VII. Cruciaţii s-au
întors în Balcani
Arta
războiului constă în a-ţi dispune trupele în aşa fel, încât să nu poată să
dezerteze.
Anatole
France – Istoria contemporană, 1897-1901
Aparţinerea
noastră la lumea sud-est europeană a fost unul dintre cele mai mari blesteme.
Emil
Cioran – Schimbarea la faţă a României,
1935-1936. Ediţie definitivă, 1990
Aici,
în Blalcani, suntem cei mai deştepţi. Aici, în Balcani, nici nu-i greu să fi
deştept.
Petre
Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu,
1992
Un loc comun – banalitatea unui politician de
geniu, răuvoitor – susţine că Balcanii produc mai multă istorie decât pot să
consume, ignorând două lucruri: a) nu tot timpul din Balcani a fost istorie şi
b) o mare parte din istoria care s-a consumat a fost adusă din afară, impusă cu
forţa, în deplină cunoştiinţă de cauză. Cele două războaie mondiale au început
în Balcani, dar n-au fost provocate de popoarele balcanice.
Şi să nu uităm: între cele două războaie,
popoarele din Balcani au fost obligate să consume câţiva ani de istorie adusă
din afară, chiar de cel care s-a fudulit multă vreme cu banalitatea respectivă.
Militar la 21 de ani, politician –
deputat conservator – la 37, ajuns amiral, la aceiaşi vârstă, el este
principalul promotor care, la 49 de ani, va obţine faimosul Tratat de la Lausanne, provocând ce mai
mare mişcare de refugiaţi din Balcani: 300.000 de turci (între care şi foarte
mulţi kurzi) au fost aduşi din Grecia şi mutaţi în Turcia, în timp ce 1.200.000 de greci au fosi scoşi
din Turcia şi aduşi în Grecia. Decizie care avea să facă din două popoare vecine şi prietene, adversare fidele
până în zilele noastre.
Şi tot el a fost cel care, la 67 de ani bine trăiţi,
în seara zilei de luni, 10 februarie 1941, a vestit Europa prin radio (BBC) că trupele germane naziste au
trecut peste Dunăre, venind din România. Ştire dezminţită de Bulgaria, dar cu
efectul scontat bine împlinit: Marea Britanie a rupt relaţiile cu România, i-a
declarat război şi puţin după aceea, 400 de avioane britanice, zburând la două
palme de acoperişuri,
a au distrus jumătate din oraşul
Bucureşti.
Acelaşi politician de geniu, rău voitor, care
în 1945, i-a propus lui Stalin împărţirea influenţei şi intereselor în Balcani,
după o aritmetică bine calculată: „România – 90% pentru URSS şi 10% „pentru
ceilalţi”; Grecia – 90% pentru Marea Britanie (în acord cu SUA) şi 10% pentru
URSS; Bulgaria – 75% pentru URSS şi 25% „pentru ceilalţi”; Iugoslavia şi
Ungaria în mod egal, adică 50% pentru fiecare. Împărţire aprobată de Stalin
care a privit fiţuica indiferent, neobservând absenţa a două state. Absenţă
neînţelasă atunci, şi nenumită de nimeni mai târziu şi de aceea nu o numesc
nici eu, când am început să o înţeleg.
 |
| Fiţuica lui Churchill |
Împărţire care va acorda imperiilor – capitalist şi comunist – o margine suficientă
de timp pentru a fabrica arme, refăcându-şi arsenalele epuizate de cel de al
doilea război. Nu cred că exagerez considerând fiţuica
aceasta drept Certificatul de naştere al
primului Război Rece. Şi cred că n-au exagerat nici membrii Academiei suedeze conferindu-i,
zece ani mai târziu, Premiul Nobel. Nu unul oarecare, ci Premiul Nobel pentru
Literatură. Pentru că niciodată o pagină de câţiva centimetri pătraţi n-a avut
atâta influenţă asupra spiritului şi literaturii popoarelor din Balcani şi, în
general, asupra umanităţii.
Laureatul – să-i spunem numele – era sir Wintston Leonard Spencer - Churchill, politicianul de geniu,
răuvoitor, pe care-l vom regăsi în continuare, în noul context politic din
Balcania, cel care ne interesează acum, în mod deosebit.
Şi revenind la zilele noastre, nenumăratele războaie preventive – Încă nu mă atacase, dar putea s-o facă. -, tragicele pagube
colaterale şi glonţul prieten
(adică moartea pură), consecinţe ale prevenţiei, nu au fost plămădite de
melancoliile celor ce trăiesc pe povârnişurile abrupte din munţii Dalmaţiei, ci
– de ce să nu o spunem? – în nesfârşitele câmpii – fără bizoni, dar cu multe
arme – din California. Glonţul prieten,
care te ucide din prea multă dragoste prost înţeleasă şi pagubele colaterale, produse fără voia combatanţilor, dar
inevitabile datorită tehnologiilor militare care nu ştiu să numere morţii, au
fost plămădite în aceleaşi întinderi californiene pentru a garanta victoria
războaielor preventive.
