Cu cărţile pe faţă
5. Cruciada Corupţilor
Din
cele spuse până acum s-ar crede că am pornit într-o cruciadă împotriva Institutului Cultural Român şi a fostei
conduceri executive, demisă în aprilie 2013.
Nu, nici vorbă de aşa ceva.
Într-o cruciadă nu se merge de unul singur. Iar dacă e să ne amintim de cele
opt din istorie, nici una n-a terminat ceea ce şi-a propus să termine. Prima
n-a ajuns să elibereze Sfântul Mormânt, fiind îngropată de turci în deşerturile
Anatoliei.
Cea de a Patra, crezând că o răzbună pe Prima, s-a oprit la Constantinopol şi l-a jefuit în toate felurile, pregâtind înmormântarea Bizanţului. Singurul Imperiu care ar fi putut să împace multe imperii, mai vârstnice sau mai puţin vârstnice, până în zilele noastre.
Cruciadele |
Visul Galei Placidia, fiica
lui Teodosie cel Mare, de a salva Bizanţul, aducându-l la Ravenna, a fost o
suferinţă de câteva secole. O agonie care i-a redat demnitatea, dar nu şi
viaţa. În Ravenna nu încăpea faimosul Hipodrom,
nici Apeductul lui Valente.
Amăgitorul „n-a fost să fie”
nu-i o scuză. Şi nici o consolare. Mai cu seamă dacă observăm – şi n-avem
încotro, pentru că s-a petrecut sub ochii noştri – că după 1990, îndată ce s-a
prăbuşit Zidul Berlinului, în Europa de Răsărit şi-a făcut apariţia un imperiu
nou, Imperiul imperiilor. Prezenţă
agresivă, simţită prin înmormântarea violentă a ultimelor vestigii bizantine.
Balcanii au fost sfâşiaţi
metodic şi sistematic. Avioanele invizibile şi bombele îmbrăcate în cămăşi de
uraniu, înzestrate cu hărţi electronice şi planul tuturor cimitirelor, au efectuat o curăţenie etnică şi politică
totală şi definitivă. În primăvara aceea, păsările migratoare, cocorii, berzele
şi pelicanii, nu au mai ajuns în Delta Dunării, arzând în aerul otrăvit de
uraniu, pe malurile Dunării.
Pentru început, ca să nu
întunece religia nimănui, Imperiul
imperiilor s-a numit NATO, siglă
care citită de la coadă la cap, OTAN,
duce tot acolo, adică la originea sa, mai concret, la SUA. Siglă pe care o deschidem, ca să nu se creadă că ar fi vorba de o geografie aparţinând unor
geografii din altă lume: Statele Unite ale Americii.
Până s-a dumirit toată
lumea, NATO a înfiinţat „războaiele
preventive” – Da, l-am pălit pentru
că ar fi fost în stare să mă pălească el pe mine. -, „glonţul prieten” – Nu a
fost inamicul. A tras unul dintre ai noştri. – şi „daunele colaterale” – Ce
puteam face? Erai pe pod şi noi trebuia să distrugem podul.
Trei elemente de strategie
eficientă, pe care după re-înhumarea osemintelor bizantine, Cruciada Corupţilor le-a luat cu ea, aplicând
pe mai departe tactica lui Clausewitz, revăzută de Wilson Woodrow şi
desăvârşită de George W. Bush.
Astfel, Statele Unite al Americii
s-au mutat la Bagdad. Şi încet-încet, lângă milioanele de morţi nevinovaţi, a pulverizat Mesopotamia,
leagănul civilizaţiei omenirii şi originea tuturor imperiilor civilizate.
Hipodromul |
Iată aşadar, în cinci
paragrafe scurte, raţiunea de a nu porni de unul
singur într-o nouă cruciadă
câtă vreme se află în plină desfăşurare Cruciada
Corupţilor. Gândită, desenată şi pusă în funcţie, aceasta dispune de
legiuni extrem de puternice în toate ţările, începând cu România. Pentru că
România – nu spun o noutate - ocupă locul doi, între ţările cele mai sărace
din Uniunea Europeană, şi primul loc în
ceea ce priveşte Corupţia.
