Cu cărţile pe faţă

4.Tudor Arghezi şi G. Bacovia în Gara de Nord

            După ce epuizasem toată gramatica istorică a poeziei noastre, încercând să-l conving să nu facă o tâmpenie, optând pentru traduceri din română făcute numai de vorbitori nativi, nu mă aşteptam ca Horia-Roman Patapievici să facă un gest de mărinimie faţă de Arghezi şi Bacovia. Dar nici la atâta ignominie. Pentru că a făcut exact contrariu a ceea ce-i spusesem că nu-i bine şi nici frumos să facă. A găsit un grădinar spaniol care învăţase limba română fără profesor, pe Joaquín Garrigós, l-a trecut în Banca de date a Institutului Cultural Român şi i-a dat să traducă tot ceea ce a socotit el că merită să fie cunoscut în spaţiul hispanic.

            Omul a fost încântat şi s-a dovedit harnic. A renunţat la copilitul garoafelor şi a trecut la plivitul literaturii române. Cu un rezultat record:  din 14 (paisprezece) titluri (cărţi, nu autori) apărute, în 2008, în Spania, 12 (douăsprezece) au fost traduse de el.

            Ca să-i omologheze recordul, a luat indigenul de mână şi s-a dus cu el la Banca de Titluri şi Medalii de la Cotroceni, unde bancherul intelectualităţii române, Traian Băsescu, i-a conferit şi Titlu (cetăţean român de onoare) şi Ordinul de Cavaler al Literelor Române. Cu cal din Andaluzia şi sabie din Toledo.

            Am văzut cărţile traduse, vrând-nevrând şi autorii, şi am dat peste tot felul de minuni, oprindu-mă la volumul de poeme Regreso del exilio – Întoarcere din exil -, publicat de editura adamaRamada ediciones, din Madrid, cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bucureşti (Obra publicada con el apoyo del Instituto Cultural Rumano de Bucarest  - după cum scrie pe pagina de gardă a cărţii).

Opera unei poetese preţuită, dar care nu se putea întoarce de unde n-a fost niciodată. Care exil? Din ce străinătate? Poate din paturi străine. Începând cu pajiştea din Slobozia, păstorită la începuturi de Mircea Dinescu. După aceea, cum mărturiseşte ea însăşi, în poemul care dă titlul volumului (pagina 15), timp de Unsprezece ani, patru luni şaptesprezece zile, pe unde s-a putut. Până la Constanţa, când s-a dus să-l vadă pe Ovidiu. Un poem frumos, Ars Amandi (pagina 65), încheiat printr-o invocaţie - Tu care treci pe-aici, / dac-ai iubit vreodată, / roagă-te pentru dânsul / să-i fie somnul lin -, tradus corect dar aiurea de Joaquin Garrigos: Tu que pasas por aqui, / si alguna vez amaste, / ruega por el  / que tenga un dulce suenio...

            Aici grădinarul se-ncurcă: din pioşenie, poeta îi cere trecătorului să se roage pentru dânsul. Evident, doreşte o rugăciune, nu o cerere administrativă. Şi aici spaniola e deficitară: nu are pentru dânsul, un pronominal de politeţă. Dar pentru evlavie, are mai multe, începând cu rezar. Aşadar, traduse în afara conopidei, versurile ar fi trebuit să fie Tu cuando vayas por aqui, / si alguna vez amaste, /  reza por su persoana / que tenga un suenio apacible.

Nu dulce, căci dulce suenio  găseşti doar pe noptieră, la hotel, lângă un baton de ciocolată. Şi dacă merg mai departe, nici treci nu-i bine tradus: trebuia vayas, conjunctiv de la verbul ir şi nu de la pasar. Patru greşeli în patru versuri e mult. Foarte mult. Dar ce importanţă mai poate avea tărăşenia asta când e vorba de literatura română, de poezie, titluri, cărţi şi autori?  Şi edituri, precum adamaRamada, care nu are nici un  titlul în catalogul ei editorial şi presupun că nici nu există.

           

Eram obişnuit de mult cu astfel de mişmaşuri. Dar nu vroiam să renunţ şi să nu-i aduc pe Arghezi şi Bacovia în Spania. Îl adusesem pe Blaga, în 3.000 de exemplare, în Antologia general (Prensas Universitarias de Zaragoza, 2006), punându-l alături de Tristan Tzara cu Poemas rumanos, în acelaşi tiraj şi la aceiaşi editură, în 2002. Fără ca Institutul Cultural Român să pună o unghie de ajutor financiar. Mai înainte, îl adusesem pe Blaga cu alţii 11 (unsprezece) poeţi români, la Barcelona (Barral Editores, 1972). Şi pentru care, ca să nu fie singuri, adusesem 17 (şaptesprezece) prozatori români, la Madrid (Alianza Editorial,1974), când Institutul Cultural Român nu exista nici măcar în visele mele.

