O u l  d e   ş a r p e   d i n   l a n u l   d e   p o r u m b

 Intr-un singur prilej, repetat de câteva ori pe an, caleştile diplomaţiei spaniole îşi fac apariţia pe străzile Madridului, străbătând distanţa dintre Palacio de Santa Cruz - sediul Ministerului pentru Relaţii Externe - şi Palacio Real, din Plaza de Oriente. Două palate de vârste apropiate, cu multă istorie, pieţe şi străzi cu multă cultură şi tradiţii păstrate ca şi caleştile regale. Mai toate procesiunile religioase din Săptămâna Mare străbat trasee apropiate, înţesate de public, sub compasul solemn al muzicilor.

            Defilarea caleştilor, însoţite de garda de călăreţi înfiretaţi pâna la sprâncene, cu lăncii împodobite şi săbii lungi, naşte mai multe emoţii pentru pasagerii dinlăuntru şi aproape nici una  pentru cei ce, surprinşi, se opresc din drum şi aplaudă de pe trotuare.

            Fară calendar precis, când numărul noilor ambasadorilor, sosiţi la post, formează un „pachet” suficiente, Casa Regală stabileşte data primirii Scrisorilor de acreditare, şi spectacolul se pune în mişcare, într-un ceremonial cunoscut pâna şi de cabalinele splendide, proaspăt îmbăiate, simţind că fac un lucru de folos.

            Din Sala Tronului, unde se consumă momentul cel mai semnificativ, Majestatea Sa îi invită, pe rând, pe cei acreditaţi, într-un salon alăturat, pentru o primă conversaţie, a  cărei durată măsoară importanţa acordată noului sosit şi a ţării pe care o reprezintă. Fortuit, sunt secvenţe scurte, pur protocolare. Când Regele se ridică, trebuie să faci acelaşi lucru şi să cauţi uşa. Dacă rămâne aşezat, orientând discuţia spre teme care-l interesează, trebuie să răspunzi fără paranteze. „- Cum stau treburile în Moldova? Ce se întâmplă în Transnistria? Nu sunt prea multe râuri? Şi Basarabia...”

 Încorsetat de fracul pe care-l pusesem pentru prima dată şi nu ştiam cum să‑i ţin cozile, am început cu râurile, spunând că nu sunt deloc multe, când nu sunt şi frontiere, cum era cazul cu Prutul şi Nistru. Am apreciat că nu va trece mult timp şi Prutul îşi va pierde funcţia aceasta, creată artificial. Lecţie de manual, pe care am complicat‑o puţin.

Am evocat Doina lui Eminescu, podurile de flori dintre noi şi moldoveni şi speranţa că Mircea Snegur, după declararea independenţei, din ultimul august, va face posibil şi celălat deziderat, al unirii celor două ţări. M-am lungit puţin, înţelegând că subiectul interesa. Mai ales că următorul invitat în salonul acela avea să fie Igor Ivanov, ambasadorul rus.

Unirea dorită de Mircea Snegur nu s-a împlinit şi nici nu cred că a fost exprimată cu sinceritate şi răspundere politică, după doar câteva luni petrecute la Snagov, semnând integrarea Moldovei în Comunitatea Statelor Independente - CSI -, timp în care partidele istorice din România continuau să arunce în apele Prutului petale de flori presate în cărţile de istorie, deranjând Moscova şi iritându-l pe generalul Lebed, comandantul Aramatei a 14ª, concentrată în Transnistria. Lanurile de porumb de pe malurile Nistrului a devenit foarte curând câmp de bătălie, iar intervenţia Occidentului s-a limitat la trimiterea de observatori OSCE în zonă, între aceştia câţiva parlamentari români exaltaţi.

Pe malurile Nistrului

Informaţiile de acasă erau puţine şi confuze. Presa, cum nu mai avea nici o oprelişte, folosea un limbaj indecent, locuri comune semănate cu agresiuni gratuite, iar radiogramele de la minister construiau parafraze asemănătoare, evitând comentarea elementelor de substanţă.

Ni se cerea, în schimb, opinia publică din ţara de reşedinţă şi, în mod expres, poziţia oficială, greu de obţinut. Ştirile, ilustrate uneori de reportaje, publicate de presa spaniolă veneau numai de la Moscova, transmise de Efe, agenţia de presă a statului, şi de corespondenţii ziarului  El País, unii acreditaţi aici de foarte mulţii ani.

In context, mi-am amintit de un ziarist, John Müller, redactor la departamentul internaţional de la El Mundo. Chilian, aşa îl cunoscusem, naturalizat spaniol, cu bunici sudeţi, născuţi în Cehoslovacia.

            L-am convins să plece la faţa locului, din respect pentru profesie şi după câteva săptamâni reportajele lui din lanurile de porumb de lângă Tiraspol au fost cele mai citite, schimbând în bună măsură opinia spaniolă.

            Diplomaţia noastră, o mărturisesc cu jenă, n-a adoptat de la început o atitudine clară. Temele fierbinţi - Basarabia, anexele secrete ale pactului Ribbentrop - Molotov - fiind ocolite cu multă prudenţă. O singură dată, într-o declaraţie scurtă, mininstrul Teodor Meleşcanu, amator de fraze de impact, a terminat prin a spune că Insula Şerpilor se află bine merçi, acolo unde îi e locul, în Marea Neagră. Probabil consilierii săi nu ştiau mai mult, iar serviciul de documentare nu avusese timp să umble prin arhive.