Madrid, februarie 1989 |
Cu un prim ministru după gratii, însoţit de 17
miniştri şi secretari de Stat, care aşteaptă – unii de 12 ani ! – acelaşi
tratament de recuperare morală. Cu peste 1200 de poliţişti care deja privesc
răsăritul soarelui printre zăbrele; alături de nu se mai ştie câţi hoţi de
buzunare şi din naştere, judecători, procurori, grefieri, consilieri
guvernamentali, primari, preşedinţi de consilii municipale, pantofari,
negustori en-gros şi cu ridicata.
Nu inventez şi nu falsific
nimic. Toate „măsurătorile” sunt făcute după baremuri omologate de Uniunea
Europeană. De la acoperişul casei, la numărul caprelor. Şi toate statisticile
sunt oficiale; unele neactualizate. Şi nu pot să nu recunosc că, măcar în acest
caz, ni se face dreptate. Că merităm acest loc de frunte în Cruciada Corupţilor.
Sigur, vă veţi întreba ce
rol are Institutul Cultural Român în
acest peisaj şi de ce am insistat – poate prea mult – asupra sa. Are! Şi nu
unul oarecare. El nu vine să pună o tentă de verde sau roşu, ci un element de
structură, de compoziţie intelectuală.
Cruciadele de altădată aveau
nevoie de nobili de viţă veche, de conţi, viconţi, marchizi, ofiţeri de carieră
sau simpli carierişti. Cruciada Corupţilor
are nevoie de intelectuali, de erudiţi, de filozofi cu ora şi de politicieni
iluştri, ilustraţi prin nesăbuinţe, care pot suplini cu brio intelectualii. Cu
condiţia ca totul să fie bine organizat. Şi este.
Institutul Cultural Român a fost organizat în
acest scop. Şi nu contest buna alegere a cavalerilor. Avea nevoie de un conducător
bun, pe măsura scopului urmărit. S-a
găsit în persoana domnului Horia-Roman Patapievici.
Personalitate în care, dacă
săpăm cu grijă, se află Platon, Socrate, Democrit, Dante, etc. Chiar şi Zenon,
de la care a învăţat cum să meargă înaintea săgeţii fără să fie lovit, mergând
mai repede decât săgeata. Ca ţestoasa şi iepurele. Nu-i contest domnului
Horia-Roman Patapievici cunoaşterea, erudiţia, imaginaţia. Deşi eu înţeleg altfel Dialogurile lui Platon.
Fecalele limbii române |
Personalitatea sa e complexă
şi contradictorie. Căci, dacă săpăm şi mai adânc, dăm şi de Zelea Codreanu (
trei ediţii din „gândirea” sa apărute în Spania) şi de un Stalin întârziat iar , embrionar, de însuşi
Adolf Hitler.
Institutul Cultural Român avea nevoie de un
denigrator desăvârşit al istoriei, culturii şi limbii române. Persoana ideală,
domnul Horia-Roman Patapievici.
N-a existat nimeni - doresc
dovezile!- înaintea sa care să spună
negru pe alb:
“Numai violenţa, numai
sângele mai pot trezi acest popor [român] de grobieni din enorma-i nesimţire.
Mă simt personal jignit de prostia băşcălioasă, de acreala invidioasă, de
stridenţa de ţoapă a acestei populaţii ignare. […] Privit la raze X, trupul
poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei, o umbră fără schelet (subl. mea), o inimă ca un [fund] fără
şira spinării. Am pus între paranteze drepte cuvântul fund, în locul celui neaoş, folosit de el, pentru că n-am pus
niciodată în Fereastră astfel de
cuvinte.
Mai
departe, Horia-Roman Patapievici defineşte neamul romanesc ca fiind format din „23 de milioane de omuleţi patibulari”,
care „ nu pot alcătui un popor pentru că
valorează cât o turmă.” Iar limba româna „este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau să o folosim
numai pentru înjurături…”
Şi în
continuare: „Puturoşenia abisală a
stătutului suflet românesc… spirocheta românească îşi urmează cursul până la
erupţia terţiară ... tropăind vesel într-un trup inconşient, până ce mintea va
fi în sfîrşit scobită: inima devine piftie iar creierul un amestec apos.“
Românii,
spune cruciatul Horia-Roman Patapievici,
sunt “un popor cu substanţă tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe
patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare,
trăsături rudimentare.” ... „Cu o
educaţie pur românească nu poţi face nimic.“... “România are o cultură de
tip second hand.
