MIRON KIROPOL

29 septembrie 1936

După o zi agitată

După o zi agitată revin în odaia neputinţei
de unde se vede zidul negru, sirena şi lucarna duhnitoare
a latrinei, se vede ziua şi noaptea scrâşnindu-şi dinţii;
o urechelniţă îmi cade din cer la picioare.

Nu am pe nimeni. Doar citesc într-o carte bătrână
zodiacul, apoi o poetă care a trăit ca şi mine, preoarbă,
fără să fie ştiută decât de iederă, de păsări şi iarbă,
de muşcata din geam, de brăţara din mână.

O, Emily Dickinson, pentru tine exist, nu-i aşa, soră?
Vino pe uşa aceasta, fă-o nalbă, umple-i groaznicul prag
cu tălpile tale de papură, fă să cred că-mi imploră
versul, verdele drag.

(1972)
 

(Reprodus după blogul lui Ion Lazu -

Poezia românească din exil, Ed. ICR, 2006)

3 ianuarie 2015

Schimbat în aur totul e hrănit de zei,

Norii în flacără se schimbă,

Aerul în paiete în plămâni acum

îl trag şi parcă în ei

Mi se înfig gemând coarne de zimbru.

Aud dintr-o „străină limbă”

Ce arde şi răsună cu un timbru

De ape venind de la potop.

Ce mai rămâne e spiritul sub coajă

De os. Acolo în măduva în vrajă

în prăpastia cea mai adîncă a inimii

în aerul ce fumegă îl îngrop.

Poate că va urma o jertfă

Ca un urlet de câine la cer

Şi porţile mă vor lăsa să trec

Luminişul încă netulburat de coasă

Şi voi ajunge la părinţii greci

Unde văzduhul se face plăpând

Şi pacea nu mă mai apasă

Cu singurătatea

Ca din început de paradis,

Căci singur am trăit şi vis

Am fost şi El singur m-a visat

Dându-mi să mănânc aur întrupat

în mâna Evei, mai înainte de mine

izvorâtă şi devenind sabie.

Un sicomor cântă lângă sfârşit

Scoţând blânde foşniri de flamură

Cred că împreună vom surâde

Ca frunze împerecheate pe aceeaşi ramură

Şi împreună veştejiţi vom cădea

Să îngrăşăm lumina dintr-o altă stea,

Ceaţă subtilă sub care sunt tăinuite forţele

Din îndurarea ta.

4 ianuarie 2015

Şi am văzut a florilor putere

Flori care sunt flacără şi miere

Înghiţită de inimă pentru a da

Omul încă o dată viu.

Eşti frumoasă aşa cum în pustiu

Văzduhul cactusului şi din mâna ta

Cutremurată veniră să mă strângă

Din pulbere nevăzutele mângâieri

De peste duhuri.

Îngroapă-te în mine ai strigat cu arderea din zbor

Cu al îngenunchierilor popor

Totul avea miros de ramură în primăvară

Când mugurii vorbesc lipicioşi, iubeţi

Degetelor care îi ating pentru prima oară vii.

Ce contează că pieritor înveţi

Să te cauţi. O şoaptă de a fi

ţâşneşte din orice lacrimă ori surâs, mii

De ceruri peste ochii beţi.

Omul e zămislit pentru a fi legendă,

Tată şi prunc haosului,

Plută divină îi sunt oasele,

Măduva le spală

Adâncul supt de zei.

Eu, care sunt împins de favoarea lor

Ca să-i descriu de la naştere la moarte,

Mă aşez pe o punte

Care-şi ia zborul.

5 ianuarie 2015

Se întunecă ziua, din larg

Vine răcnetul unui vapor

De cer se loveşte un catarg.

Pe fereastra aburită mâna

Unui copil şterge nor după nor

Pescăruşii se îmbată

De lumina întunecată.

Lacrimi trec dincolo de glezne,

Dincolo de piept, dincolo de privire.

Geamătul urcă lesne

Din orice dăruire.

Se clatină cântând

Inima sub povara sicriului.

Duceţi-l mai departe

Decât fumul ce se ridică din troznetul

Unui foc, decît pâlpâirea

Ultimă a genelor

Suntem bine în ziua care ne uită

Într-un drapel ciuruit,

La marginea unui câmp de bătălie

Al cărui pământ musteşte

De jertfe frumoase şi bune.

Înmoi în ele isopul

Şi stropesc lumile în care cobor şi urc.

Sunt aşteptat în toate cu un surâs

De rudă apropiată.

Îmi ling de pe buze

Câteva picături de sânge

Pentru a te îmbrăţişa în noaptea asta

De lună plină.

6 ianuarie 2015

Ce se aude din acest rotund

Care împrejmuie elementele? Mute

Cuvinte de veci

Lovite de sunetele clopotului.