            Nu poţi, după o astfel de declaraţie, absolut stupidă, să afli mai mult de la alţii. Şi tocmai asta ni se cerea, urmând, am socotit eu, ca în funcţie de reacţiile altor ţări, să se formuleze o poziţie mai puţin ambiguă, ştiindu-te sprijinit din mai multe părţi.

          Transmisesem tot ce socotisem că merita transmis, timp în care conflictul lua dimensiuni. Constatasem că spaniolii, foarte slabi la istorie şi geografie, nu se dădeau în vânt după un astfel de subiect. Născut în Basrabia, trecut prin multe vitregii, ajuns într-o perioadă cel mai prestigios editor din Buenos Aires, Mario Mujnik îşi mai amintea din limba română doar două cuvinte - cozonac şi pecie -, pe care mi le repeta ca pe un „bine  te-am găsit.”

            Nu aveam nici o îndoială că la Bucureşti se culegeau informaţii de peste tot, mai ales din corpul diplomatic şi, neapărat, de la Moscova. Dar nu-i acelaşi lucru: una îţi spune ţie Moscova şi alta comunică diplomaţilor săi din diverse ţări. Marcel Dinu, la vremea aceea secretar de stat, coordona toate comunicările în legătura cu conflictul, cumpănea bine fiecare cuvânt şi avea delicateţea de a‑ţi cere altele câteva, de care avea nevoie pentru a‑şi completa desenul întregii situaţii, pe care o trăia, efectiv şi afectiv, în exerciţiul său.

            Intr-un astfel de moment critic, când confruntarea militară punea în pericol stabilitatea zonei şi jocurile politice dintre Est şi Vest, l-am sunat pe Igor Ivanov, i-am spus că vreau să-l văd şi i-am spus şi motivele. N-avea cum să mă refuze, depusesem Scrisorile de acreditare în aceiaşi zi,  de 13 decembrie 1991, iar el le mai depusese încă odată, ca reprezentant al lui Elţin. Soţia, născută la Constanţa, în timpul războiului, o prietenie care şti că nu va dura, dar îţi face bine.

            Igor a ţinut mai întâi să-mi arate salonul Sfântul Gheorghe de la Kremlin, reprodus la scara 1/1, în sediul ambasadei la Madrid, din strada Serrano, iar după aceea, în biroul său, mi-a pus la dispoziţie suficiente documente la zi, în rusă şi spaniolă, din care rezulta că Federaţia Rusă dorea stingerea conflictului, preocupată la data aceea de altele, care să-i asigure conservarea influenţei politice pe structurile fragile din CSI.

            Era mai mult decât mă asteptasem: cu date şi elemente clare, Lebed urma să renunţe în a mai fi un nou Napoleon ( va ajunge în Siberia, unde s-a prăbuşit cu elicopterul de guvernator al acesteia), iar Smirnov se va declara mulţumit cu păstrarea statutului de pâna atunci, de preşedinte al Republicii Transnistrene, cu Ilie Ilaşcu păstrat după gratii.

            Sigur, în culise se va lucra în continuare, dar ceea ce conta în momentele acelea era liniştirea spiritelor şi cred că informaţiile mele au economisit energia diplomaţiei noastre, bazată pe aşteptare şi împrovizări. Nu întâmplător, Igor Ivanov va ajunge mai apoi, pentru mult timp, ministrul de externe, revăzându-ne, când a fost posibil, la Madrid.

                                                                       ***

            Singura nedumerire pe care am încercat-o atunci şi mă încearcă şi azi, a fost la plecare. Condus, după protocol, de Igor însuşi, pâna la ieşirea din strada Serrano, l-am descoperit pe ataşatul meu militar, constatând că se cunoşteau foarte bine şi tocmai sosise pentru o întâlnire de lucru, am înţeles, aproape de rutină.

            Eu îmi schimbasem agenda zilei în funcţie de cele povestite, dar reîntors la ambasadă am constatat că ataşatul militar nu avea prevăzută nici o vizită la ambasada rusă. Mai mult, în Fişa săptămânală de lucru, la aceleaşi ore, apărea o întrevedere cu unul din ataşaţii militari - erau mulţi - ai Statelor Unite. Că era o menţiune fictivă, că fusese sau nu în respectiva vizită nu aveam de unde să ştiu, dar cea de la ambasada rusă era certă. De unde aveam dreptul să deduc că ataşatul lucra peste mine, din dispoziţii primite de la alţii sau pe contul său, din proprie iniţiativă.

            N-am vrut să aflu mai mult, dar am avut grijă ca nici el să nu afle mai mult de la mine, neştiind unde duce informaţia, având acces personal la comunicările prin cifru.

            Funcţia de ataşat militar fusese adăugată după venirea mea la Madrid, Ministerul Apărării Naţionale având toate prerogativele numirii reprezentanţilor săi într-o ţară sau alta. Formal, intra în subordinea mea, practic lucra la ordinele superiorilor săi direcţi. Avea aceleaşi drepturi şi privilegii ca toţi diplomaţii, fără obligaţiile acestora. Liber să-şi desfăşoare munca aşa cum socotea el că trebuie s-o facă.

            Nu m-a deranjat în nici un fel statutul său, ci lipsa de sinceritate.

....................................................................................................................................

Fragment din Saloanele de lux ale nemerniciei - Editura Elion - Bucureşti, 2006