Lungul drum al României spre Europa |
Concluzia
concluziilor: Eminescu este cadavrul
nostru din debara, de care trebuie să ne debarasam dacă vrem să intrăm în
Uniunea Europeană.“
Din nou,
nu am imaginat şi nu am falsificat nimic. Toate aceste judecăţi şi opinii ale
cavalerului cruciat se găsesc în opera sa, întitulată Politice, ediţia 1996, paginile 34, 49, 53, 56 şi 64, publicată de Editura Humanitas, condusă de cruciatul
Gabriel Liiceanu. Autor, la rândul său, al unei cărţi de mare succes, Apel către lichele. Titlu trunchiat,
pentru că ar fi trebuit să fie apelul unei lichele către alte lichele.
Bineînţeles,
legiunea noastră din Cruciada corupţilor
e numeroasă, alcătuită din cavaleri unul şi unul, fiecare cu drepturile şi
îndatoririle sale. La ce bun Hipodromul
lui Teodosie cel Mare, din moment ce avem Casa
lui Malaxa, unde s-a aciuiat de la început Institutul Cultural Român?
Ce nevoie avem de Girolamo Savanarola,
dacă îl avem, mult mai instruit, pe Andrei Pleşu? Şi de ce atâta bătaie de cap
pentru a găsi un Torquemada, când ne ajunge cinismul lui Mircea Mihăieşi? Ce
atâta tura-vura pentru Gala Placidia, având-o la dispoziţie pe Tania Radu, de
la secretariatul revistei Flacăra,
din anii 80, de multă glorie păunesciană? În orice caz, nu gloria aceasta i-a
adus una din funcţiile cele mai importante de la Institutul Cultural Român.
Instituto Rumano. Catalog, 1993 |
Avem
nevoie de un Medicis? De un Lorenzo I Magnificul? Mircea Cărtărescu, autorul
cărţii Visul, apărută la Editura Cartea Românească, în 1989, şi tipărită
după aceea, în 1993, de Editura Humanitas, cu un titlul nou, Nostalgia, era cel mai în drept să-l reprezinte. Pentru că, scoţând
câte un capitol sau adăugând altul, Nostalgia
s-a multiplicat, devenind când Mendibulul,
când Orbitor, când Aripa stângă. Totul în funcţie de anul apariţiei şi de
traducerea în 16 limbi străine, editată în 18 ţări şi subvenţionată de fiecare
dată de Institutul Cultural Român. Un vis care trece din coşmar în coşmar şi
redevine Visul de la începuturi.
Visul lui Gabriel Liiceanu de a-l vedea, cât mai curând, înnobilat cu Premiul
Nobel pentru Literatură. Deşi iniţial a mizat pe Norman Manea, Institutul Cultural Român plătindu-i 10
(zece) apariţii editoriale.
Iarăşi
nu inventez nimic. Îl urmez la „piciorul literei” (pie de la letra) pe Ion Coja, pe care-l pot bănui de orice mai
puţin de precizia cu care scade şi adună cifre şi nume în nefolosul său. Nu-mi
spune câţi bani a cheltuit Institutul
Cultural Român pentru publicarea lui Mircea Cărtărescu în străinătate. Eu
ştiu foarte exact că Editura Verbum,
din Madrid, a cerut 7000 euro – 4 pentru
Arghezi şi 3 pentru Bacovia. Şi nu s-au
dat, cei doi rămânând în Gara de Nord, fără bilet de tren.
Ion Coja
îmi spune în schimb, că Institutul Cultural Român l-a plătit cu 5.300 de
dolari pe Vladimir Tismăneanu pentru o
conferinţă de defăimare a lui Emil Cioran. Şi tot Ion Coja a descoperit că
falanga românească a Cruciadei Corupţilor,
condusă de Horia-Roman Patapievici, a plătit editurii Aimery Somogy, din Paris, suma de 28.500 euro pentru teza de
doctorat a lui Andrei Pleşu, Pitoresc şi
melancolie, tipărită în 1972 de Editura
Univers, Bucureşti.
