Pe albia râului

SUB LUMINA TOAMNEI

Ajung – a câta oară? – în faţa casei unde,

fără să ştiu, m-am despărţit de mine.

E blândă înserarea şi dintre răni nici una

nu mă mai doare. Murmurul frunzei

îmi spune că era timpul să mă întroc. Tăcerea

şi-a sporit preţul şi cuvintele sângerează,

încercând prea târziu s-o destrame.

Ceasul se umple cu foşnetul aducerii aminte

şi florile încep să lumineze grădina.

Intră porumbul în sat, ca un împărat umilit

fără voie, în carul tras de vaci. Deasupra lui,

felinarele de dovleac şi fasolea însoţesc cortegiul.

Undeva, şuierul de şarpe al coasei. Jăratecul

Brânduşilor se stinge în otava tăiată.

Ultimul trup al verii cade-n genunchi pe dealuri,

însămânţat de ţipătul albastru al cocorilor.

Cerb răsturnat sub streaşină, plugul

visează cântecul mierlei. Desculţă,

copilăria pune boabe în brazdele norilor.

A de mână, a de tipar...

Pădurea îşi ridică toate pânzele-n vânt

şi pleacă spre noiembrie, singură. La poalele ei,

clopotul oilor sfidează neândurarea baladei

reconstruind în bronz gura de rai pierdută.       

MAREA

Pe ţărmul acesta unde niciodată

nu a sosit nici o corabie,

umblă de când mă ştiu sufletul meu

amăgit de  vuietul valurilor

pe care numai el le aude.

- Nu vor veni, i-am spus. Pe cine-aştepţi?

Nu vor veni nicicând. Ce să caute o corabie

aici, de unde marea a plecat de mult?

El cutreieră pe mai departe ţărmul,

înalţă ziduri de ceaţă, astupă văile,

adună norii şi ascunde colinele.

Ascunde porumbiştile, duce turmele

în munţi, îndepărtează arborii. Apoi

cu multă grijă, îşi sterge propriile urme

şi se întoarce acasă pentru a-mi şopti:

- N-aştept pe nimeni. Ai dreptate.

Dar marea există: azi a mai plecat o corabie.

MONUMENTE

Numai cine-a străbătut lumea pe jos

ştie preţul apei şi umbrei.

Un sâmbure de lumină lichidă pe buze

şi mâna de răcoare a copacului

mângâindu-ţi fruntea.

Veşnicia nu poate fi mai scumpă.

-Să nu-ţi faci chip cioplit,

spunea bunicul cioplind cai de stejar.

Doi câte doi, ca la trăsură,

caii ocroteau un izvor.

Pe tot drumul care duce la munte,

fântânile lui.

Dintre trecătorii de-acum

nimeni nu-i ştie chipul.

CERCUL

Făcea un cerc cu degetul în aer,

apoi îl muta pe dunga patului.

Din cerc nu poate să se smulgă nimeni;

odată-nchis, se rotstogoleşte de la sine,

cade unde vrea, cu tine înlăuntru.

Cercul acela pe care nu-l înţelegea nimeni

era cercul său. Singur

şi-l închidea şi se închidea în el,

aşa cum făcuse tot neamul lui de ţărani.

- Nu fiţi muieri. Aveţi grijă de vite

şi îndreptaţi gardul că pică pe voi.

Să nu intraţi în plug cu Pampu.

Are pământ mult şi boii-s slabi.

In fereastră, muşcatele abia înfloriseră

şi se ofileau; broboane de lumină

curgeau peste frunzele aspre.

- Nu fiţi muieri...Izvor stins, glasul

curgea împăcat, presimţind apropierea mării.

Spre dimineaţă,

cineva i-a pus un cântar sub pernă.

şi soarele i-a găsit numai trupul.

INSOMNIE

Cineva stă pe ţărmul somnului meu

şi ţine-o undiţă în mână.

Galbenă pluta pâlpăie lângă pleoapele mele,

iar undeva, jos, în apele visului,

înfiptă în cârlig, se-agită momeala.

