei slobode. Mai ştiu că hărţuiala asta i-a făcut mult rău, provocându-i destule insomnii, deloc de mătase. Şi sunt convins că de n-ar fi fost condamnat la atâta suferinţă , opera lui ar fi sporit cu mult peste ceea ce ne-a lăsat, surprinzându-ne cu multe noutăţi. Pentru că nu-i secaseră izvoarele şi nici n-a fost, cum am citit pe undeva, un mare talent care se repetă.   O injurie vândută la preţ de opinie. Vorbă strâmbă pe care numai un uncheş cu pârţag ar fi putut s-o spună. Şi nu un critic literar erudit, precum Alex, înzestrat cu toate harurile profesiei, prăbuşit acum în ambiguitate.

            Un mare talent, ca să lămurim lucrurile, e mare tocmai pentru că nu se repetă. Vom vedea mai încolo miracolul. Cât despre izvoare, acestea s-au despletit frumos chiar şi când orele au trecut pe lângă el îmbrăcate în halat alb. Două romane – Amantul Marii Doamne Dracula şi Asfinţit de Europa, răsărit de Asie – plus un document „secret”, adus din spatele lunii, Jurnal cu faţa ascunsă, poartă aceiaşi curgere  a naraţiunilor sale, uneori înverşunată, alteori calmă, coborâtă până la şoaptă.

Nu vom şti ce anume ar mai fi scris în răstimpul cât a privit lumea prin ferestrele spitalului. Nu ştiu, cel puţin eu, până unde a mers cu Cheia de la poarta verde, care urma să se închidă peste asfinţitul Europei, nici dacă aceasta era cartea dedicată Brăilei, la care a scris până în ultimele zile. Hoitarii care s-au rotit peste netimpul lui nu au fost interesaţi să-i ştie gândurile. Iar el singur nu şi-a dezvăluit proiectele. Alungând piaza rea, un creator nu le mărturiseşte decât când nu mai sunt proiecte, ci edificii gata clădite.

            Tot ce putem spune, prelungind în bănuială construcţiile de până acum, e că nu ar fi părăsit, în nici un fel, pământul şi cerul Dobrogei. Lumea din nesfârşitul Bărăganului, unde şi-a trăit şi anii trăiţi în altă parte. Câmpia pe

care şi-au caligrafiat trecerea nume de seamă din cultura noastră. Cărţi pe care le-am scos din bibliotecă, lângă cele ale lui Fănuş, cumpănind sunetul şi lumina din paginile fiecăruia, având drept unitate de măsură paginile lui. Curios să aflu nu ceea ce le aseamănă, ci, mai ales, ceea ce le deosebeşte. Exerciţiu dificil, dar plăcut, instructiv pentru cine are răbdare.

            Nu reţinusem din alte lecturi, că Alexandru Odobescu a locuit o vreme chiar la Grădiştea, satul lui Fănuş. Amănunt – presupun, consolându-mă - pierdut din vedere şi de alţi cititori avizaţi – nu şi de grădişteni - ai atât de invocatului Fals tratat de vânătoare, deşi  îşi are importanţa sa aparte, atât pentru Odobescu, cât şi pentru istoria satului, din amintirile acestuia putându-se reconstitui multe lucruri.

            Iată, pentru cei interesaţi, paragraful în cauză: Locuiam într-un sat de pe malul stâng al Buzăului, la Grădiştea, tot într-o casă cu bătrânul colonel Enghel, acela carele, prin buna sa inimă, prin vioiciunea glumeaţă a caracterului său, şi prin pocita şocăţie a vorbirii sale în româneşte, a lăsat plăcute şi vesele suvenire (...) Polcovnicul Enghel, care luând de soţie pe o cocoană româncă a cărei bogată zestre coprindea o laie de robi ţigani, zicea nevestei de câte ori se întâmpla să moară vreunul din aceşti nenorociţi:  Plinci Anicuţ-al meu! A murit la dine un sestre!”

            Nu trebuie să fim surprinşi că unele dintre cele mai reuşite scene şi portrete din opera lui Fănuş vin din lumea ţiganilor – vom cita câteva - rămaşi până azi la Grădiştea.    

Băiat de vreo treisprezece ani, cum spune el însuşi - deci, prin anul 1847 - Odobescu, a învăţat să dea cu puşca de la polcovnicul Enghel, care i-a dăruit una, cu două ţeve, scurtă şi uşoară, croită şi cumpănită chiar depe trupul şi depe puterile mele.