Sunt puţini 28.500 euro pentru o teză de doctorat ? Sunt mulţi 7.000 euro pentru poemele lui
Arghezi şi Bacovia?
Arghezi - 4000 euro |
Nu ştiu
şi nu mă pronunţ. Pot aduna şi scădea ca şi Ion Coja, zeci de sume, titluri şi
nume. Nici unul, din cele subvenţionate de Institutul
Cultural Român, în Spania, nu se va impune, aşa cum s-au impus altele, pe când
Cruciada Corupţilor nu exista.
Un
Catalog – Libros rumanos publicados en
España desde 2006 hasta la actualidad -
elegant tipărit, adună un impresionant număr de titluri şi autori români
editaţi în Spania între 2006 şi 2012. Dacă-l scuturi cu grijă, renunţând la
Eliade, Cioran, Ionescu, Istrati, Rebreanu, Sadoveanu şi alţii câţiva,
publicaţi, absolut toţi, înainte de a fi fost înfiinţat Institutul Cultural
Român, rămâi cu foarte puţine nume şi opere, neapărat cu El hombre reciente (Omul recent) şi Los ojos de Beatriz (Ochii Beatricei), cărţile pe care Horia-Roman
Patapievici nu s-a sfiit şi, neruşinat, le-a subvenţionat singur, cu banii Institutului...
Şi nici
un ban pentru Vasile Voiculescu, Ion Agârbiceanu, Gala Galaction, Marin Preda,
Eugen Barbu, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, D.R.
Popescu, Augustin Buzura, etc. Nimic pentru poezia lui Nichita Stănescu, Ion Gheorghe,
Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana sau Ileana Mălăncioiu.
Nu avem
de a face, cred că v-aţi dat seama, cu o cruciadă oarecare. De data aceasta,
Alianţa Nord-Atlantică – al treilea nume pentru aceiaşi instituţie – a gândit
şi a programat totul, cu toată cunoaşterea şi rigoarea. Pentru instruirea
legiunii noastre, l-a trimis virtual la Bucureşti, pe Vladmir Tismăneanu.
Trimişii aceştia nu vin niciodată singuri, ci cu escortă, însoţiţi şi slujiţi
de un mare număr de aghiotanţi, fiecare cu specialitatea sa.
Numai în acest mod
îmi explic ubicuitatea şi eficienţa sa. Nu-i cunosc toate victoriile, nu mă
interesează. Dar nu pot trece cu vederea faptul că l-a terfelit, cum i s-a
poruncit, pe Gabriel García Márquez. Urât, urât de tot, aproape josnic.
Bacovia - 3000 euro |
Şi tot
el, ajutat de un aghiotant, l-a trecut pe Ernesto Guevara, El Che, simbolul libertăţii din America Latină, pe lista
criminalilor lumii din secolul al 20-lea. Alături de Mao-Tse Dun şi Fidel
Castro. Listă pe care nu se află Trujillo, Stroessner, Duvalier (Papa Doc), Ongania,
Videla, Barrientos (complice în asasinarea lui Che) sau Pinochet.
Fireşte,
nu aceasta era obligaţia domnului Vladimir Tismăneanu. Privită în timp, precum
a privit domnia sa dictatura comunistă din România – un Raport prezidenţial de peste 600 de pagini -, sarcina sa a fost să adune în acelaşi spaţiu cultural cât
mai mulţi intelectuali şi să pună în funcţiune viaductul lui Valente, de la Hipodrom
(Institutul Cultural Român) la Palatul
Cotroceni (Traian Băsescu). Deschis în ambele sensuri, aşa cum a şi
funcţionat: când Traian Băsescu a fost suspendat, peste o sută de intelectuali
adunaţi la Hipodrom, au cerut suspendarea
suspendării. Şi-au obţinut-o.
Tot aşa, când Băsescu s-a aflat pe punctul de a
pierde alegerile prezidenţiale, Hipodromul,
prin filiale sale din străinătate, i-a adus voturile necesare (80% dintre
emigranţii români) pentru a rămâne alţi cinci ani ca Preşedinte la Palatul Cotroceni.