Totu-i pefect, calculat cu precizie,

tic-tac-ul ceasornicului de pe noptieră

ronţăie fosforul clipelor ferecate-n cifre,

iar omul de pe mal are o răbdare

de bufniţă bătrână şi vicleană.

Eu mă scufund din ce în ce mai mult

în adâncul iluziilor mele dintotdeauna,

le preschimb în tigri şi gazele

şi le las libere, să-şi cunoască

sfârşitul singure, şi soarta.

Cobor pe odgoane de iederă-nflorită,

printre mute „cloptele verzi” ale meduzelor

şi consolez sirenele care-şi plâng

veşnicia stearpă, tolănite molatec

pe puntea epavelor putrede.

Galbenă pluta pâlpăie lângă pleoapele mele,

în vreme ce pe ţărm tinere femei

îşi deszbracă singurătatea cernită

şi se lasă-n voia valurilor spulberate

de nechezul prelung al vântului umed.

Cuţitele nisipului spintecă respiraţia bufniţei.

Simt că are nevoie de mai multă speranţă

şi trag uşor de cârlig, apoi ìmi adun

gazelele şi tigri. Le salvez, ştiind

că oricând se poate muri, chiar şi în vis.

Indrept, de aceea, puştile vânătorilor spre ţărm,

îmi acopăr ochii, îmi astup auzul

şi-mi continui visul până la capăt.

                        INFINITUL MIC

Eram numai mireasmă de brad şi de măr,

învăţam infinitul mic şi infinitul mare,

seminţele vieţii explodau ca nişte grenade

şi băteam străzile la căderea nopţii

cu torţe-n mâini şi tot viitorul pe buze.

Nu mai ştiu, azi, unde sunt străzile acelea,

dar mai aud râul cuvintelor curgând pe ele;

bărci putrede, anii s-au scufundat,

pădurile de brad au fost tăiate

să poate creşte-n voie singurătatea.

S-a uscat şi mireasma merilor de-altădată

şi-i atâta-ntuneric în afară şi-n noi,

atâta lipsă de râuri şi sunete, încât

ne mai rămâne doar să ne dăm foc

şi să curgem pe străzi noi înşine, ca nişte torţe.

SCRISOARE PENTRU ALTER EGO

Am să rămân aici, pe ţărmul

ştiut numai de mine-al toamnei,

lângă bocetul roşu al cireşului,

sub galbena melancolie

înfiptă-n cer a plopilor;

am să rămân aici, să privesc

cum curge lumina

ca o cugetare abia şoptită.

E rândul tău de-acum să faci

ceea ce eu însumi, uneori

fără să vreau am făcut pentru tine.

Ia-mi deci, atât cât va mai fi să fie,

timpul. Şi chipul. Ştiu de mult -

oglinzile n-au nici o vină

pentru culoarea şi cutele lui:

oglinzile nu inventează decât regrete.

Eşti liber să pleci, să cauţi

şi să descoperi totul.

Tot ceea ce am făcut sau nu,

ori am uitat dinandins să fac.

Ai, totuşi, grijă pe unde umbli

şi, mai cu seamă, nu intra

în câmpia la marginea căreia

am scris, pe singurul copac

care mai există, „câmpia renunţării”.

E o câmpie atât de mare,

încât e marea însăşi,

cu toate vapoarele care-au plecat pe ea

şi nu se vor întoarce niciodată:

dacă n-aş fi renunţat la ele,

tu însuţi, astăzi, n-ai fi decât,

în câmpia aceasta, un pumn de ţărână.

Copacul, singurul copac care mai există,

m-a văzut, mai ales către seară,

încărcând vapoarele acelea

cu renunţări şi bucăţi de amurg.

E singurul martor  şi numai el ştie

că am făcut-o fără voia mea,

că am dat drumul vapoarelor

pentru ca tu să exişti pe mai departe.

Intoarce-te mai bine, acasă.

Vei găsi gardul făcut de mine

Şi porţile cele mari, iar în grădină,

în jurul fântânii,

aprinse felinarele gutuilor.

