Mostrando entradas con la etiqueta Balcania. Mostrar todas las entradas
Mostrando entradas con la etiqueta Balcania. Mostrar todas las entradas

martes, 6 de junio de 2017





Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte
4. Cuvinte pentru Fănuş şi despre vremurile noastre
        
Ne aflăm, cu Tudor Arghezi,  în spaţiul unde se cultivă floarea de colţ a magicului nostru.(Scrieri - vol. 17, 1968. ediţia Pienescu) Ceea ce nu înseamnă că Dobrogea e teritoriul său, exclusiv şi indivizibil. Numai că, întâmplător sau nu, centrul de greutate sau polul magnetic al prozei, după Transilvania şi Moldova, s-a deplasat în partea aceasta, spre Câmpia Dunării, precum toate râurile importante din geografia noastră. Fenomen firesc şi imprevizibil, dacă nu uităm că şi polul magnetic al Pământului a înregistrat astfel de deplasări, mereu pe sub cele mai de sus înălţimi de piatră, oglindite în cele mai mari fluvii. Putem, plecând din Tibet până în Anzi, să ilustrăm această mişcare din adâncuri prin marile civilizaţii de la suprafaţă.
         Şi revenind la ceea ce ne interesează direct, fără gândul de a deranja liniştea ontologică a gânditorilor profunzi de azi, înclin să cred că deplasarea spre Dobrogea începe de la Mihail Sadoveanu încoace, odată ce moara lui Chirilă, de la Cotu Iepei, a rupt pripoanele şi a început să coboare, întreagă, pe apele Siretului.
Vasile Voiculescu, de pe malul Buzăului, Gala Galaction, de pe cel al Vedei,
Vasile Voiculescu
Panait Istrati, de la Brăila, Zaharia Stancu, de pe valea Călmăţuiului, Marin Preda de pe cea a Ialomiţei, au susţinut cu opera lor dezvoltarea şi afirmarea acestei mişcări tectonice spre sud, urmaţi foarte de aproape de Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu.
         Cu vârste apropiate, alături de ultimii doi, nu pot fi uitaţi Corneliu Leu sau Ion Băieşu, atraşi de alte genuri sau risipiţi în publicistică şi reportaj, suportând la modul lor ravagiile devastatoare ale celor cincizeci de ani de delir colectiv (Fănuş – O corabie...), sub care au dispărut mulţi, între aceştia V.Em. Galan şi Aurel Mihale.
         Fără nici o intenţie de clasament valoric, lista rămâne deschisă  celor ce vin în urma acestora, alintaţi, deocamdată, cu optimismul din termenul de generaţie aşteptată.  Chestiune de timp: Dobrogea, cu multele ei etaje subterane, lucrează încet, relevându-se rar, întâmplător, sub loviturile de târnăcop, cum spune Arghezi. Plăsmuit din argila locului, Gânditorul la Hamangia a dormit peste cinci  mii de ani, neştiut, într-o necropolă. Operă unică din plastica antropomorfă a neoliticului, a cărei expresie, deloc comună, specialiştii n-au reuşit să-o descifreze, invocând vagi asemănări cu unele piese din Ciclade sau Tesalia, în vreme ce amatorii vorbesc de piramidele Egiptului sau de ... Gânditorul lui August Rodin. Nu asemănările sunt importante în astfel de situaţii, ci deosebirile: personajul lui Rodin – se presupune că e Michelangelo - , sprijinindu-şi bărbia în palma dreaptă, meditează, pe când tatăl neoliticului nostru, apucându-şi capul cu amândouă mâinile făcute pumn, gândeşte şi se sfâşie de disperare.  Şi asta ne obligă
Zaharia Stancu
se ne reîntoarcem în bibliotecă pentru a afla că există, totuşi, există un suflet al culturii, a cărui putere este pe deasupra voinţei creatorului individual. Că nu indivizii creează cultura, ca un obiect modelat după plac, ci cultura, ca un subiect suveran, se realizează ea însăşi, cu o necesitate organică, prin indivizi. (Blaga – Op. cit. pag.113)
         Personalităţi puternice, cei numiţi din, să-i spunem constelaţia sudului, şi-au elaborat opera din interiorul aceluiaşi suflet al culturii, individualizânu-se prin stil, prin materia narativă
– teme, subiecte, personaje, epoci, etc. -  şi prin  tratarea acesteia.
