Mircea Eliade

P i l o ţ i i  o r b i

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine “puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie si învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după marea victorie finală – sã fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsând sã se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va mai putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la Unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern.

            Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.

            Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravietuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

            Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă  de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.

            Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria stia că  nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de aceea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îsi apără “puterea”.

Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze.

            Să amintim numai câteva fapte şi vom înţelege de când ne conduc piloţii orbi.

            Cel dintâi lucru pe care l-au făcut iugoslavii după război a fost să colonizeze Banatul românesc, aducând în masă de-a lungul frontierei cele mai pure elemente

sârbeşti. Iugoslavii, atunci ca şi acum, erau departe de a avea liniştea şi coheziunea politică pe care am fi putut-o avea noi: problema croată izbucnise cu violenţă. Cu toate acestea, ştiind că adevărata graniţă nu e cea însemnată pe hărţi, ci limita până unde se poate întinde un neam (Nae Ionescu) – au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să deznaţionalizeze judeţele româneşti. Şi se pare că au reuşit. În orice caz, acum, la graniţa Banatului, stau masive colonizări sârbeşti, sate care nu existau la conferinţa păcii….

            La “plebiscitul” din 1918-1919, toate satele şvăbeşti au votat alipirea la România Mare. S-a obţinut astfel o impresionantă majoritate. Nici un guvern român n-a făcut, însă, nimic pentru aceste elemente germanice, singurii aliaţi sinceri pe care i-am fi putut avea ca să contrabalansăm elementele maghiare. Dimpotrivă, de la unire încoace saşii şi şvabii au fost necontenit umiliţi – iar ungurii favorizati. (Ce imbecil complex de inferioritate am dovedit, fiindu-ne teamă de unguri!)

            În 1918 saşii nu se înţelegeau cu şvabii. Am fi putut profita de aceste neînţelegeri. N-am profitat. Dimpotrivă, am făcut tot ce ne-a stat în putinţă ca să accelerăm unirea tuturor elementelor germanice. Şi astăzi, saşii şi şvabii sunt uniţi – şi sunt împotriva noastră.

            Ungurii au colonizat graniţa încă din 1920, deşi şi astăzi se găsesc înapoia

Cioran, Ionescu, Eliade

acestei centuri de fier nu ştiu câte sute de mii de români. Noi n-aveam nevoie de colonizări, pentru că toate satele de pe frontieră sunt româneşti. În schimb, am stat cu mâinile în sân şi am privit cum se întăreşte elementul evreiesc în oraşele din Transilvania, cum Deva s-a maghiarizat complet, cum Ţara Oaşului s-a părăginit, cum s-au făcut colonizări de plugari evrei în Maramureş, cum au trecut pădurile din Maramureş şi Bucovina în mâna evreilor şi maghiarilor etc., etc.

            Cei 10.000 de ţărani români veniţi din Ungaria continuă sã moară de foame. Am luat sate de români din Banat şi am colonizat Cadrilaterul – în loc sã păstrăm pe bănăţeni acolo unde sunt şi să aducem la frontiera bulgară numai macedoneni, singurii care răspund la cuţit cu toporul şi la insulte cu carabina. Astăzi româncele bănăţene cerşesc în Balcic…

            Dintre toate minorităţile noastre, în afară de armeni, numai turcii erau cei mai inofensivi; i-am lăsat să plece. Pământurile lor, în bună parte, au intrat în stăpânirea bulgarilor. Bazargicul este complet bulgarizat. Ceva mai mult. Am lăsat pe bulgari să-şi cumpere şi să cultive pământ până la Gurile Dunării.

            Piloţii orbi s-au făcut unealta celei mai înspăimântătoare crime împotriva fiinţei statului românesc: înaintarea elementului slav din josul Dunării spre Deltă şi Basarabia.

N-a fost un singur om politic român care să înţeleagă că ultima noastră nădejde, aşa cum suntem înconjuraţi de oceanul slav, este să ne împotrivim cu toate puterile unirii slavilor dunăreni cu slavii din Basarabia. În loc să alungăm elementul bulgăresc din întreaga Dobroge – noi am colonizat pur şi simplu Gurile Dunãrii cu grădinari bulgari.

