Apocalipsa din Insulele Azore
VIII. Bizanţul de dinaintea
Bizanţului
Deci bine-cugetătorul Stavrikie, mare logofăt, iscălise
pe de o parte să câştige pe unii strategi iubiţi ai
oştilor, iar
pe de altă parte să mute taberile din Armenia în Bizanţ,
iar oştenii
de la Bizanţ să-i
trimeată într-o nălucire grabnică de război
către hotarele ismailitenilor.
(Mihail Sadoveanu – Creanga
de aur.)
 |
| Istambul - Panoramic |
Faptul că după victoria din 7 august 378, regele vizigot Athanaric n-a mai
ridicat sabia în faţa împăratului Teodosie cel Mare, a fost considerat de însoţitorii
săi drept o trădare. Obişnuiţi să învingă şi să jefuiască, nu puteau crede că
în locul unui câmp de bătălie precum cel de la Adrianopole, peste
Constantinopol se pogora duhul sfânt al păcii şi
înţelegerii.
Nici Iordanes, în pledoaria sa rostită în latină, nu părea încântat de
această perspectivă, pericolul barbarizării
armatei imperiale dându-i o grijă în
plus, pe care nu şi-o dorise. Funcţionar umil, dar peste fire de ambiţios, el
nu înţelegea că e cu putinţă şi un proces contrariu, cel al civilizării barbarilor. În
cazul acesta, al celor aşezaţi în Câmpia Dunării de Jos
sau risipiţi pe ostroavele, grindurile şi lagunele celor cinci braţe ale
Istrului, cum se numea Dunărea în vremea aceea. Pe atunci Delta Dunării - Veneţie rustică
până în zilele noastre -, a adăpostit un impresionant număr de popoare mărunte, seminţii care
lipsite de hrană, şi-au părăsit leagănele şi s-au civilizat apărând sau sporind
cu propriile trăiri, civilizaţia şi cultura altor
popoare, aşezate în geografia Bizanţului de dinaintea Bizanţului.
Proces posibil şi binefăcător pentru umanitatea de atunci şi de mai târziu.
Cu un revers neaşteptat, crud şi inuman astăzi, când leagănele primelor
civilizaţii ale omenirii sunt devastate de neamul fără de neam al jihadiştilor,
din ce în ce mai mulţi şi mai violenţi.
Înrolaţi sub steagurile Statului Islamic, belzebuţii smoliţi trec prin foc şi sabie oameni nevinovaţi. Pentru
că nu se supun credinţei lor, nu ştiu să cadă pe brânci, cu ochii spre Meca şi
nu vor să asculte cu evlavie glasul tărăgănat al muezinului din cuibarul de var
al minaretului, în locul dangătului de
bronz al clopotelor de la bisericile creştine.
A cădea în genunchi, bătând metanii în faţa Porţilor Împărăteşti, este o
dăruire a trupului şi sufletului întru Isus Hristos. Nu-i tot una cu a te
trânti pe brânci cu faţa spre Meca.
Cel puţin până astăzi, Statul Islamic (ISIS,
în engleză) este singurul stat din toate câte există care nu are frontiere.
Urmare a hotărârilor Energumenilor reuniţi în Insulele Azore, când şi-au
întocmit Apocalipsa şi au programat
sfârşitul lumii începând din Bagdad.
Nu întâmplător energumenii şi-au instalat templul fărădelegilor în
Babilonia. Şi nu-i deloc întâmplător faptul că la câteva zile după aceea, o
rachetă necredincioasă a dărâmat
zidurile Mânăstirii Sfântul Ilie, de
pe colinele din Mosul, la doi paşi de Bagdad.
 |
| Mânăstirea Sfântul Ilie din Mosul |
Mânăstirea Sfântul Ilie (Deir Mar
Elion, în arabă), ridicată în secolul al VI-lea de călugări asirieni, a
fost lăcaş de închinăciune pentru toată creştinătatea din jur, din ce în ce mai
numeroasă. Dar imediat ravagiilor rachetei păgâne din 2003, călugării au fost
izgoniţi din clădirile mânăstirii, întreaga incintă fiind ocupată de militari
americani.