Nu ne recunoaştem vinovaţi pentru capriciile
istoriei de a repeta într-un alt spaţiu, evenimente de altădată. În anul 1203,
mergând spre Egipt, cea de A patra
Cruciadă s-a oprit la Constantinopol, jefuindu-l cum nu o făcuse nici
Atila, cel care-şi avea reşedinţa în Sredica, adică Sofia de mai târziu, pe
atunci capitala Daciei Mediteraneene.
La începutul secolului al XXI-lea, în anul 2003, în drum spre Irak, la
porunca celor trei energumeni din Insulele Azore, Alianţa Atlanticului de Nord s-a oprit în Balcani şi i-a
dezmembrat, ţară cu ţărişoară, până la nivel de provincie. Şi cruciaţii şi alianţiştii s-au luptat cu
necredincioşii musulmani, credincioşi religiilor lor. Nici unii, nici ceilalţi
n-au eliberat Sfântul Mormânt. Şi
primii şi următorii au pângărit Balcanii şi au înmulţit cimitirele.
Călări sau pe jos, trecând de Sfântul Mormânt, cruciaţii au decimat cu
săbii, suliţi şi buzdugane, seminţii îmbrăcate în burnusuri albe, locuitori ai
unui pământ care plutea ca şi acum pe oceane de petrol. Alianţiştii au călătorit
în avioane moderne, însoţite de supersonice invizibile, înzestrate cu memorie
capabilă să recunoască, din fotografiile insertate în ochii electronici ai
rachetelor, locul unde trebuiau să-şi descarce moartea. Aşa au dezgropat morţii
din cimitirele Balcanilor, îngropîndu-i la loc, mărind progadiile dinainte.
În Saraievo s-a declanşat primul război
mondial. Şi tot în Saraievo s-au declanşat războaiele preventive. Şi ca să
spunem adevărul pînă la capăt, glonţul
prieten şi pagubele colaterale au
început la televiziune, când un prăpădit de reporter, trimis special al
televiziunii spaniole, echipat cu vestă antiglonţ, s-a instalat în Piaţa
Centrală a oraşului şi a transmis în direct confruntarea fratricidă dintre
sârbi şi bosniaci. Îl văd şi-l aud, şi-l voi vedea şi auzi mereu: Chiar acum, în spatele meu, s-au declanşat
împuşcăturile.
În spatele său, nevăzut, plătise un soldat
care pentru o sută de dolari, şi-a descărcat gloaneţele spre cerul plin cu
stelele înserării. Trei încărcătoare pentru trei minute transmise de
televziunea spaniolă în direct şi reluate imediat de toate televiziunile de
aiurea.
A doua zi, în zorii zilei, gloanţele au secerat oameni în Piaţa Centrală şi
s-au văzut la televiziunile lumii primii morţi, căzuţi pe trotuarele umede de
roua de peste noapte.
Istoria e cinică: numărul morţilor din Balcani a sporit de la o zi la alta,
gloanţele au prins să secere în mai multe locuri, iar reporterul a fost
recompensat pentru prima transmisie în direct, şi a devenit scriitor cu multă
glorie, autor de romane uşoare, uşurele şi uşuralnice, vândute în sute de mii
de exemplare. Şi bineînţeles, a fost ales miembro
de la Real Academia Española (membru al Academiei Regale Spaniole) unde se
află şi astăzi.
Desigur, nenumitul viitor academician nu a plecat din Madrid fără să ştie
că va ajunge la Saraievo. Alături de geamantanul cu rufe de schimb şi bagajul
de mână, ducea cu el, lângă umbrelă şi vesta antiglonţ, şi echipamentul nevăzut,
cu cunoştinţele strict necesare pentru izbânda unei astfel de călătorii. Pot
admite că între aceste cunoştinţe se afla şi aberaţia lui Churchill despre faptul că Balcanii produc atâta istorie,
încât n-o pot consuma.
Nu a avut de unde să pună şi opinia mea:
când a fost făcută dinlăuntru, istoria
din Balcania a fost contesată şi contracarată, iar când a fost impusă
din afară, n-a adus decât dezastre şi nenorociri. Imperiile noi şi-au
aşezat temeliile pe ruinile celor distruse.
Din câte au existat şi
le-am numit – nu vorbim de
regatele-provincii – ne oprim la primul şi ultimul. Şi insistăm asupra lor
pentru că merită, fiind pline de semnificaţii.