Şi, amănunt fundamental, printr-o permanentă grijă de cultivare a limbii.  

         Nu unific, nu despart, nu aduc la acelaşi numitor individualitatea nimănuia. Şi, mai ales, nu ignor – Doamne, fereşte! – alte nume, la fel sau mai importante decât cele numite, din proza noastră realizată de-a lungul unui secol şi ceva. Nu încerc să-l mut pe Sadoveanu din peisajul matern al Moldovei pentru a consolida constelaţia sudului. Şi nu susţin – aş fi absurd – că datorită acestor nume aveam, în sfârşit, un realism magic precum cel sudamerican, după care leşină mulţi, fără motiv şi fără cunoaştere. Nu toţi cei numiţi intră în nucleul neaoş al acestui tip de realism imprecis, cu multe frontiere, toate încălcate. Astfel o mărturiseşte însuşi García Márquez: tot ceea ce am vrut să fac a fost să distrug linia care separă ceea ce pare că-i real de ceea ce pare că-i fantastic. Aşadar, o incertitudine dublă, subliniată cu precizie prin verbul a părea, ceea ce permite imaginaţiei să treacă nestingherită dintr-o parte într-alta, să trateze realul ca ireal sau invers, să ignore că fantasticul pleacă din raţional, delimitându-se, astfel, de realul de ficţiune. Totul, absolut tot ceea ce produce imaginaţia, depinzând de calitatea naraţiei.
 Citit şi elogiat de numele mari ale prozei universale din secolul trecut, Panait Istrati a triumfat tocmai prin calitatea naraţiei, beneficiind de extraordinari corectori ai francezei sale, începând cu Romain Roland, care nu i-au anulat spontaneitatea şi plasticitatea idiotismelor, cu efect exotic prelungit. Exact ceea ce i-a reproşat, pe nedrept, Călinescu, opinând că nu va fi niciodată scriitor român... La fel de nedrept cu Gala Galaction, expediat la presupusa dorinţă de a semăna la chip cu Tolstoi sau Tagore... Galaction, cel care, în înţelegerea mea, prin În pădurea Cotoşmanei, Moara
Părintele Galaction
lui Călifar
, Andrei Hoţu, De la noi, la Cladova şi, neapărat, Copca Rădvanului, nu are nimic de-a face cu semănătorismul moldovean (Lovinescu), fiind, în felul său, unul din precursorii realismului magic şi al prozei fantastice de la noi.
Prin calitatea naraţiei îşi susţine Ştefan Bănulescu fantasticul său, atât de bine cumpănit în balanţa cuvântului, încât nu-l poţi deosebi de realitate şi iei drept adevărată biserica pe roţi înalte cu butuci groşi şi două oişti, una la pronaos şi alta la altar, caii putând fi înămaţi fie într-o parte, fie în alta, care le venea la mai îndemână  dicomesienilor, când năvăleau turcii sau tătarii sau... Biserica unde aceştia îşi ascundeau fecioarele şi lăzile cu sămânţă de grâu. După cum, cu aceiaşi convingere, crezi că tot biserică era şi luntrea în care Ciortăniţa pleacă spre Deltă: Punem un steag în vârful catargului o tâmplă de icoane şi ca pânze....mantia mea şi patrafirul lui Nicolae. Cât plutim pe Râul Cimbrului, ţinem patrafirul cu dosul la lume, vreau să spun cu căptuşeala lui smeurie. La Ceatal schimbăm, devenim cu adevărat biserică plutitoare...
Da, asta-i biserica lui Fănuş (Oul de smirnă), pentru că, dacă a plutit o moară pe Siret, trebuiau să fie şi biserici mobile, imaginaţia fiind în stare să le ridice oricând.