In cameră îmi vei găsi cărţile,

scrisorile pe care nu le-am scris niciodată

şi hârtiile în care putrezeşte timpul

din care n-am putu să fac nimic.

Vei avea mult de lucru. Te vor căuta

oamenii din sat, să le vindeci

renunţările lor şi păsările

care-şi lasă aripile-n iarbă

şi mor cu ciocurile-nfipte în pământ.

Va trebui să-i asculţi cu multă răbdare,

să descoperi în glasul lor

veştedă culoarea iluziei.

Toată istoria acestui pământ

foşneşte în arborii sângelui lor,

numai ei ştiu că pământul cântă

când creşte un arbore,

dar nu ţi-o vor spune niciodată.

Dacă-n ferestra dinspre drum

vei mai găsi, să nu-l atingi, un fluier:

părăsită pe un vârf de munte,

în el doarme copilăria mea.

Indoiala i-aliuat locul după aceea,

şi-i bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt.

O, dimineţile sângelui meu pline cu vise!

Şi drumul acesta pe unde-a trecut,

cu ochii închişi, adolescenţa,

lăsând cuvinte şi steaguri în toţi arborii!

Din viitorul acela mă întorc acum

şi-ţi dau chipul meu,

atât de departe de cel de atunci,

încât până şi memoria oglinzii îl refuză

şi nu-l mai recunoaşte, uscată,

nici chiar scoarţa copacilor.

Ai grijă, de aceea, pe unde umbli,

mai ales către seară,

că tot eu voi răspunde pentru tine.

Şi pentru mine să nu faci nimic,

mai ales către seară.

Şi, aminteşte-ţi, să nu fi surprins

dacă la întoarcerea ta îţi voi spune

că m-am mutat de bună voie-n altă parte.

BAJO LA LUZ DEL OTOÑO                   

Llego una vez más delante de la casa donde,

sin saberlo, me he de mí mismo despedido.

El anochecer es suave y de las heridas

ninguna me duele. El murmullo de las hojas

me dice que era el tiempo para volver. El silencio

ha subido de precio y las palabras sangran,

al intentar, tan tarde, aventarlo.

La hora se está colmando con el rumor del recuerdo

y las flores empiezan a alumbrar el jardín.

Como un emperador humillado, el maíz

entra en la comarca llevado por yuntas de vacas.

Encima de él, los faroles de calabaza y alubia

acompañan el cortejo. De alguna parte, el silbido

de serpiente en la guadaña. La brasa

de las quitameriendas se apaga en el renadío segado.

El último cuerpo del verano se arrodilla en los oteros

y se deja fecundar por el grito azul de las grullas.

Ciervo yaciente bajo el alero de la casa, nuestro arado

está soñando el canto del mirlo. Descalza,

la infancia siembra maíz en los surcos de las nubes.

El bosque se da a la vela y se va solo hacia noviembre.

En sus lindes, el cencerro del rebaño desafía

la inclemencia de la balada de los tres pastores

y reconstruye en bronce el paraíso de antaño.

            EL MAR

Sobre esta orilla donde jamás

haya arribado barco alguno,

merodea desde siempre mi alma

engañada por el rumor de las olas

que nadie más que ella está oyendo.

- No llegará. No llegará jamás,

le digo cada vez más apiadado.

¿ Qué puede buscar un barco ahí,

donde el mar ya no existe desde hace mil años ?

Pero mi alma sigue merodeando por las orillas,

levanta muros de niebla, tapia los valles,

junta nubes y disfraza las colinas,

esconde los maizales, lleva los ganados

a las montañas, protege los árboles.

Después hace borrar sus propios pasos

y regresa a casa para decirme :

- Nada espero. Tienes razón, no llegará.

Pero el mar existe: hoy mismo

se nos ha ido un barco más.

MONUMENTO

Tan sólo el que ha recorrido el mundo a pie

sabe el precio del agua y de la sombra.