Primul, Imperio romano de Oriente,
a fost construit de împăratul roman Flavio Valente şi cucerit (fără să-l
distrugă!) de vizigotul Athanaric. Ultimul, Balcania (denumirea mea), a fost ridicat după 1.500 de ani de la
primul, de mareşalul Iosif Broz Tito şi fărâmiţat de energumenul principal din
Insulele Azore, George W. Bush. Şi nu strică să mai ştim că Flavio Valente s-a
născut în anul 328, în Panonia, la Cibalae – azi Vinkovici -, Croaţia ; Iosif
Broz Tito s-a născut în 1892, la Kumrovek, tot Croaţia, iar George W.
Bush s-a născut în 1924, în Massachusetts, Statele Unite, fiind ajutat în fărâmiţare
Balcaniei de organisme făcute de om - NATO,
ONU, UEO, UE, etc., - şi nu născute de mama-natură.
Există în comportamentul protagoniştilor din exemplele noastre gesturi şi
atititudini de mare frumuseţe
umană, demne să deschidă un nou calendar. Dar acestea au fost citite şi
transcrise în mod diferit în cele două imperii, mereu în funcţie de interesele
proprii şi de curgerea vremii. Vreme care dacă nu-şi află vadul potrivit, lasă
impresia că stă pe loc sau, mai grav, curge înapoi, căutându-şi izvoarele.
Istoria poate (sau nu) să observe acest fenomen, obligaţa ei fiind numai
aceea de a păstra clepsidra dreaptă, înregistrând căderea mereu verticală a
nisipului. Inregistrare corectă, dar nu neapărat şi sinceră.
Rodnică, discriminatorie şi fără sfârşit, o „dinastie” de intelectuali, cunoscători
ai tragicilor greci, a inculcat în mentalitatea europeană opinia că barbaria şi
viciul aparţin Răsăritului, iar civilizaţia şi virtutea sunt proprietatea
indiviză a Apusului. Când istoria a întâlnit între barbari fapte care s-o
contrazică, dinastia a dispus numai transcrierea părţii convenabile şi de multe
ori, ca să nu se recunoască truncherea, a falsificat partea următoare.
Înainte de porni împotriva lui Valente, Athanaric s-a întâlnit cu acesta pe
apele Dunării, într-o corabie oprită la jumătatea râului, aproape de Noviodunum (Isaccea de azi). O Întâlnire la vârf, cum sunt numite azi
aceste demersuri diplomatice; precum cea din apele malteze (decembrie, 1989),
între Mihail Gorbaciov şi George W. Bush. Privite retrospectiv, demersurile de
altădată nu se deosebeau de cele de acum. Decât printr-o mai mare
sinceritate. Pentru că pe atunci diplomaţia
nu exista ca disciplină de sine stătătoare.
Nu ştim cine a fost iniţiatorul celei de pe Dunăre, consumată probabil în
anul 369, după un aparent triumf al bazileului asupra regelui vizigot.
Presupunem că Valente a ales corabia, deprins cu navigaţia din Iliria, iar
Athanaric a ales noaptea, să nu ştie interlocutorul câtă armată avea în spatele
său; aducând şi seul pentru candele. Ştim deasemenea, rezultatul negocierilor.
Valente l-a asigurat pe Athanric că renunţă să-l mai alunge din teritoriul propriu
– îl obligase să se retragă dincolo de actualul Buzău – îngăduindu-i chiar să
se aşeze în Tracia. Dar numai ca supus şi aliat al imperiului; iar acesta i-a
promis să nu intre înarmat în Balcanii de atunci, lăsându-l să-şi sporească
avuţiile, pe care avea să i le ia câţiva ani mai târziu, în 378, împreună cu
viaţa, la Adrianopole (astăzi, Edirne). Pentru că arta diplomaţiei te ajută să
amâni timpul ca să câştigi spaţiul. Spaţiul care avea să-i fie potrivnic,
scoţându-l în afara timpului, dar păstrându-l în istorie.
În corabia de pe Dunăre, Valente i-a impus lui Athanaric condiţii pe care
ştia că nu le poate îndeplini, iar regele barbar le-a acceptat, neavând
alternativă. Populaţia vizigotă sporise şi nu mai încăpea în partea din stânga
fluviului, unde sosiseră şi hunii. Nu mai ajungea iarba şi cerealele pentru
toţi. Pentru a supravieţui, măcar o parte trebuia să fie aşezată în Tracia,
unde era loc destul. Dar pentru asta, Valente i-a cerut respectarea condiţiilor
gândite anume pentru a-l desfiinţa ca popor. Predarea armelor – mai bune decât
cele ale bazileului – îl lăsa fără apărare. Iar predarea copiilor – urmau să
fie duşi în oraşele imperiului din Asia, pentru a creşte şi deprinde
obiceiurile greco-romane – îi lăsa neamul
fără de nici un viitor.