         Tot prin arta naraţiei, într-o plăcută complicitate cu Bănulescu, a străbătut Fănuş câmpia Dunării şi bălţile Brăilei, întorcându-se acasă cu braţele pline de metafore. Snopi grei de metafore, vorbe cu duh adânc, legende precum cele adunate de Corneliu Leu, în Nopţi dobrogene, flăcări cu trup de fecioare, dansând pe tezaurele din gorgane încă neprofanate de căutătorii de comori, cioburi de amfore cu miros de vin din Chios,  gânduri oprite la jumătate şi continuate altfel sau prelungite cu încă o jumătate, exact de unde cei mai mulţi pun punct, socotind că gândul e rotund. Proverbe pe care acum le auzi prima dată, nedându-ţi seama că sunt invenţia lui, uitând că proverbele sunt metafore parabolice (Lessing), fenomene de sincretism lingvistic...
Deschizi orice pagină din scrierile lui şi dai peste lumini de fulgere stinse de mult, pe toate cerurile, peste miresme inexistente, distilate de el în retortele tainice ale sufletului, flori şi buruieni de leac, care nu se găsesc nici în Dioscórides – cincizeci şi patru poartă denumiri geto-tracice! -, cunoscute lui Socrate (Charmides, 156a-157a), care le aflase de la medicii traci al lui Zalmoxis,  despre care se zice că aveau şi darul de a te face nemuritor, urmând înţelepciunea zeului şi regelui lor care spune că nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul, nici capul fără trup, la fel nici trupul fără suflet şi că fără descântec buruiana nu servea la nimic, descântecul fiind mai important, putând tămădui el singur, bine rostit, fără buruiană.
         Avem, aşadar, descântecul, cu efect curativ, atât de râvnit de psihologii şi psihiatrii tuturor timpurilor – în fond, asta fac: psihologii încântă şi psihiatrii descântă – şi avem, mai eficient, descântecul cu efect magic, precum îl găsim la Gala Galaction, în În pădurea Cotoşmanei, unde Cotelici, înarmat cu mâna de mort a intrusului împuşcat, îi readuce la viaţă pe cei adormiţi, tămâindu-i invers.
Şi, bineînţeles, îl avem pe Fănuş, care tămăduieşte prin metaforă ceea ce medicii nu mai pot vindeca nicicum. Nici ei, nici altcineva. Mai ales, politicienii, care nu ştiu nimic dar se pricep la toate, reuşind să-i nemulţumească pe toţi. Nu degeaba spune cineva că politicienii sunt caii de la carul de aur al istoriei, şi adaugă, exact şi maliţios: când devin gloabe, poporul [adică nemulţumiţii] îi trimite la abator. Pentru că nemulţumirea e tot o boală. O suferinţă foarte grea a sufletului. La fel de grea ca sărăcia care ţine de trup.
         Plecând de la Socrate, trebuie să urmăm înţelepciunea lui Zalmoxis, începând tămăduirea de la suflet spre trup. Ceea ce nu-i cu putinţă decât prin cuvânt, căci Cuvântul e la începutul tuturor lucrurilor şi tocmai de aceea El se află la Dumnezeu, care
Romul Munteanu
e Cuvântul însuşi. Aşa citim în Evanghelia lui Ioan: Şi Cuvântul s-a făcut trup şi   s-a sălăşuit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Cap.I,14) Astfel traduce părintele Galaction, autorul nuvelei În pădurea Cotoşmanei, scriitor din constelaţia sudului.
         Fănuş ştie ce este o evanghelie, îi caută semnificaţia ascunsă şi ca s-o sublinieze,  răstoarnă termenii metaforei. Nu spune o evanghelie e ca...Mai întâi îl pune pe Tică Durostor, apărut în colţul verandei, cu puşca sub braţ, să observe locul:  - Ia te uită ce minunat a înflorit magnolia. Fiecare floare parcă-i un ghioc. Şi vine sentinţa: - O magnolie înflorită e frumoasă ca o evanghelie...Evangheliile sunt scrise, un rând cu floare albă de lămâi, al doilea cu floare roşie de măr. Şi tot aşa mereu...