Şi pentru ca nici eu să nu fiu singur,

adusesem 42 (patruzeci) de poeţi români la Madrid (Editorial Verbum, 2004). Nu am mers mai departe: editurile s-au scumpit peste poate, s-au comercializat. Dacă vrei să mănânci conopidă, trebui s-o aduci tu însuţi.      Şi ca să fi bine servit, ai nevoie de un ospătar bun, adus de acasă. Şi acasă, numai Horia Roman Patapievici are conopidă.

N-am vrut să cred. Mai ales după ce am aflat că la Bucureşti, funcţionează şi Consiliul Naţional al Cărţii, condus de Catrinel Pleşu. Aşa am început un schimb de mesaje cu domnia sa.

Pentru că aveam cu cine sta de vorbă şi peste tot, am simţit trăirea sinceră a cuvântului şi interesul de a face un lucru de folos pentru cultura română. Fireşte, asta vine din gena oltenilor şi nu din hrubele neoliticului.

 Fără să ştiu, n-aveam de unde, aici la Madrid, că Şeful mare al acestui Consiliu era acelaşi Horia Roman Patapievici, înstăpânit pe toată cultura română.

Am crezut că trenul în care vroiam să-i aduc la Madrid pe Arghezi şi Bacovia pleca de pe alt peron de gară. De la Gara de Nord şi nu din Aleea Alexandru, 38.

Oricum, mai ales că mi-a îngăduit acest lucru, reproduc acum câteva dintre ele, convins că nu dăunează nimănui şi mai pot face bine, acolo unde s-a făcut mult rău.

Stimată doamnă Catrinel Pleşu,

M-am uitat în calendar şi am observat că pe data de 5 aprilie v-am trimis un mesaj, un text - Literatură si uitare - plus alte câteva anexe. E drept, vă promiteam solemn că nu o să vă mai deranjez. Şi m-am ţinut de cuvânt.

Dar am o nedumerire care vine din mai multe direcţii: nu v-a ajuns textul, a ajuns la altcineva, poşta dumneavoastră poate fi deschisă şi de alte persoane şi, în sfârşit, că nu s-a întâmplat nimic din toate astea, deci textul v-a ajuns si nu a meritat nici un răspuns. Nici măcar acel de demult şi sănătos "am primit".

Sunt, am fost toată viaţa un naiv. Dar am neliniştile mele pe care încerc să le aduc la ţărm. Accept nemeritul textului şi-mi recunosc toate nemeritele. Va cer, de aceea, îngăduinţa - textul v-a fost trimis dumneavoastră - să-l fac public, ridicându-l pe blogul meu pe care-l ţin de câţiva ani şi am unii vizitatori fideli. Spuneţi-mi, va rog, daca acest lucru va supară cu ceva.

Madrid, 22 iunie, 2011

ss. Semnătura

Stimate domnule Novăceanu,

            In aprilie am fost în concediu, dar aş fi primit oricum mail-ul dacă ar fi ajuns. Intre timp am avut si o operaţie la ochi, aşa că evit ecranul computerului cât pot, dar şi aşa aş fi citit textul printat dacă ar fi ajuns.

Nu mă supăra cu nimic dacă îl puneţi pe blog-ul Dv. Cu un zâmbet oltenesc adaug că nu mă îndoiesc de talentul Dv. nici o clipă, dar mi se pare că de naivitate nu aţi dat dovadă niciodată.

Cu cele mai bune gânduri,

ss. Semnătura

Stimate domnule Novăceanu,  

Mă bucur (chiar dacă e vorba de un context încâlcit) să am veşti bune despre Dumneavoastră – sunteţi tot aprig, îndrăgostit  de literatură şi fidel vocaţiei minunate de traducător.

Sigur că am fi extrem de bucuroşi dacă un traducător de rangul Dumneavoastră ar publica Arghezi, Bacovia ( şi, sper, cândva, Barbu) în Spania cu sprijinul programelor ICR.  

Vă amintesc, însă, că suntem o instituţie de stat, cu buget aprobat de Parlament, obligată să respecte legile statului nostru aşa cum sunt ele şi că, în consecinţa, sprijinul (generos) pentru traducere îl putem acorda numai editurii care urmează să o publice şi care apelează în acest scop la unul dintre programele noastre de finanţare (în cazul acesta, TPS) 

La orice bombăneala din partea noastră – eu personal urăsc hârţogăria şi birocraţia de care avem parte tot timpul - juriştii institutului ne răspund sec, aşa o cer legile noastre. Pe de altă parte, când mă uit la ce nebunie de hârtii, limba de lemn, etc. înseamnă orice „aplicaţie” la UE pentru diverse proiecte culturale, mă cuprinde jalea fiindcă vom cădea din lac in puţ.