            In mod sigur, polcovnicul era prieten cu Ion Odobescu, tatăl scriitorului, ofiţer în armata rusă – citez din Călinescu -, înăbuşitorul răscoalei bulgăreşti din Brăila, din iulie 1841. Oraşul pe care turcii, după Tratatul de la Adrianopole (1829) au fost nevoiţi să ni-l restituie, împreuna cu Giurgiu şi Turnu.

            Toate vin de se leagă. După nume, polcovnicul Enghel scoboară sigur din satele nemţeşti din Caucaz, descoperite de Nicolae Milescu, când l-a însoţit pe Petru cel Mare, în expediţia naufragiată în Caspica...Şi, ducând gândul mai departe, e vorba de nemţii pe care Hitler- Planul Gotland - a vrut să-i strămute în Tirol, mai sus de Bolzano...

            Dincolo de alte câteva paragrafe, nu vom găsi în Pseudo-kynegheticos pagini care să adauge ceva nou la

Fănuş- Amfitrion la Grădiştea

literatura Bărăganului. Scris în 1874, la cincisprezece ani după şederea la Grădiştea, Falsul tratat...  nu mai reţine decât „un peisaj prăfos şi melancolic”, peste a cărui imensitate seamănă erudiţia sa „digestibilă”; un magazin de bric-à-brac literar (Călinescu), din care nu lipseşte nici François Villon cu celebra Ballades des dames du temps jadis. Zăpezile de altădată evocate de tot românul, fără să ştie că eroina baladei era o româncă: Unde şi-n ce ţară va mai fi acea mândră floare, acea drăgăstoasă româncă, cu faţa albă ca crinul, cu glas încântător de zână?...Numai râul acum, numai apele, când se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele...Ah!, unde mai

sunt, stăpâna mea dorită, ah! Unde mai sunt chiar şi viscolele de odinioară?

 De la o ediţie la alta, chiar şi după cea îngrijită de Tudor Vianu (1955), viscolele de odinioară au devenit zăpezile de anţărţ, deşi Odobescu, fiind vorba de Bărăgan, era mai precis în echivalare: în Bărăgan viscoleşte. Poate de aceea, ca un omagiu, la romanul său, Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, Fănuş  a adăugat subtitlul Fals tratat despre iubire...   

Născut în Bucureşti, în mahalaua Crailor de Curtea Veche – nu vă gândiţi deloc la Frumoşii nebuni... - numele marelui cărturar este legat de Dobrogea prin Tezaurul de la Pietroasa, descoperit în 1837, de doi localnici, pe muntele Istriţa, la doi paşi de satul lui Fănuş. La alţi doi paşi, la Năieni, Pârvan a descoperit-o pe Anaitis. Călare pe un leu, având în preajmă doi dintre acoliţi, frumoasă zeiţă a fost adusă aici de sciţi, în trecere prin câmpia Dunării.  Şi sunt aproape sigur că Anita, fiica lui Fănuş, este o descendentă a Anaitei. Sciţii aveau bunul obicei, când călătoreau, să-şi ia zeităţile cu ei.

In Bărăganul de atunci, Odobescu a mai apucat, totuşi, să vadă ceea ce, mai târziu, şi niciodată azi,  nu mai există:   Şi eu am văzut cârdurile de dropii, cutreierând cu pas măsurat şi cu capul aţintit la pază acele şesuri fără margine, prin care aerul, răsfirat în unde diafane sub arşiţa soarelui de vară, oglindeşte ierburile şi bălăriile din depărtare şi le preface, dinaintea vederii fermecate, în cetăţi cu mii de minarele, în palate cu mii de încântări...

Altă vreme şi alte drumuri. Nu drumul  pe care Fănuş îl pune pe Mişu Cerchez să-şi îndeamnă caii, spre balta Dobrişanului, rezistând cu greu la întrebările copilului:  - Tată, întrebă Călin, sunt dropii pe-aici ?  - Au pierit demult. Când eram ca tine,  într-o toamnă, am văzut şi eu un cârd. Dar de departe.. (Din senin, din iarbă verde).

Nu există în cărţile puse alături de ale lui Fănuş, pagini care să sporească stampele lui Odobescu  menite să ne apropie de izvoarele universului său. Dobrogea a fost cercetată, pe rând şi în acelaşi timp, de istorici, arheologi, geografi, etnografi, mai puţin antropologi, şi numai în trecere de literaţi, care, atunci când nu sunt oameni ai locului, s-au mulţumit cu descrieri după natură. Au privit, dar nu au văzut.