         Cel care vorbeşte este Caşulea, care nu mai vede, dar a văzut cândva culorile din evanghelie... De aici încolo metafora creşte, iar povestea trece în alegorie. Tot Caşulea întreabă: – Unde a căzut hultanul? Cei care stau de vorbă, aşteptând să împuşte hultanul, nu sunt nişte neica-nimeni, ci unii din plutonul care l-a ciuruit pe Ceauşescu. Suntem în miezul politicii , aici se afla barba lui Gelu Voican, numai barba şi numele (ceea ce-i foarte semnificativ !); puţin mai încolo generalul Stănculescu, a cărui privire o caută disperată Elena, dar el îşi face de lucru, fabricând avioane (păsări de hârtie, spune Fănuş). Suntem în plin prezentul nostru, mai plastic, în vecernia mileniului II, când unii cred că a avut loc Revoluţia Română împotriva lui Ceauşescu şi nu o conspiraţie împotriva poporului român, patronată de Bush, Mitterrand şi Gorbachov.
Cu volumele Partida de pocher şi O corabie.., Fănuş ancorează pe  ţărm nesigur, dar păşeşte ferm, folosind cuvintele pe care le-a pierdut Dumnezeu în sihăstrii de lut. 
Madrid, iulie 2017
...........................................
© Fereastra lui Darie - 2017


lunes, 5 de junio de 2017

Fănuş Neagu






Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte

3. Cuvinte despre Fănuş Neagu şi despre timpul nostru


Înalt, subţire, uscat, cu plete scurte şi barbă îngrijită, purtând baston cu măciulie de argint curat. Se îmbrăca mai întotdeauna în haine de culori închise. Parcă-l văd, împreună cu Yvonne, soţia sa, la Sighişoara. Plecaserăm de jos, din Piaţa Lenin (mai există, cu sau fără acest nume, piaţa ?) şi urcam spre Cetate pe o stradă (Caragiale?) îngustă, cu multă umbră, într-o după amiază de vară. Nici un suflet de om. Doar o bătrână adusă de spate, în rochie neagră, sprijinită într-o cârje de alun, care s-a oprit în loc, şi-a ridicat fruntea şi i s-a adresat cu evlavie: săru’mâna, părinte!... Şi Carlos Barral (el era Editorul!), binecuvântând-o cu o cruce de la dreapta la stânga – ne cunoştea până şi religia -, s-a uitat la mine, cerându-mi să-i traduc, deşi ştia perfect toate cuvintele. Realism magic în stare naturală.
 
Carlos Baral şi Jose Hierro
Tot aici, într-o altă vară, l-am dus pe acelaşi drum, până în uliţa Cositorarilor    pe Alejo Carpentier şi l-am rugat să stea singur (Lili, soţia, era mereu lângă umărul lui), lipit de zidul unei case, la intrare. Şi după ce l-am fotografiat, i-am tradus inscripţia de pe perete: În această casă...a trăit Vlad Dracu, tatăl...etc. Reacţia a fost spontană: Alejo s-a proptit cu palmele de zid, izbucnind în hohote...
Seara, în Braşov,  la Hotel Carpaţi, din discuţia prelungită până târziu, am păstrat observaţia: în vreme ce Vlad Ţepeş întreprinde acţiuni reale de mare curaj, încât par fantastice, Don Quijote îşi imaginează acţiuni fantastice pe care le trăieşte ca fiind reale.
De o parte, Vlad Ţepeş şi Mehmet al II-lea, groparul Bizanţului, venit în persoană, în „vizită de curtoazie”, ca să-l ucidă, trecând pe lângă Târgovişte, fără să intre în oraş, ca şi când s-ar fi aflat în plimbare. Asta, după ce văzuse pregătirile pe care le făcuse domnul român pentru primirea sa: o pădure de ţepi înalte de-a lungul drumului (3 km.) adâncă de 1 km., cu 20.000 de turci bine înfipţi, între ei Hamza, paşa de Giurgiu, uscându-se la soare, căci era în iunie,  17 iunie 1462... Nimeni, la vremea aceea  nu trăgea în ţeapă mai bine ca prinţul valah, fără să atingă nici un organ vital, astfel că nefericiţii aceia se desfătau mai mult timp, admirând asfinţitul peste Turnul Chindiei.