Un semilla de luz líquida sobre los labios

y la mano de sombra de un árbol

acariciándote la frente.

La eternidad no puede ser más cara.

- No te hagas tallar tu propio rostro,

murmuraba mi abuelo, tallando en madera de roble

unas hermosas cabezas de caballo.

En parejas, como si fueran un carruaje,

los caballos escoltaban un manantial.

Por todo el camino que sube a las montañas,

la efigie de sus fuentes y sus carruajes.

Entre los caminantes de ahora

nadie conoce su rostro.

EL CÍRCULO

Dibujaba un círculo con el dedo en el aire

y lo trasladaba al borde de la cama.

Nadie podrá salir más; 

una vez cerrado, rodará por sí solo

y se irá a detener en cualquier sitio,

contigo adentro.

Aquel círculo que nadie entendía

era su círculo. Solo,

se retiraba y s encerraba en sí mismo,

tal como lo ha hecho toda su estirpe campesina.

- No sean mujeres. Cuidad las bestias

y enderezad la tapia que os viene encima.

En primavera, no os metáis a arar

con los Pampu. Tienen mucha tierra

y nuestra yunta está muy flaca.

En la ventana, los geranios daban flores

y se marchitaban; gotas de luz

fluían sobre las hojas ásperas.

“No sean mujeres...” Manantial apagado, su voz

corría sosegada al sentir la cercanía del mar

Hacia la madrugada, alguien le había metido

una balanza debajo de la almohada

y el sol habrá de hallar nada más que su cuerpo.

            INSOMNIO

Alguien se sienta en las orillas de mi sueño

con una caña de pescar en la mano.

Amarillo, el flotador de corcho cabecea

cerca de mis párpados, mientras allá, abajo,

en la profundidad de las aguas de mis sueños,

clavado en el anzuelo, se mueve el cebo.

Todo está perfecto, calculado con precisión,

el tic-tac del reloj sigue royendo

el fósforo de los instantes encerrados en las cifras

y el hombre que está sentado en las orillas

tiene una paciencia de búho viejo y astuto.

Sigo hundiéndome cada vez más

hacia el fondo de mis ilusiones,

las convierto esta vez en tigres y gacelas

y las dejo sueltas para que conozcan

por sí solas el fin o el signo del futuro.

Desciendo por las amarras de hiedra en flor,

por entre las mudas campanas verdes de las medusas

y consuelo a las sirenas que siguen llorando

por su eternidad estéril, arrellanadas

sobre las cubiertas de naves podridos.

Amarillo, el flotador de corcho cabecea

muy cerca de mis párpados,

mientras en las orillas, mujeres jóvenes

se desnudan de sus soledades enlutadas

y se abandonan a la voluntad de las olas

fecundadas por el largo relincho del viento.

Los cuchillos de la arena despanzurran

la paciencia del búho. Siento

que le hace falta un poco de esperanza

y muevo el anzuelo,

luego reúno las gacelas y los tigres.

Pongo todo a salvo, al saber que, siempre,

incluso en el sueño se puede morir.

Oriento las escopetas de los cazadores

hacia donde está el hombre-búho.

Me cubro los ojos, me tapo los oídos

y sigo soñando mi sueño hasta el final.

            OLOR DE MENTA Y DE ROSAS

Éramos solamente olor de menta y de rosas,

aprendíamos el infinito mayor y el infinito menor.

Las semillas de la vida explotaban

como granadas entre las sábanas

y andábamos por las calles, al caer la noche,

con las antorchas en las manos,

yo todo el futuro en los labios.

...Hoy, ya no sé dónde están aquellas calles,

pero aún oigo el fluir de las palabras como un río.

Barcos podridos, los años se han ahondado

y los bosques han sido cortados

para que crezca la soledad a gusto.

Se ha perdido el olor de menta y de rosas,

tanta es la oscuridad dentro y fuera de nosotros,

tanta es la falta de ríos y palabras

que sólo nos queda prendernos fuego

y salir a la calle. Como antorchas.

