I M P O S I B I L A Î N T O A R C E R E
Marin
Preda
Un cetăţean care scrie
Din
literatura americană am aflat că alături de grădini încărcate de fructe ca
într-un paradis pot muri de inaniţie oameni care n-au voie să le culeagă şi să
fie plătiţi pentru asta fiindcă proprietarii nu sunt interesaţi de o cantitate
aşa de mare de fructe pe piaţă care ar strica un anumit echilibru al
preţurilor. Din literatura R. F. a Germaniei aflăm că există scriitori
decepţionaţi de succesele economice ale ţării lor, şi asta nu pentru că ar
exista carenţe fundamentale în distribuţia bunurilor, ci pentru că, vedeţi, prosperitatea
nu aduce un remediu condiţiei umane actuale şi că genul de fericire în care
cred concetăţenii lor e artificial, nu are un caracter universal şi ca atare e
efemer.
Asta
e, bineînţeles, adevărat! Nu ştim de azi până mâine ! Pe urmă, morala creştină
nu ne spune de mult că bogăţia e un rău ? Tolstoi credea cu simplitate că
fericirea apare în sufletul nostru în momentul în care din munca pe care o
depunem ne putem hrăni şi adăposti. Restul e de la diavol. Ei bine, restul
acela ce facem cu el? Ce să facă oamenii de afaceri cu sumele lor uriaşe de
bani înghesuiţi în seifuri? Am auzit că aceşti posesori de valută se întâlnesc
din când în când în adunări ultrasecrete şi hotărăsc să ardă o anumită cotă din
ceea ce a strâns fiecare pentru a nu lua toţi foc de câtă bogăţie au închis în
casele lor de bani...
În
ceea ce îl priveşte pe Günter Grass, scriitor din R. F. a Germaniei care pe
timpul lui Hitler (când acesta se căsătorise înainte de a se sinucide) avea
douăzeci de ani, el preconizează tocmai o astfel de întoarcere tolstoiană la
simpla satisfacere a necesităţilor, refuzând, de pildă, înlesnirile oferite de
o societate a abundenţei, fumând nu ţigări prezentate luxos, ci luând direct
dintr-o tabachere ţărănească tutunul cu două degete şi răsucindu-1 într-o
foiţă. Asta m-a impresionat mult când l-am văzut. Iată, mi-am zis, un om natural,
care înţelege să-şi pună şi în practică teoriile, nu numai să propovăduiască
altora simplitatea, iar el să se lăfăie în toate bunurile. Într-o revistă am
dat de el în fruntea unor tineri care manifestau.
Günter
Grass e social-democrat convins şi reproşează societăţii Statelor Unite că n-au
produs o social-democraţie care ar fi salvat-o de neliniştile şi tensiunea prin
care trece în prezent. Scriitorul e prietenul actualului cancelar de oare şi-a
legat destinul politic şi care n-a întârziat să se împlinească. Dar eu zic
scriitor când lui nu-i place acest cuvânt, prea adesea legat de multe compromisuri
şi succese materiale, tipice într-o societate în care un tiraj de câteva sute
de mii de exemplare poate îmbogăţi pentru totdeauna pe autorul unei cărţi.
Scriitor, deci, nu-i place să fie numit, ci cum? Cetăţean care scrie! Iată! Cum
ar fi, de pildă ca în loc de electrician să zicem cetăţean care se ocupă cu
electricitatea. Se înnobilează cuvântul cetăţean terfelit, ce-i drept, într-o
perioadă sinistră în ţara sa.
Aceste
naivităţi nu au însă limită, cum s-ar părea, ele sunt totale, şi scriitorul nu
păstrează în mod egoist nici un fel de secrete în fiinţa sa. Lui nu-i pasă de
asta, chiar dacă e vorba de lucruri dintre cele mai intime. Nu există intimitate.
Omul e o făptură egală în tot ceea ce are şi în tot ceea ce face, în casă sau
în stradă : cum putem dărâma barierele şi zidurile care ne împiedică să comunicăm
? Pur şi simplu comunicând, spunând totul. Nu era nimeni prieten cu el din cei
care ne aflam la o masă, împreună, totuşi el ne-a povestit, la o întrebare
într-un gol de conversaţie, că da, are copii, patru, dintre care doi gemeni. Cu
gemenii ăştia a fost o istorie. Doctorul i-ar fi spus, speriindu-1, că pipăie
două capete şi opt membre, dar mii singur corp ! Adică ce să însemne asta ? E
posibil să fie un monstru, i-a răspuns mamoşul. La prima naştere a soţiei lui a
cerut voie să fie lăsat să se uite.
Un alt doctor decât un neamţ nu l-ar fi lăsat. Mamoşului aceluia, însă, nu i
s-a părut nimic neobişnuit în asta. Ei, l-am întrebat eu fără ironie, şi ce-aţi
văzut? ! Că soţia lui, dându-şi seama de ce venise şi ce face el acolo, ar fi
strigat la el scoasă din sărite : „Treci încoace şi ţine-mi capul, idiotule
!"