De cealaltă parte, Don Quijote şi morile de vânt din La Mancha. Uriaşii închipuiţi de cavalerul rătăcitor închipuit, luându-l în aripi, cu cal cu tot şi lăsându-l pe Sancho Panza să-i adune oasele de pe jos... Fantastice, ţepile; reale, morile de vânt. Dar numai la prima vedere, pentru că la cea de a doua, lucrurile îşi revin la normal, se-ntorc în matca lor. Ţepile sunt reale, cioplite din lemn real, iar străpungerea trupului celor condamnaţi la acest supliciu a fost şi ea reală, adevărată, înregistrată în analele istoriei. Real şi spaţiu: Târgoviştea se află tot pe locul unde se afla şi atunci.
Pe ţărmul celălalt, dacă morile de vânt au rămas până astăzi în acelaşi loc, în La Mancha, cele care i-au măcinat oasele lui Don Quijote n-au existat decât în închipuirea acestuia. Nu există, să nu fim absurzi, nici o legătură între La Mancha şi Târgovişte. Spaniolii sunt mândri că-l au pe Don Quijote, un personaj de ficţiune care moare în patul lui, tocmai când i-a venit mintea la cap; noi suntem satisfăcuţi că-l avem pe Vlad Ţepeş, în carne şi oase, care sfârşeşte, îmbrăcat turceşte, spintecat de sabia turcilor.
Obstinaţia tinerilor noştri critici literari de a descoperi date, elemente, valori ale realismului magic sudamerican în realismul magic de la noi, este o aberaţie. Iar opinia, când nu le găsesc, că nu avem aşa ceva e de-a dreptul halucinantă.
Mult stimaţii mei, Dobrogea nu-i Pampa argentiniană, nici Bărăganul nu-i Aracataca, locul de naştere al lui García Márquez, cel care a întemeiat Macondo. Fiecare la el acasă.  Ceea ce  s-a petrecut la noi, în Carpaţi, în câmpia Dunării şi, la un loc toate, în Balcania, n-avea cum să se întâmple şi acolo. În pampa s-a născut gaucii (los gauchos), crescătorii de vite – cresc singure, fiindcă au iarbă verde tot anul –, şi îmblânzitorii de cai. În bălţile Brăilei au apărut lotcile şi hoţii de cai. În pampa a apărut Ricardo Güiraldes (1886-1927), autorul unui singur roman, Don Segundo Sombra, suficient pentru a-i asigura eternitatea. Şi a mai apărut... Jorge Luís Borges (1899-1986), nume care, când îl aud, îmi taie respiraţia. Ce alt cuvânt - l-am întrebat la Buenos Aires- aţi putea găsi pentru eternitate? E foarte simplu : eternulité... Când am dat să vorbesc despre Sudul, o povestire de numai şase pagini, mi-a făcut semn să tac, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe creştet: aici e toată povestea. Cicatricea unei răni adânci, întâmplarea care i-a provocat pierderea vederii. Transferată în seama personajului, pastorul Johannes Dahlmann:  Muchia unei ferestre de curând vopsită pe care cineva uitase s-o închidă, era cea care-i făcuse această rană. 