Cât despre câmpia Bărăganului „vizitatorii” sunt extrem de puţini şi, ca înălţime stilistică, nu depăşesc epitetul din pastelul lui Alecsandri – Pe-acea câmpie lungă, a cărei tristă zare/ sub cer, în fund, departe misterios dispare... -, nici notaţia grăbită a lui Vlahuţă: Doarme sub şuierul vântului deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare. In zilele senine de vară, visu-i se răsfrânge în undele aerului şi îngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare, ale mirajelor, aşa de frumos numite de popor „apa morţilor”. (România pitorească - 1901)

Tot Vlahuţă notează de pe malul Dunării: In fund, pe o colina ridicată, în faţa înălţimilor fumurii ale Dobrogei, se desfăşoară, cu toată măreţia ei, Brăila. Vechea Prailva, toponim bulgăresc, după turcescul Ibrail.

Aceiaşi Dunăre pe care un brăilean o cercetează sub furtună: Dunărea era înfuriată, sufla un crivăţ aspru ca în miezul iernii. Valuri verzi, înalte, înspumate în creste, se înlănţuiau, se goneau unele pe altele, se izbeau mânioase în adâncimi, foşnind, gemând, vuind. (C. Sandu Aldea - Pe drumul Bărăganului, 1918)  

Ca un gospodar preocupat mai mult de trecut decât de ziua de mâine, Nicolae Iorga: Soarele care a răsărit de mult, îşi tot zăboveşte triumful. Deodată, spre ceasurile 9, el soarbe negurile şi într-un zâmbet rece arată nemărginimea Bărăganului. E un pustiu şi nu e. In toate părţile se desfăşoară, ca o mare liniştită care s-a închegat pentru totdeauna, şesul cu desăvârşire gol. Nimic mai rar decât tocmai înfund, o perdea de arbori săraci. Satele nu se văd decât câte unul în margenea depărtării imense.  Adâncul n-are apă şi nici o rădăcină lacomă nu poate găsi pentru vegetale mari izvorul de viaţă. Dar ìntr-un lung şir de veacuri, Bărăganul a fost patria bălăriilor înalte, dese, a micilor păduri cărora toamna distrugătoare le nimiceşte trunchiul şubred, odată cu frunza îmbelşugată. (România, cum era până în 1918)

După atât pustiu fără apă, ne putem desfăta cu un loc unde apele prisosesc: Plutim între Galaţi şi Vâlcov, pe un vaporaş încărcat cu drugi de fier şi panere de piersici şi care stă cam înclinat, ca o pălărie pe o ureche.

Ioan Alexandru, Eugen Barbu şi Ion Gheorghe

Soarele face pregătiri de scamator, încreţeşte perdelele griş şi roz, dă cu poleială un cot de Dunăre ....Un spirit ghiduş ne suflă gânduri ireverenţioase. Dau îngerii în bobi cu grânele regelui Midas.    S-a răsturnat sărtarul cu pintenii de argint ai Sfântului Gheorghe. Cade o stea şi încă una: sar puricii lui Dumnezeu.

Dimineaţa Dunărea a fost o clipă moartă. Am surprins sălciile în genunchi, cu părul răsturnat pe trupul apei...De mult îşi lustruieşte soarele fierul de călcat pe creştetul  nostru. Suntem din ce în ce mai nerăbdători să ajungem ìn Veneţia României: Vâlcov. In răchite se ascund vrăjitoare gheboase. Lotcile servesc de cozi de sirene vâlcovenilor de toate vârstele. Aceşti boieri ai apei, viteji care se duc la vânătoare de peşti tocmai acolo unde se luptă apele dulci cu cele sărate....Zăbovim la kerhana, în capela peştilor...Ne strecurăm cu lotca printre mătăniile apei şi intrăm pe un canal îngust deadreptul în Japonia...  Vâlcovul cu sălciile lui ne apare ca o turmă de urşi în colivie de sticlă. Intrăm printre ei într-o lume de umbre şi oglinzi.  In drumul nostru, trestiile fac plecăciuni, în rochii lungi, vărgate...Întâlnim câte o broască, în atitudine de idol gras, pe postament de foaie de nufăr. Păsări cu gâtul frânt ca al fulgerelor, dezdoaie şi îndoaie evantalii în trei colţuri şi cad cu ele în trestii .  Apa e limpede şi adâncă. O lume vegetală clădeşte în profunzime ziduri, pagode, monumente înconjurate de grădini cu pomi, în tonuri de verde, brun şi galben. Tot ce complică fundul apei, e simplificat cu rafinament şi graţie deasupra ei. Ne plimbăm şi noi, străini, pe această plută de viaţă, ancorată de amintiri din vechea Rusie. Parcă am dormi pe o carte de Bunin şi am visa un capitol necitit...

Madrid, 17 Iulie 2012/ 1 Iunie 2017

(Va urma)

© Fereastra lui Darie - 2017