De unde, cum era logic, când Parlamentul a demis conducerea executivă a
Institutului Cultural Român, dărâmând Hipodromul,
Traian Băsescu i-a chemat pe toţi cei demişi, recompensându-i, împotriva
voinţei guvernamentale, cu tot felul de Titluri, Ordine şi Medalii Naţionale,
aflate prin Constituţie la dispoziţia sa.
Che Guevara |
Viaductul
a funcţionat şi Vladmir Tismăneanu a fost satisfăcut: mulţumindu-le şi
felicitându-i pe cei demişi,
Traian Băsescu, politicianul cel mai neintelectual
de la noi, a strălucit prin discursul
rostit după ce dizolvase sub limbă câteva pastile de glucorom, un generic sintetizat de Patapievici din „fecalele”
limbii române.
Apeductul lui Valente, 368 era noastră |
Ştiu că
în aprilie 2013, referindu-mă la cei demişi, i-am scris doamnei Catrinel Pleşu
: „Nu mi-a părut rău, dar nici nu m-am
bucurat, nu am învăţat să merg pe câmpul de bătălie şi să adun morţii.”
Acum, revăd
prima scrisoare trimisă lui H-R.P. şi mi se pare că textul sună ca o declaraţie
de dragoste neîmpărtăşită. O reproduc totuşi, sigur de vitalitatea şi mersul
înainte al Cruciadei Corupţilor. Cea
de a noua şi, probabil, ultima din istorie. Pentru că după aceea nu va mai
exista nici istorie.
Madrid, 5-7 iulie 2014
Domnule
Horia Roman Patapievici :
sper
să nu vă surprindă prea mult rândurile acestea. Ele vin în continuarea altora, pe
care nu le presupun pierdute dar rămânând fără răspuns, merită să le reiau acum
şi să le trec în seama dumneavoastră.
Mă explic: motive care nu
interesează aici m-au determinat să mă aşez pentru o vreme în Spania, unde,
dincolo de îndeletnicirile strict personale, mă străduiesc să fac ceea ce alţii
se laudă că au făcut, chiar dacă nu se vede nimic, în vreme ce eu am făcut,
fără să mă laud. Nu mă laud nici acum, dar sunt lucruri care se văd cu ochiul
liber: tot ceea ce se cunoaşte în spaţiul hispan din literatura română, chiar şi
când poartă al nume, începând de prin 1970, este opera mea. Treabă mai mult
decât dificilă: destinul culturilor mici e să sape văi ca să se vadă, sus,
culturile monumentale. Noi săpăm de câteva secole şi e posibil ca imposibilul
să devină suportabil (Noica), stingându-ne sub piatra de moară a globalizării.
Patru-cinci nume, care se salvaseră din stânele carpatine, sunt măcinate cu
scop şi multă aplicaţie, umblându-se, noaptea, la dosare fabricate pe
întuneric. Nimeni nu-i apără, iar eu, de unul singur, nu pot face mai mult, şi
am cam obosit. I-a apărat cineva din ţară, pe Ionescu, Cioran şi Eliade în faţa
avalanşei de invective plecate din Paris şi perfect distribuite în tot
Occidentul?
Gabriel García Márquez? Atâtica.. |
Publicarea operei lor în
ţară - pagini la care generaţia mea n-a avut intrare - nu-i un răspuns, pentru
că s-a făcut sub imperiul beneficiului financiar al editorilor. Timp în care
cei trei au fost excluşi din sălile academice şi universitare. Intervenţia mea,
în cazul ultimilor doi, nu a servit la nimic, fiind trecută în zona
senzaţionalului.
Acum, ca să ilustrez ce
spun, mă chinuiesc să-l apăr pe Brâncuşi, care nu a avut nici un dosar, dar
care e furat peste tot, cu neruşinare. Curând, în Madridul care dă foc la ceea
ce a furat (Edificiul Windsor), se va ridica o coloană de 106 m., care nu-i
decât Coloana lui Brâncuşi, de doar 29,33 m. care ispitesc infinitul. Turtite, îmbrăcate
într-un şuvoi de apă colorată frumos, romburile brâncuşiene vor deveni un imens
prezervativ pentru un sexy-shop în aer liber.