Şi se apropie foşnetul, susurul, reînceputul chemat

Să nască. Şi auzi gânguritul

Naturii când e încă departe

Hohotul sângerând al primăverii.

Un gând ca o măruntă rază de soare

Zguduie căzută orice mişcare.

O face să plângă, să râdă.

Corbul ia chip de lebădă.

Oasele ies din trup plămădite ca săbii

În focul ce le poartă înapoi cenuşa cosmică.

Ai pe faţă surâsul unui fetus

Şi iubită eşti de cel ce moare.

Lin şira spinării se rupe,

Lacrimi din colţul ochilor

Cad în urne şi cupe,

Acolo e inima orbilor

Din nou mă duc

Din lumea asta goală,

Istovit ca un muc

De lumânare

Lângă un mort când îl spală.

7 ianuarie 2015

Într-o cruce locuită de Sfântul Ioan fără ţară

 (Ivan Kulaghin)

Găsesc legământul, posesia inimii

În cel care şi mai mult posedă.

Mă face să locuiesc în acelaşi leac,

Fericiţi ca în prima zi când coasta a sângerat.

Ne-am găsit patria fără pământ,

Numai cu puţin lemn să ni-l punem sub genunchi

În ceasul când cheamă îngerii

La urechea mormintelor numele fiecăruia

Şi din căuşul mâinilor ne dau să bem

O gură de vin, să se întărească sufletul

Ca scoarţa copacilor adăpostind într-o scorbură

Stupul sălbatic al vieţii.

Vino, iubite, să mergem pe aer

Până când vom ajunge în loc lacom de rugăciune.

Numele Omului stă înfipt în noi

Pentru o nouă facere.

Purtăm crucea şi ea ne poartă oceanic într-un roi

Cu şapte aripi agere.

Despre zeiţă

Ce zeiţă mi-a venit înainte,

Cu frumuseţe de aur

Şi era moartă, purtată pe umeri

În sicriul şi el de aur

Părea vie pe când moartă surâdea,

Cu toată carnea împietrită,

La copacii călcaţi de înflorire.

Vino cu ea în proaspătul mormânt

Unde vei găsi armonia

Acestui surâs dăruindu-se numai

Bătăilor inimii ce s-a oprit

Şi din care tresaltă ecoul.

8 ianuarie 2015

Pentru dragii mei ucişi în

atentatul din 7 ianuarie

De unde vin aşa dureri

Ca după muşcătura Fiarei,

Carne din carne dată afară

Şi cine umblă să deschidă uşa

De înger păzită?

Păsările au fugit din copaci.

Peste inimă urcă numai cuvîntul

Rătăcit şi pur. Taci

E o tăcere cu suflete

Apropiindu-se din gemete îndepărtate?

Totul trăieşte în cumpănă

Şi frumuseţea rămâne

Rod fără roade?

Goneşte-mă în iubire,

Faţă a infinitului, lume

Făcută să ţină viu omul.

Ca să se împlinească voia

Cunoaşterii celor mai amoroase semne

Ascunse în aurul pierdut.

9 ianuarie 2015

Inima cade

Din adânc în adânc

În stranii ţinuturi

Din ochii unui prunc.

Fragil joc de cânt,

Chiar şi în Hades

Iubire de netăgăduit

Pe care o strâng

În braţe sub sacru pământ.

Înaintez în genunchi până la tine.

Lasă-mă să-ţi fiu covor de dinainte de a fi.

Vezi cum din lâna ţesută cu transparenţe

Ies cântăreţii cu flaute, tobe, trompete,

Războinicii dăruindu-şi piepturile crăpate de muşchi,

Iar eu sunt atât de fragil, uitat pe lumea cealaltă,

Cu gândul la vremi stinse

În care îmi iubeai gura ochii lutul de sub picioare

Aşa cum era izgonit din coasta smulsă

Din trupul chemat la groază şi dragoste.

10 ianuarie 2015

Rămâi cu inima, timp de patimi

Şi vorbeşti lacrimi,

În ziua cu nori lovind în fereastră.

Din când în când razele soarelui aproape secate

Caută mâinile celui atât de slab

Încât ele i-au devenit flori

Având veştejirea ca sprijin.

Arcan al creaţiei, unde eşti

Pentru a-l învăţa pe om

Din nou cuvintele ascunse fără care

Nimic nu e viaţă, gândire, scară?

Unde eşti, parfum amoros de altare?

De ce peste toate lucrurile cad

Cumplite smulgeri din sine,

Iar iubirea se vede fugărită

Fără să ştie de vad,

Fără trecere peste punte,

Fără îmbrăţişarea unui mal.

Şi cât a vrut omul să iubească

Şi nimeni nu l-a primit.

Însă peste un obraz răvăşit.

(Reprodus după Acolada, nr.2 februarie 2015)

 ..............................................................

© Darie Novăceanu - 2015

.