Daca aţi găsi (şi sunt sigură ca o veţi face) o editură care  e de acord să ceară finanţare prin TPS, aşa cum au făcut multe, de la Gallimard, Suhrkamp la Artec ( Spania), etc., ar fi o bucurie şi o onoare să sprijinim apariţia lui Arghezi şi Bacovia în traducerea Dumneavoastră.  

Cu cele mai bune gânduri,

ss semnătura

 

Literatură şi uitare

Stimată doamnă Catrinel Pleşu,

            Nu v-am mai scris de pe vremea vuvuzelelor, când eram furios pe o catedrală a Neamului, rămasă în picioare, ca toate batjocurile. Mi-ar fi făcut plăcere, atunci, un semn de la Andrei; l-am aşteptat, mi s-au împăienjenit ochii, mulţumindu-mă să-l citesc.

            De-atunci şi de mai înainte – foarte exact, din 25 martie 2010 – Arghezi şi Bacovia stau in Gara de Nord, fără bilet de ţug, pentru că nu am dat peste un casier generos, iar la  Zug-ul suiz n-am trecere. Acolo e unul, Marc Rich, care are şi bani de ai noştri (mulţi), şi n-ar ce face cu ei. Presupun că-l mai ciupesc parlamentarii noştri. Nu, nu cei care votează bugetul ICR, fiindcă mai sunt şi alţi parlamentari. Intre timp, aud că domnul Baconski trage 50 de mii de euro din bugetul ICR, pentru un film de desene animate despre un român care n-a fost reanimat la timp şi a murit în Polonia.

Nu-i rău, dar nici bine. Am văzut câteva secvenţe şi cred că nu-i bine deloc: e o auto-defăimare perfectă. N-are sens să ne batem singuri cuie în talpă. Pentru că are cine şi nu mai avem tălpi...

           Dar nu de asta vă scriu.

Nici ca să mai cer îndurare pentru cei doi. Acum, că se vor face cireşele, Arghezi, ca mai demult, are ce vinde, iar Bacovia poate să cânte la vioară. Să cumpere guvernanţii, să urce în tren şi să scuipe sâmburii pe fereastră.

            Intre timp mi-am făcut şi eu socotelile mele. Pentru că trenurile pleacă şi vin, dar este unul care se duce şi nu se mai întoarce. De aceea, rugămintea mea de acum nu mai are în vedere peronul ICR, din Aleea Alexandru, ci pe cel de alături, cel al CNC-ului, unde,   m-am gândit eu, cercetându-mi bagajele, s-ar putea să am o primire mai bună.

            Sincer până la capăt, nu ştiu dacă fac bine; nu vreau să vă supăr, dar nu am, nu mai am la cine să mă adresez, de la distanţă, pentru a-mi uşura din bagaje. Mai ales că, din pricina distanţei, câteva dintre ele (pe alese) au plecat cu alte trenuri, fără să ştiu.

            E vorba, Doamnă Catrinel, de cărţile mele. Scrise, traduse, bune sau mai puţin bune, dar care sunt (au fost) ale mele şi au început să nu mai fie deloc. Una după alta, în absenţa mea, au dispărut şi le-am regăsit în librării, sub alte nume. Istorie lungă şi urâtă, dar nu-mi propun să vă plictisesc cu ea. Poate, altfel şi altădată.

Din cele încă numai ale mele au mai rămas unele, pe care as vrea să le salvez. Şi ştiu că mă puteţi ajuta.  Mă gândesc, pentru început, numai la traduceri. Şi nu la toate.

Iată: cu ani în urmă, Humanitas a publicat două traduceri  ale mele din Sábato, Tunelul şi Abaddon Exterminatorul. Şi am fost fericit. Nu pentru bani - nici nu ştiu câţi

 au fost -, ci pentru Sábato, care se află pe pragul a o sută de ani... Nici el nu s-a uitat la bani. Mi-a dat o hârtie prin care dorea drepturile în lei, într-o bancă românească. Să-i cheltuiască în timpul unei vizite. Ne iubea pentru vârfurile culturii noastre, pe unde umbla de multe ori, ca la el acasă.

            Nici Gonzalo Torrente Ballester, pentru Bucurii şi umbre, n-a vrut bani verzi. Au rămas lângă cei ai lui Sábato, la Fondul Literar, de unde, ştiu sigur, i-au şterpelit doi moldoveni, care, ca să nu li se ia urma, au plecat cu bancă cu tot...

            Ştiu ca Humanitas a publicat alte titluri din don Gonzalo - l-am iubit mult - şi  m-aş bucura dacă ar reedita Bucurii şi umbre, romanul tradus de mine şi Miruna. M-aş bucura şi fără bani. Numai să-l ştiu din nou în librării noastre. Pentru că e o carte uriaşă. În personaje, în spaţiu, în istorie; în rostirea gândului, care nu se mai opreşte. De unde şi multele pagini – 3 volume - şi, poate de aici, rezerva editorilor de azi.