CARTA PARA MI EGO

Me quedaré aquí, en esta orilla

de otoño solamente por mí conocida,

al lado del rojo lamento del cerezo,

bajo la tristeza amarilla

clavada en el cielo por los chopos;

me quedaré aquí para mirar

cómo se va la luz,

cual meditación a media voz.

Ahora te toca a tí hacer

lo que yo mismo, a veces sin quererlo,

hice por ti.

Llévate pues, cuanto habrán de ser

el tiempo y la cara.

Sé desde hace mucho

que los espejos no tienen culpa alguna

en cuanto al color y las arrugas.

Los espejos no inventan más que remordimientos.

Estás libre para salir, para buscar

y descubrirlo todo.

Todo lo que he hecho

o lo que adrede olvidé de hacer. 

Aun así, ten cuidado por donde andas.

Sobre todo, no te asomes jamás

a la llanura en cuyo borde,

sobre la corteza del único árbol de pie,

dejé escrito : Resignación.

Es una llanura tan inmensa

que es el mar mismo,

con todos los navíos que se han ido

para nunca volver.

Si no hubiese renunciado a ellos

hoy tú mismo no serías

más que un puñado de tierra.

El árbol, el único que todavía vive,

me ha visto, sobre todo en el atardecer,

cargando aquellos navíos

con resignación y grandes pedazos de ocaso.

Es el único testigo que sabe

que lo había hecho contra mi voluntad,

desatando las amarras

para dejarte vivir aún en estas orillas.

 

Sería mejor que regreses a casa.

Encontrarás la tapia construida por mí,

el portón nuevo y en el jardín,

alrededor del pozo descubrirás

encendidos los faroles de los membrillos.

En el cuarto de atrás, darás con mis libros,

con las cartas que jamás escribí,

con los papeles en donde se pudre el tiempo

con el cual nada he podido hacer.

Tendrás mucho trabajo. Te buscará

la gente del pueblo

para que les cures su resignación y las aves

que dejan caer las alas en la hierba

y se mueren con el pico clavado en la tierra.

Tendrás que escucharla con mucha paciencia

para descubrir en su voz

el marchito color de las ilusiones.

Toda la historia de este país

murmura en los árboles de su sangre;

solamente esta gente sabe que la tierra

está cantando cuando crece un árbol,

pero nunca te lo dirá.

Si en la ventana que da hacia al camino

encuentras una flauta, no la toques:

abandonada en la cima de una verde montaña,

dentro de su canto duerme mi infancia.

La duda ocupó después su lugar

y es conveniente dejar las cosas como están.

¡Oh!, las madrugadas de mi sangre

llena de sueños!

Y este camino por donde pasó,

con los ojos tapados mi adolescencia,

tejiendo en todos los árboles

banderas rojas y consignas...

Desde aquel futuro vuelvo ahora

para darte mi cara

tan distinta de la que tenía entonces.

Tan distinta

que incluso la memoria de los espejos la rechaza

y hasta la corteza de los árboles

la desconoce por entero.

Sin embargo, ten cuidado por dónde andas,

sobre todo en los atardeceres,

porque todavía vigilaré tu caminar.

Jamás hagas nada por mí.

Y no llores

si, al regresar un día a casa,

ya no me encontrarás.

Te dirán que me he mudado allá,

donde tú nunca podrás llegar.

Darie Novăceanu

Pe albia râului - En el lecho del río 

Produs Port-Leu – ISSN 1842-2971

La Darie Novăceanu, notele autobiografice capătă dimensiuni mitice prin proiectarea pe un fundal stilizat de cosmologie naţională. Aria de in­fluenţă a liricii spaniole se face vizibilă şi, odată cu ea, caracterul intelectualist generat de confruntare. Expresia este concentrată, metaforele surprinzătoare, dar nu divergente ideii generale: prozodia de o mare varietate şi rafinament.
Numar de descarcari ale fisierul 770

VOLUMUL INTEGRAL POATE FI COMANDAT

DIRECT LA ADRESA... tipoada@yahoo.com