Care popor din toată istoria
lumii, oricât de barbar, renunţă de bună voie sau forţat, la existenţa şi dăinuirea
sa? După primii ani de
aşezare în Tracia, cruzimea şi forţa virtuosului Valente l-a obligat pe
Athanaric la forţă şi cruzime. Reuşise să-şi păstreze armele, iar din populaţia
de un milion de vizigoţi care îl urmaseră, dispunea de 200 de mii de luptători.
Astfel, în bătălia în câmp deschis, lângă Adrianopole (9 august 378), Valente a
pierdut majoritatea conţilor palatini, 35 de tribuni militari şi 40 de mii de
soldaţi. Retras într-o colibă de păstori (vizigoţii au ferecat-o şi i-au pus
foc), Valente a pierit în bătălia asemănată de istorici cu catastrofa trăită de
romani, în anul 216, la Cannas, în faţa trupelor lui Hanibal.
Rămâne limpede că Athanaric nu-şi dorise această încleştare. Însuşi Sfântul
Ieronim (San Jeronimo), părinte al Bisericii,
aflat în Dalmaţia natală, i-a motivat violenţa: Per avaritiam Maximi ducis ad rebellionem fame coacti sunt. Adică
vizigoţii înfometaţi s-au
revoltat din cauza avariţiei lui Valente.
Cronicile occidentale, transcrise de amintita dinastie intelectuală, reţin
evenimentul, iar mai departe falsifică: Vizigoţii
au ajuns la Constantinopol dar, absolut dezorientaţi în suburbiile acestuia,
s-au reîntors în Tracia, teritoriul mai apropiat modului de viaţă nomadă la
care erau obişnuiţi. ( Historia
universal, vol 21,- Ed. El Pais,
Madrid 2004).
Şi mai departe interpreţii timpului falsifică şi spaţiul. Rezultă că
înainte de a pleca la drum, vizigoţii plănuiau să se întoarcă „acasă”,
„ascunzându-şi tezaurul la Pietroşani,
România, unde a fost descoperit”. Vizigoţii
n-au ajuns niciodată în Valea Jiului, dar enciclopediile occidentale stau prost cu
toponimia orientală şi nu ştiu unde se află localitatea Pietroasele de lângă Buzău, unde a fost descoperit, în 1837, Tezaurul lui Athanaric. În total, 22 de
obiecte de aur, din care au mai rămas 12. Nu
ştim cât de grele erau cele dispărute; cele păstrate cântăresc 18 kg.,
între acestea
 |
| Cloşca cu puii de aur |
Cloşca cu puii de aur.
Dusă la Moscova şi readusă la
Bucureşti, numai cu doi pui din cei şapte şi fără de rubine. Vizigoţii nu au
ascuns tezaurul când au trecut Dunărea, ci mult mai înainte. Să nu cadă în mâna
lui Valente.
După victorie, Athanaric nu s-a dus la Constantinopol, dându-i un răgaz lui
Teodosie, noul împărat, aşteptând o altă înţelegere decât cea pe care n-o respectase.
Întâlnirea cu Teodosie a fost scurtă, acesta vorbindu-i puţin pentru a-i rămâne
timp să-i arate oraşul.
Uimit de frumuseţea acestuia, de mulţimea corăbiilor şi de puternicile
fortificaţii, barbarul ar fi exclamat: Deus,
inquit sine dubio terrenus est imperator et quisquis adsversum eum manu monerit,
ipse sui sanguinis reus existit – Împăratul e fără îndoială un zeu pe
pământ, şi cine ridică mâna asupra lui, e răspunzător cu sângele. (Iordanes)
Athanaric n-a ridicat mâna. Trupele care-i mai rămăseseră, plus cele aduse
de celelalte triburi, s-au înrolat sub steagurile imperiului, fiind tratate de
Teodosie exact aşa cum erau tratate trupele proprii. Iordanes vorbeşte de „barbarizarea
armatei romane” ca despre un mare pericol, şi nu despre civilizarea barbarilor
vizigoţi, cum este evident că s-au petrecut lucrurile. Supunerea unui corp de
armată atât de însemnat, i-a îndemnat şi pe alţi barbari să-l urmeze.
 |
| Viaductul lui Valente |
Athanaric
a murit în ianuarie 381, în Constantinopol, fiind înmormântat cu funeralii imperiale,
ridicându-i-se un monument – azi inexistent - aproape de Viaductul lui Valente, în oraşul pe care vizigotul, venit din
mlaştinile Dunării, în loc să-l distrugă, l-a apărat.
Madrid, 29 Martie, 2016
_________________________________
©. Darie Novăceanu 2016 Fereastra lui Darie