Spania, după binefacerile emigraţiei,
unde contribuim din plin şi iresponsabil, avea nevoie de un astfel de simbol
pentru a-i stârni libidoul pervertit.
Culmea
e că alţii, nu noi, sunt legatarii patrimoniului brâncuşian. Iar aceştia nu fac
decât să-şi reclame drepturile; drepturi istorice, uzurpate culturii române.
Promovaţi,
domnule Patapievici, pe toate canalele posibile, din ţară - preşedinţie,
guvern, parlament - şi din afară, o lege a protecţiei culturilor minore, cel
puţin la nivelul păsărilor migratorii, pentru a le conserva mediul de
spravieţuire, identitate şi afirmare.
Nu fac secret faptul că în linii generale, la
baza actualului Institut se află un material al meu, cu propuneri concrete,
mergând până la nume şi pronume, înmânat preşedintelui Ion Iliescu - foarte
exact, pe 19 iulie, 2002, când l-am văzut ultima dată, la Cotroceni - şi rămas
în răspunderea lui A.I. Zăinescu, pe atunci consilierul său pe astfel de
domenii. Material lucrat pe experienţa proprie, după ce repusesem în funcţie Institutul Român
de Cultură de la Madrid, fundat prin anii 40 de Aron Cotruş. Fără nici un fel de sprijin din ţară, în afara piedicilor
birocratice ale diplomaţiei noastre.
Am profitat, recunosc, de
reformarea fizică a clădirii Ambasadei - căzută tot în sarcina mea!- si am
desfiinţat cinci birouri zis comerciale,
obţinând o sală – 120 m.p. - cu întrebuinţări multiple - expoziţii, conferinţe,
concerte, recitaluri, etc. - la care am adăugat biblioteca - două încăperi -
plus sala de lectură publică - fostul birou, generos, al ataşatului militar.
Timp de aproape trei ani, în
toată aripa stânga a clădirii, cu intrare separată - da, mi s-a dat aprobare
pentru asta - Institutul a funcţionat, cu două şi
chiar trei manifestaţii publice pe săptămână,
anunţate în presa centrală si pe
cele 70 de aviziere electronice ale oraşului. Păstrez casete video de la multe
astfel de iniţiative, niciodată difuzate în ţară.
Mircea Eliade, 2008 |
Şi-i
de prisos să adaug că după plecarea mea de la post - februarie, 1997 - noii
veniţi au distrus absolut totul, spaţiile respective fiind destinate secţiei
consulare. Nu-i nici o bucurie să-ti vezi dărâmată o idee născută din dragoste.
Am
aflat, la a treia mână, că aţi dispus reînfiinţarea Institutului. Nu vă faceţi
iluzii, oamenii nu au chef de muncă, ci de câştig ieftin. Eu am moştenit 800 de
cărţi şi am lăsat peste 3000, multe dispărute azi, sustrase prin artificiul
birocratic al degradării.
Domnule
H.R.Patapievici, dacă regăsiţi în arhiva institutului scrisoare mea către Augustin
Buzura, vă va fi de folos. Acolo spuneam foarte limpede: Institutul trebuie să privească în afară şi nu în înlăuntru.
In cel mai bun caz, să
promoveze în exterior valorile noastre mari şi să aducă în ţară valorile
consacrate universal. Ruperea patrimoniului Editurii
Univers e un sacrilegiu în favoarea dezmăţului spiritual al corupţiei
intelectuale, greu de recuperat. Bişniţarii nu produc cultură, o îngroapă. De
ce să subvenţionezi edituri de familie, când e mai de folos să dai banii
publici la biblioteci publice - azi vestejite - care ar decide ele însele
fondul de titluri?
Oricât de puternic, de
educat si de generos, un privat nu face ceea ce poate - şi e obligat - să facă
statul. Mai avem nevoie de stat ca să nu ne pierdem
poporul.
Revin cu astea la ceea ce mă
doare pe mine: Lucian Blaga. Avem câteva nume mari care mai pot funcţiona în
afară, precum Caragiale care, cred eu, e imens dar foarte greu de scos din
tiparele limbii române. Precum Creangă, mai uşor de transportat în marile
limbi. La fel Blaga, atât ca filozof al culturii, cât mai ales ca poet.