Baza militară de aici a fost retrasă după mai bine de zece ani, când nu mai
era operativă, astfel că în 2014 (august-septembrie) jihadiştii au fost liberi
să macine toate edificiile construite în urmă cu 1400 de ani, transformându-le
în praf şi pulbere.
În pulbere şi praf s-au prefăcut străzi întregi din Alep, principalul oraş
de cultură din Siria. Clădiri în care, începând din anul 1700, a funcţionat
prima tipografie din lumea arabă. Darul lui Constantin Brâncoveanu, adus peste
Balcani în desagii purtaţi de cămile.
O tipografie nu-i o catedrală, dar numeroase mânăstiri şi biserici modeste
din Siria s-au folosit de cărţile religioase, frumos împodobite, în atelierele
meşterilor români din Alep.
În pulbere şi praf s-au prefăcut
splendorile antice din Palmira, fanatismul jihadiştilor necunoscând margini,
nici odihnă. Pentru că un stat fără frontiere se poate instala oricând şi peste
tot. Mai cu seamă în Europa. În Anglia, spre exemplu. În Belgia, Franţa,
Germania sau Spania, unde chiar dacă noi nu vrem să-i vedem, ne văd jihadiştii
pe noi. Şi ştiu foarte bine când să scoată sabia şi kalajnikovul, cunosc aeroporturile, gările şi locurile unde să
aprindă focul sau dinamita, să moară cât mai mulţi nevinovaţi şi să dărâme cât
mai multe clădiri.
Consecinţă directă a Apocalipsei din Insulele Azore, acesta pare să fie
numai începutul. Şi se cuvine să ne
amintim că templele din Palmira au fost admirate, în anul 275, de însuşi
Aurelian. Împăratul roman care a domnit cel mai puţin, dar a reuşit să facă mai
mult rău decât toţi împăraţii Romei la un loc. Căci de Aurelian este vorba,
când vorbim de părăsirea Daciei, în anul 272. Eufemism generos,
care a îndestulat ignoranţa multor istorici români, părăsirea fiind, de fapt, o
vânzare mascată, goţii de sub Canabaudo devenind „federaţi”, adică aliaţi,
obligaţi să apere imperiul şi să nu-l mai atace. Un preţ neînsemnat pentru cele
două părţi – nici una nu pierdea,
amândouă câştigau -, dar decisiv pentru istoria Daciei.
Aurelian n-a vrut să lase imperiul
fără o provincie şi i-a mutat numele peste Dunăre, construind Dacia Aureliana, împărţită în Dacia ripensis, cu capitala în Ratiaria
(azi Arcer), şi Dacia mediteranea, cu
capitala în Sredica (azi, Sofia), devenită un timp reşedinţa lui Atila.
Prefigurând, fără să ştie, imperiul bizantin şi, deloc paradoxal, anticipând
dispariţia sa.
Imaginativ şi fără nici un scrupul, împăratul n-a distrus splendorile
Palmirei. A cucerit regatul, dar nu l-a distrus. Respectând legile hunilor,
soldaţii au avut voie să jefuiască oraşul timp de trei zile şi trei nopţi,
neatingându-se însă de nici un edificiu. Ceea ce nu înseamnă că s-a comportat
precum Athanaric. Oricât s-ar chinui istoricii să-l laude pentru că a mărit şi
a consolidat unitatea imperiului, Aureliano nu-l putea întregi, adăugându-i o
provincie distrusă de el însuşi. De aceea, a lăsat Palmira aşa cum o găsise, mulţumindu-se
cu umilirea Zenobiei, regina din Palmira, aducând-o la
Roma şi obligând-o să treacă prin faţa
tribunei, împreună cu fiul ei, mergând pe jos, pentru a-l proslăvi pe cel care
îi cucerise imperiul.