Tot atâtea erau şi atunci şi era mai greu ca acum : cartea a primit Bunul de Tipar în septembrie ’88 şi a apărut la sfârşitul lui octombrie ’89, puţin înaintea Schimbării la Faţă. Şi-mi amintesc bine: domnul. Coman (fratele...), Directorul Poligrafiei, stătea, disperat, cu paginile culese în două camere, până la tavan. Blocat şi spaţiul şi zincul.  M-a sfătuit să merg la Letea, mi-a spus la cine şi cu ce, să obţin hârtia. Şi-am obţinut-o. Tiraj: 40 de mii...

            Nu cred că Humanitas – prestigiu, titluri, autori, etc. – mai are nevoie de astfel de demersuri. Numai că eu nu am uşă deschisă la Domnul Gabriel Liiceanu. Am încercat de câteva ori şi am găsit-o mereu ferecată. Presupun că tot de cei care m-au alungat din ţară. Cu gloanţe (adevărate). Pentru că nu stau aici din alte motive.

            Pentru mine, prin Bucurii şi umbre, don Gonzalo îi reprezintă, la un loc, pe Rebreanu, Pavel Dan şi, în capul mesei, Voiculescu. Iată trei argumente în favoarea sa. Şi mai sunt: cartea a fost ecranizată, destul de bine şi cu mult succes. Un serial pe care televiziunea îl repetă, ori de câte ori se satură de idioţenii. Vag de tot, cred că s-au dat câteva episoade şi la noi. Şi s-ar putea relua, ajutând desfacerea cărţii. Care ar putea avea drept prefaţă elogiul lui José Saramago, Sunetul soarelui căzând în mare. O pagină desprinsă din cer, pe care v-o trimit alăturată acestor rânduri. Cândva, povesteşte lusitanul, la o întâlnire, un specialist în chiţibuşuri l-a întrebat: - Credeţi în Dumnezeu? Şi don Gonzalo, cu cele 11 dioptrii, l-a privit curios: - Şi pe dumneata ce te interesează?  

            Ediţia din Bucurii şi umbre e uşor de găsit, iar tehnica scanării uşurează zaţul la greutatea aerului. La nevoie, am în casă, la Bucureşti, întregul text dactilografiat de Anca Teodorescu, cunoscută sigur de dumneavoastră.

           

Al doilea titlu pe care vi-l supun judecăţii, e un vis: GÓNGORA. Un vis în trei părţi: Călătorie spre Góngora – Traduceri din opera poetică – Comentarii. Trei cărţi la care am lucrat opt ani, adunându-le într-un singur volum, de 750 pagini. Apărut în 1982, tot la Univers. Tiraj 8500 exemplare, 80 de lei din anii aceia. Premiul Naţional, aici; iar la noi, frecatul la ochi, invidia verde-crudă şi mânia (universitară) fără culoare.

            M-am gândit mult şi cred că e bine să ajungă şi la cititorii de azi. Au ce învăţa: o istorie a poeziei spaniole (binişor scrisă) de la începuturi (secolul al XI- lea) până la Góngora, un poet nepereche în poezia universală şi o interpretare critică aplicată, în afara vicleniilor semiologiei.

            Ştiu, e o carte dificilă pentru orice editor şi nu-mi dau seama dacă Humanitas    s-ar încumeta la aşa ceva. Şi cine, atunci? Chiar dacă eu aş renunţa la opt ani (anii de atunci...), cu frig şi tacâmuri de pui albaştri? O subvenţie? Cine mai dă subvenţii pe degeaba? Mai există filantropi generoşi, care nu ştiu ce-i camăta?

Doamna Catrinel, cărţile care mi s-au furat, s-au furat pentru că furtul e singura profesie care nu cere muncă şi aduce câştig sigur, neimpozabil, garantat de imoralitate.

Nu cred că aş mai putea salva ceva. Mai ales că unul dintre editori a fost măcelar în Piaţa Amzei şi se pricepe la oase, iar altul nu vinde decât pere de plop. Din plopii de pe Copou. In faţa judecăţii, perele acestea nu există, dar cumpărătorii fac coadă la ele.

            Şi n-o să credeţi, dar şi Góngora mi-a fost răpit. Pe jumătate: o aia, de la Universitatea de Vest, şi-a dat doctoratul, înghesuind între virgule, fără ghilimele, tot textul meu. Nu şi traducerea poemelor. Pe acestea le-a preluat, menţionându-mă. (....)

            Termin, doamnă Catrinel. Şi promit să mă ţin de promisiune. 

Cu toată preţuirea

(ss) semnătura