Vorbim, prin urmare, de două lumi diferite, fiecare cu spaţiul şi timpul său. Mai exact spus, cu timpurile sale. Pentru că pe o punte, de pe un mal pe celălalt, au trecut şi vor mai trece mulţi oameni, la toate orele din zi şi din noapte, dar puntea va rămâne aceiaşi; pe sub ea va curge acelaşi râu, cu acelaşi nume, dar cu altă apă. Adică, făcând un pas spre teorie, spaţiul e acelaşi, dar timpul e mereu altul. Pentru că timpul – iertaţi pleonasmul – înseamnă mişcare. Nimic nu există în afara acesteia. Nici, în primul rând, materia. Viaţa. Şi dacă mai facem un pas – numai unu – descoperim că nu peste tot timpul „merge” la fel. Că întotdeauna – aici e sâmburele – funcţionează în ... funcţie de spaţiu. Nu, nu ne-am rătăcit. Încă. Oricum, nu încercaţi demonstraţia câtă vreme suntem sub semnul axiomei. Ceea ce i s-a întâmplat lui Gavrilescu, muzicantul din nuvela lui Mircea Eliade – La ţigănci -, nu se repetă. El urcă-n tramvai şi merge...înainte, dar de fapt, doreşte să se întoarcă. La capătul drumului, constată că nisipul din clepsidră s-a împuţinat cu vreo douăzeci şi ceva de ani. Acum, dacă faceţi greşeala şi luaţi tramvaiul, când veţi coborî, veţi constata, cel mult, că aţi rămas fără ceas. Un brânci sincronizat cu frâna vatmanului, şi o mână dibace – nu neapărat de ţigancă  - v-a luat timpul cu clepsidră cu tot. Eliade, ale cărui cărţi sunt citate de toţi cei ce se ocupă cu magicul şi fantasticul – absolut de toţi – a scris nuvela aceasta în exil, la Paris, în iunie 1959, când nu se găsea aşa ceva pe nici unde.
Casa natală - Grădiştea

Să ne întoarcem, totuşi, la ale noastre. Toţi autorii români din care am citat până acum, vorbesc despre câmpia Bărăganului folosind aceleaşi unităţi de măsură: fără de margini, nesfârşită, imensă...La modul personal, după un drum din tinereţe, de la Urziceni la Padina, cu sania – era decembrie - , biciuit de noapte şi viscol, sunt de acord cu toate aceste măsuri, pe cât de imprecise, pe atât de exacte. Numai că, dacă trecem la precizia metrului, Bărăganul nu înseamnă aproape nimic pe lângă Pampa argentiniană. Infinitul mic şi infinitul mare. Ca şi Dobrogea. Cu cei 143.000 de kilometri pătraţi, Pampa mai are nevoie doar de 94.000 ca să fie cât toată România. Calculat altfel, Pampa e de şapte ori mai mare decât Dobrogea. Şi exact prin aceasta suntem în avantaj, lăsând metru la o parte şi măsurând după mersul stelelor: Dobrogea e mai adâncă decât Pampa de şapte ori...Fireşte, mă refer la oamenii care au trecut pe una şi aceiaşi punte. Vreme de câteva mii de ani. Pe acelaşi spaţiu, dacii, geţii, geto-dacii, traco-geţii, toate popoarele migratoare plus Alexandru Macedon. Mai apoi, Dromichete, îngenunchindu-l pe Lisimah şi oferindu-i la reşedinţa sa, din Helia, un banchet de argint, adresându-i-se cu apelativul  tată. Şi mai târziu, Burebista, aşteptându-l, prin anii 40, era noastră, pe malul Dunării, pe Cezar, bărbatul tuturor femeilor şi femeia tuturor bărbaţilor.
Otrava, în cazul lui Burebista şi pumnalul, în cazul lui Cezar, a pus capăt vieţii amândurora, în acelaşi an, împiedicând înfruntarea dintre ei, cea care, indiferent cum    s-ar fi sfârşit, Peninsula balcanică ar fi avut altă istorie. Asemănătoare, dacă nu mai bună, decât cea cunoscută de celelalte două peninsule europene.