Un proiect, bun în ansamblul
lui, promovat cândva de domnul Constantin Noica şi întreţinut de mine pe zona
hispană, a eşuat. Entuziasmul şi dărnicia lui au fost totuşi, de mult folos, pe
zona franceză şi germană, unde spiritul e mai deschis. Nu şi în lumea mea,
spaţiul hispan apărându-şi cu multă fudulie valorile proprii, uşor încremenite.
L-am tradus pe Blaga, prin
1978, la Editura Minerva.
L-am dus în Mexic cam în acelaşi timp şi a fost atât
de bine primit, încât acum se tipăreşte în ediţii pirat. E drept, în condiţii
modeste, pentru că ediţia mea - 15 mii exemplare!- tipărită la Universitatea Naţionala
Autonomă, respecta rigorile unei colecţii - 30 de poeme - de mare succes, având
în vedere preţul: un pachet de ţigări sau un Valéry, Montale, Pavese, Pound,
Pessoa, Blaga...
Blaga, Mexic, 1983 |
Spania l-a receptat cu
rezerve, dat fiind amănuntul că Juan Ramón Jiménez a primit, în 1956, premiul
Nobel, distincţie care – s-a spus o vreme – i s-ar fi cuvenit lui Lucian Blaga.
Meritau amândoi, dar Miron Constantin[escu] (vedeţi Luntrea lui Caron) a vrut altfel.
Ca să-l aduc totuşi, în
Spania, am socotit absolut necesar un prolog despre acel an 1956 - 26 pagini -
şi un studiu larg, aplicat pe filozofia si poezia lui - 120 pagini - urmat de
100 de poeme, cumpănind bine selecţia. Muncă dificilă, vă asigur. Dificilă şi
găsirea unui editor; nu oricare, ci unul care are distribuţie bună şi e dispus
să nu câştige, dar nici să piardă. Am ales Prensas
Universitarias de Zaragoza pentru că studenţii citesc şi poezie şi pentru
că tot aici am publicat un Tristan Tzara - Primele
poeme - tipărit în 3000 exemplare. Puteam să caut alt editor, aici, la
Madrid, sau la Barcelona, de mai mult prestigiu, dar nu şi de audienţa pe care
o vreau.
Am predat manuscrisul în februarie 2004. Suntem
după un an şi de-abia mi s-au promis corecturile. In parte, din lentoarea
editurii; în altă parte, din pricina mea: în mai 2004, au venit la Madrid
Augustin Buzura şi Angela Martin şi s-au arătat foarte încântaţi să fie parte
în proiect, subvenţionând jumătate din costuri. Astfel, nădăjduind că
desfiinţez lentoarea zaragozană, s-a intrat într-un schimb de scrisori amabile
şi sterile. In august, acelaşi an, venind in ţară, am vizitat Institutul şi am
lăsat o copie completă a cărţii, inclusiv discheta, sperând să-i zoresc. Nu,
cel puţin aşa constat până acum; pentru
că, mare minune, au apărut drepturile de autor Blaga şi s-a invocat „o sumă
importantă”.
Nu
mă pricep la astfel de mecanisme. Vag, am înţeles că Liiceanu e proprietar pe o
moştenire însuşită abuziv, că din când în când mai lasă ceva şi pentru Dorli,
care, în mod practic, a încasat traducerea spaniolă, în 1978, de la Minerva. Sigur, acum sunt mult mai multe
poeme decât atunci.
Nu
se poate fixa nici un nume, domnule Patapievici, în afară, dacă se înaintează
pe blocaje şi cupidităţi. Cu cele două romane ale lui Ernesto Sábato -Tunelul şi Abaddon Exterminatorul - traduse de mine, cred că Editura Humanitas şi-a făcut plinul financiar
şi ar fi făcut un gest de generozitate, renunţând la drepturile Blaga.
Madrid, 4 aprilie, 2005
Notă. Toate coperţile de carte care însoţesc textul, reprezintă cărţi care nu au primit nici o subvenţie de la nimeni. Cu atât mai puţin de la Institutul Cultural Român.
................................................
© Darie Novăceanu 2014