P o e m e s u b e c h i n o c ţ i u
Sonet cu cocori
Nu i-am văzut plecând, dar
s-ar putea să fie
cei care se întorc acum, ca o lumină
ce lasă şoaptă caldă în crengi şi rădăcină
şi vindecă-aşteptarea din suflet şi câmpie.
Vin vâslă lângă vâslă, cum ştiu doar ei să vină,
perfectă prin văzduhul albastru geometrie,
redeschizând cu strigăt porţi
spre copilărie,
deltă zidită-n sânge ca anii
în tulpină.
Deschide-ţi, ţară, sânul, albă năframa florii
ridic-o-n pomi pe mândrele-ţi coline
şi te-nveştmântă-n verde, că se întorc cocorii.
Un dor fără oprelişti de ţărmuri dunărene
din neştiutul zării mână către tine
fragile escadrile de cântece şi pene.
S-aude mierla. Nici un cântec, altul,
nu construieşte mai multă câmpie,
nici zori mai mulţi, nici arbori
mai frumoşi,
nici mai mult martie, decât
cântecul mierlei.
Tresar în somn, la cântecul ei,
mâinile ţăranului,
simţind în palme foşnetul cald al
seminţelor,
colţul ierbii presimte mieii
albi, albinele
decolează grăbite la primele
triluri.
Magic, fluierul ei luminează
grădinile,
aprinde liliacul şi pune plugu-n
brazdă.
Ea singură, cântând, ară şi
seamănă,
întinerind cu o nouă primăvară
pământul.
Şi-acum cântă din nou. Un râu de
sunete
pune splendoare-n noi,
colorându-ne sufletul.
Nimic altceva nu ştie să facă,
decât să cânte.
Dar ce-am putea să mai vrem de la
ea?
A fost cândva,
pe semene, o adolescentă
sfioasă şi tăcută, mult
nedumerită
de-atâtea neînţelese priviri
ce-o aşteptau
s-o vadă-n
primăvară înflorită.
Abia iviţi,
bobocii lăsau să se-ntrevadă
cu jar tivite
cupele şi pline
cu arşiţa
atâtor insomnii frumoase
ce ştiu, când
vor, dogoarea s-o aline.
S-a-nchis în
ea, intrând în seară,
cerându-i
nopţii pace şi-ndurare;
blândă şi
înţeleaptă, noaptea a-nţeles-o
şi-a
prefăcut-o până sus în floare.
Un hohot cald
din cupe se revarsă
în jurul ei acum pe
neaşteptate,
sub primii
zori, ca un triumf
de împlinire
şi de puritate.
Un plug culcat în iarbă e ca o vioară.
Plug odihnindu-se
Un plug culcat în iarbă e ca o vioară.
Grindeiul pe rotile poate fi arcuşul:
De-o veşnicie ştie ce-i urcuşul
Semninţei care cântă pe prag de
primăvară.
Căluş, cormanul ager întoarce spre lumină
Foşnirea de mătase a ţarinei în care
Se leagănă rotundă şi aromitoare
Speranţa ca o pâine la taina de la cină.
Din trupiţă, cu fierul lucind ca o
oglină,
strunit de bârsă, plazul apasă peste
glie,
uşor, cum se aşază vioara sub bărbie,
când sunetele-ncearcă din mână s-o
desprindă.
Îngemănat cu lemnul, brăzdarul ştie
cântul
Şi îi deschide calea, făcând să se audă
Suind încet prin frunze clorofila crudă,
Verzi sunete pe care le spune doar
pământul.
Păşind sub amfiteatrul cerului când zorii
Abia şoptesc lumina şi încă e devreme,
Domoi şi blânzi, condva voievodale steme,
Boii, destin pereche, sunt corzile
viorii.
Violonist, plugarul, cu singura vioară
Ce umple înălţimea cu foşnet şi culoare,
Cu mâinile pe coarne, tăcut şi cu
răbdare,
Sfidând celebritatea şi veşnicia, ară.
© Darie
Novăceanu, 2014