Aici, în aceste adâncimi, se află opera lui Fănuş Neagu, pe care tinerii critici de azi – şi nu numai ei – o caută şi nu o găsesc altundeva. Pentru că nu ştiu să-l caute, mai întâi, în bibliotecă, unde ar putea să afle câte ceva despre solidaritatea sufletului cu spaţiu, despre matricea stilistică a unei a unei culturi şi despre cadrul stilistic al creaţiei. Sau despre calitatea şi funcţia maternă a peisajului. Luaţi, domnilor, luaţi şi citiţi-i pe Kant, Goethe, Lessing, Frobenius, Spengler, Jung, etc., etc. Şi, neapărat, pe Blaga, în care-i găsiţi pe toţi cei numiţi, sporindu-le observaţiile cu propria-i cunoaştere. Din paginile sale reţin aici doar un crâmpei: Căci una e peisajul – punct de plecare a unei serii de efecte sufleteşti; şi altceva e spaţiul – matrice ca orizont al inconştientului; şi iarăşi altceva e acelaşi peisaj iniţial, asupra căruia se revarsă, ca un conţinut într-o formă, un anume sentiment omenesc al fatumului. Peisajul, în acest din urmă înţeles (...) devine receptaculul unei plenitudini sufleteşti, se întrupează în el un sentiment al destinului, ca vântul în pânzele unei corăbii. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al omului. (Trilogia culturii – ediţia din 1969, pag. 131)
Înainte de a fi ajuns aceste pagini, învăţasem că acolo unde sufletul se întâlneşte cu natura, se naşte arta. Nu ştiu cine a spus acest lucru - trebuie să fie un grec sau un neamţ -, dar cred şi acum în adevărul lui, şi am căutat toată viaţa această răscruce.
Iată, în sfârşit, şi vocea celui mai îndreptăţit să vorbească despre Bărăgan: O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi, e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea în zbor, pământul şi îndepărtatele lui zări. (...) Pământul n-a fost dat omului numai cu scop să-i umple burta cu mălai. Mai sunt şi locuri hărăzite reculegerii. (Panait Istrati – Ciulinii Bărăganului, Editura Moderna, 1943, pag. 25 şi 27)
Şi lângă umărul său, o altă voce: Şes drept, adânc şi larg, cuvântul cuprinde pusta întreagă şi simţi la marginile lui Dunărea şi Marea. Câmpul de lut şi câmpia de apă, două pustietăţi: o singurătate încremenită şi un deluviu frământat. În vocea caldă, vocea de tăceri a Bărăganului se urzeşte din creşterea paiului cu şapte noduri, din coacerea, bob cu bob, a grâului, care îmbracă pământul cu zimţi şi spice, ca o holdă de săgeţi. Şi mai departe: Calul alb e tânăr şi bine ţinut, masiv şi copilandru. O pătură neagră îi înveleşte şoldurile rotunde, ca să nu răcească. Dar omul, stăpânul lui, un căruţaş, duce o greutate cât el de mare în spinare, fânul calului, cumpărat de undeva şi  

adunat într-o frânghie. Cum? Calul slobod şi omul cu povoara! (...) Îl iubeşte. Nu vrea să-l deşele, îi place să se osândească el. (...) Dar calul se întoarce, inteligent şi sentimental, şi stă cu capul spre tovărăşul lui, până când omul se apropie de el. Atunci îi face cu grumazul o metanie elegantă...şi porneşte...obstacolul crâncen al vântului dezlănţuit, şi mai stă din când în când în loc, şi iarăşi îl aşteaptă să-l ajungă omul de dindărăt. Îl iubeşte şi calul.(...)
            Mi se pare că ne-am cunoscut cândva, pe undeva, pe la vreo încrucişare de trenuri, deopotrivă de pasionaţi amândoi de a cunoaşte mai repede necunoscutul...Îţi răspund că nimic din toate acestea nu vei întâlni în Dobrogea noastră, cu două civilizaţii suprapuse, greacă şi romană, în adâncimile pământului ei. (...) Un suspin inefabil te va întâmpina pretutindeni, suspinul statuilor descoperite zilnic cu târnăcopul. Sunt oamenii de odinioară împietriţi în marmură albă. Marea geme, Dunărea strigă, şi un mùrmur de şoapte se discerne din ţărâna pe care o calci. Osemintele timpului vor să se ridice către lumină...
            Dobrogea uimeşte, se strecoară lin şi dulce pe nesimţite. Ea intră în sânge şi nu mai poţi sa scapi de obsesia ei. Dobrogea de soarbe. Fii atent!
(Continuare în proxima postare)
------------------------------------------------------
© Fereastra lui Darie - 2017