În
cartea sa cea mai bună, Toboşarul,
apar astfel de scene descrise minuţios. Acest toboşar e un pitic a cărui mamă
nu 1-a conceput cu soţul, ci cu amantul. Soţul, un viitor S.S., având bănuieli,
l-a lăsat pe copil să cadă pe scara unei pivniţe, uitând intenţionat chepengul
deschis. Copilul păţeşte ceva la spinare şi nu mai poate depăşi în creştere un
metru înălţime. Părea apoi şi puţin arierat, îi plăcea, la o vârstă nepotrivită,
să bată în continuare toba lui şi mai ales să spargă geamurile şi vitrinele
oraşului cu ţipătul său care era atât de pătrunzător şi de o atât de înaltă
frecvenţă
încât urechile obişnuite nu-1 percepeau. Mama, cu amorul ei adulterin, are un sfârşit
tragic, şi aici interesul cărţii devine maxim. Soţul a inventat pentru ea
suferinţe inumane. De pildă s-o facă să asiste la un pescuit de ţipari folosind
drept momeală capete moarte de cal, pline cu viermi. Femeia moare. Apoi când
armatele sovietice pătrund în regiune, copilul se răzbună, şi o răzbună şi pe
mama lui, scoţând de unde fusese ascunsă insigna S.S. a tatălui şi dându-i-o
sub ochii soldaţilor, simulând sau poate chiar neştiind la ce pericol îl expune
prin acest gest. Tatăl o înghite fulgerător, dar convulsiile îl apucă imediat
şi par suspecte ostaşilor cu înfăţişare mongolă sau turcmenă, care îl
lichidează imediat. Asta ar fi trebuit să fie epilogul, dacă autorul n-ar fi
avut reaua inspiraţie să caute dincolo de această naraţiune, cam posomorită,
dar foarte solidă, şi memorabilă, alte semnificaţii, urmărindu-şi piticul său
şi în perioada postbelică. (sublinierea noastră). Sunt foarte livreşti şi
deloc serioase evenimentele care urmează, şi autorul abia găseşte cu greu o
idee de încheiere care nu se reţine.
Nu citisem această carte şi poate
că nici n-aş fi citit-o vreodată, dacă o reclamă excepţional de eficientă nu
m-ar fi înfuriat şi nu m-ar fi determinat în acest fel s-o citesc. Eram la
Viena, invitat la o aşa zisă masă rotundă, cincisprezece-douăzeci de scriitori
europeni, să ne spunem părerea despre relaţiile noastre cu publicul şi cu lumea
în care trăim. Intervenţiile erau scrise dinainte şi multiplicate, pentru ca
îndată ce luai cuvântul, în pauză, toată lumea să le poată reciti. Chiar din
primele ore a luat cuvântul un literar, cunoscut sub numele, dacă nu mă înşel,
de doctorul Mayer. A vorbit şi a intervenit de nenumărate ori în discuţii, ca
un ciocan, cuvintele lui te izbeau parca în cap, forţându-ţi atenţia şi sco- ţându-te
literalmente din sărite prin voinţa pe care o avea să-ţi acapareze atenţia cu
ideile lui. În pauză i-am luat textul tradus în franţuzeşte şi l-am recitit;
era intitulat decis şi agresiv (sau aşa mi se părea din pricina vocii care încă
mă urmărea) : Connaissez-vous Günter
Grass ? M-am trezit exclamând : „Nu-1 cunosc şi nici nu vreau să-1
cunosc". Am citit totuşi textul : era delirant. Ulterior, după lectura
romanului, am gândit cu silă : iată ce ne lipseşte nouă, scriitorilor români,
un doctor Mayer, încăpăţînat, îndârjit, agresiv şi entuziast, care să pună pe
unde se duce şi să se ducă, astfel de întrebări-ciocan, cu care să nu înceteze
să izbească în capetele indiferenta ale opiniei europene până ce efectul nu se
va fi produs chiar şi pe această cale strâmbă : nu, nu cunoaştem literatura
română ! Şi să sfârşească prin a o cunoaşte.
Dar să nu mă îndepărtez de
subiect şi să închei aceste însemnări care mi-au fost prilejuite de o cronică
într-o revistă literară pariziană în care ne spune că ultimul roman al
scriitorului, intitulat Anestezie locală,
e cam dezamăgitor. N-am citit romanul să-mi dau seama direct dacă are sau nu
valoare dar subiectul şi ideea lui (un elev contestatar care vrea să-şi ardă în
piaţa publică câinele, ca să sensibilizeze opinia oraşului faţă de războiul din
Vietnam) m-au înveselit şi mi-au evocat figura scriitorului mustăcios pe care
mi l-am închipuit agitându-se în continuare pe scena lumii lui, atrăgând
atenţia, şi în cele din urmă, pe la şaizeci de ani, luând Premiul Nobel. Dacă
va fi consecvent şi dacă cei patru copii pe care îi are nu-şi vor impune
împreună cu energica lor mamă punctul lor de vedere (o mamă e mai atentă la
bani decât un tată cu gărgăuni), Günter Grass va refuza acest premiu. Un singur
lucru însă e necesar ca acest eveniment să aibă loc. Günther Grass să nu mai
scrie romane de valoare îndoielnică (Toboşarul
îi ajunge) şi miracolul economic al ţării sale să nu se stingă. Fiindcă atunci
din ce s-ar mai alimenta dezamăgirea sa şi a colegilor săi, cetăţeni care
scriu? Ar fi atunci siliţi să devină cetăţeni care rabdă, motiv care a aruncat
de câteva ori Germania în cele mai grave convulsii pe care le-a cunoscut
istoria modernă.
Marin Preda
– text preluat din volumul Imposibila
întoarcere
– 1972. Paginile 148-153.
----------------------------------
© Fereastra lui Darie -2017
Notă
- Cu aceasta, după două întâlniri cu Günter Grass, redeschidem un serial
dedicat marelui scriitor din Siliştea Gumeşti, decedat acum
37 de ani.