În acelaşi timp, piloţii orbi au deschis larg porţile Bucovinei şi Basarabiei. De la

 război încoace, evreii au cotropit satele Maramureşului şi Bucovinei şi au obţinut majoritatea absolută în toate oraşele Basarabiei. Ceva mai grav: rutenii s-au coborât de-a lungul Basarabiei şi astăzi mai au foarte puţin să-şi dea mâna cu bulgarii care au suit pe Dunăre. Reni este punctul de unire a celor două populaţii slave – pe pământ românesc.  

            Imediat după război, în Basarabia românii reprezentau 68% din populaţie. Astăzi, după statisticile oficiale, ei sunt numai 51%. Elitele politice românesti, în loc să se intereseze de-aproape de problema Ucrainei prin încurajarea agitaţiilor separatiste – aşa cum au făcut guvernele austriece până la război, încurajând sistematic pe ruteni ca să lovească în români şi în poloni – s-au mulţumit să tolereze întinderea ucrainienilor nu numai în Bucovina, dar şi în Basarabia.

            În anul 1848, rutenii din Galiţia revendicau o parte din Bucovina pentru provincia lor (Galiţia), care ar fi trebuit sã devină semi-autonomă în reorganizarea Austriei pe baze federale (planul Palacki). Românii bucovineni de atunci au ştiut să se apere (în Constituanta austriacă de la Kremşir). Dar rutenii, după războiul cel mare, au găsit un neaşteptat aliat în piloţii orbi ai României care, în loc să lupte pentru revendicările ucrainiene dincolo de Nistru (crearea statului-tampon Ucraina) şi-au arătat prietenia faţă de aceşti slavi, lăsându-i să se înmulţească peste măsură în Bucovina şi să coboare cât mai jos în Basarabia. Astăzi, un savant ucrainean de la universitatea din Varşovia, refugiat politic, expune la seminarul de geografie din Berlin hărţi ale viitorului stat ucrainean în care se găsesc înglobate Bucovina şi Basarabia.

Nădăjduiesc că la ceasul când ştiu lucrurile acestea, prietenul care mi-a atras atenţia asupra hărţilor profesorului ucrainean (profesor la universitatea din Varşovia) a izbutit să le fotografieze pe toate – pentru ca să facem amândoi dovada, dacă va fi nevoie. Inutil să mai continui.

            Şi am fost stăpânit de acest înspăimântător sentiment al inutilităţii în tot timpul cât am scris paginile de faţă. Ştiu foarte bine că ele nu vor avea nici o urmare. Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau

Iohannis, Dragnea şi Tăriceanu

fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administraţia” e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi când aceleaşi tratate au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor măcelãrind 100.000 de greci în Anatolia. Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an. Ca şi când ungurii nu şi-au permis sã persecute făţis, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, până la sugrumare, minoritatea germană!

            Cred cã suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunãătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede.

            Pe mine nu mă supără când aud evreii ţipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii şi clarvăzători, îşi apără primatul economic şi politic pe care l-au dobândit cu atâta trudă risipind atâta inteligenţă şi atâtea miliarde.

Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi şi cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri sã-şi menţină deocamdată poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.

            Tristeţea şi spaima mea îşi au, însă, izvorul în altă parte. Piloţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată până-n măduva oaselor – care aşteaptă pur şi simplu să treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi joc şi acelaşi lucru, ca şi când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi şi naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale.

            Sunt unii, buni “patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii, că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru odată cu introducerea secarei (la sfârşitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea până în secolul XVI bere), austriecii în Ardeal şi “cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică şi administrativă. Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi de peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recoltează numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mãnâncă, de vreo 10 ani, peşte sărat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane pe medicamente, uitând că un neam nu se regenerează cu chininã şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială.

            Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului.

Dragnea şi Mihail Tudose

Sărmanul român, luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri. În Moldova şi în Basarabia cad chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncã grâu, peşte, fructe şi care bea vin în loc de ţuică. Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau ca rusul bunăoarã. Ne lăudăm că “ţinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaşi timp falsă. Alcoolismul sterilizează legiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.    

            …Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă – instinctul statal – nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

            Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că nu are importanţă numãrul evreilor, căci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţară. Dacă aşa stau lucrurile nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte despre calităţile unor oameni străini -  nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria… Căci piloţii orbi s-au fãcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat.

Şi asta e destul ca să începi să plângi.

Mircea Eliade; articol apãrut în Vremea, nr. 505, 19 septembrie 1937

………………………………………………………………..

© Fereastra lui darie - 2017