Apoteozică, încoronarea lui a întrecut-o pe cea a lui Traian. Chiar dacă
ceremoniile au durat mai puţin, n-au lipsit gladiatorii - peste şase sute -,
elefanţii şi tigrii; nici înfruntările dintre vietăţi necunoscute până atunci,
precum girafele şi struţii. El însuşi a dat ocol amfiteatrului în caleaşcă de
aur trasă de patru cerbi.
Se mândrea cu titluri onorifice, precum Parthicus
Maximus, Restitutor Orientis sau Restitutor
Orbis. Şi era fericit că nimicise cartierul regal Brucion, din Alexandria.
Atunci s-a petrecut şi incendierea Bibliotecii, osteneala de o viaţă a lui
Tolomeu, fidelul prieten a lui Macedon. Aureliano visa, totuşi, să se întoarcă
în Babilonia, dar din visul acesta nu s-a mai putut întoarce niciodată. Un
pumnal bine mânuit i-a adus sfârşitul la Cenufrio, aproape de Sirmio (azi, Srmeska-Mitrovika),
în Tracia natală.
Nu există nici o asemănare între gestul lui Athanaric şi faptele lui
Aureliano. Există însă o mare deosebire între regele vizigot şi longobardul
Drocutlft, a cărei semnificaţie - nu se putea altfel! - n-a observat-o decât Jorje Luis Borges, cel
care povesteşe:
„Trei secole mai târziu, în anul 751, plecaţi din
pădurile de pe malurile Elbei, barbarii longobarzi ajung la porţile Ravenei şi
o iau cu asalt. În timpul asediului, un simplu războinic, Droctulft, i-a
părăsit pe ai săi şi a murit cu sabia în mână, apărând oraşul pe care mai
înainte îl atacase. Recunoscători pentru gestul său neaşteptat, ravanezii au înălţat un mausoleu anume pentru el şi i-au compus un
epitaf pe măsura faptei:
Contempsit
caros, dum nos amat ille, parent
Hanc
patria reputans ese, Ravenna, suam ,
subliniind contrastul dintre chipul crud al acestui sălbatic şi marea sa
simplitate şi bunătate.”
Jorge Luis Borges, din care reţinem povestea, continuă: „Venea din nepătrunsele păduri de mistreţi
şi zimbri; era alb, vioi, inocent şi crud, credincios şefului şi tribului său,
şi nu universului. (...) Vede ziua, vede marmura, chiparoşii. Vede o lume
multiplă, dar ordonată; vede un oraş, un organism făcut din statui, temple,
grădini, case, biserici, fântâni.(...) Îşi dă seama că în el va trăi ca un
câine sau ca un copil (...), dar înţelege că preţuieşte mai mult decât zeii şi
credinţa pe care le-a jurat-o, mult mai
mult decât toate mlaştinile Germaniei. Droctulft îi părăseşte pe ai săi şi trece
de partea Ravenei. (...) N-a fost un trădător (trădătorii nu inspiră epitafuri
pioase); a fost un iluminat, un convertit. La capătul câtorva generaţii,
longobarzii care l-au acuzat de trădare, au procedat la fel: au devenit
italieni, lombarzi, şi poate cineva din sângele său –
Aldiger –este străbunul lui Aligheri.” (Istoria
războinicului şi a prizionierei).
Borges mărturiseşte că l-a descoperit pe Droctulft în
cartea lui Croce (La poesia. Ed. Bari,1942), care la rândul său îl aflase în scrierile
lui Paul Diaconu (Warnefried), poet
şi istoric lombard de expresie latină:
Teribilis
visu facies, sed mente beningnus,
Longaque
robusto pectores barba fuit!,
versuri transcrise şi de istoricul britanic Edward Gibbon (Decline and Fall, XL), fondatorul istoriografiei
universale şi cel dintâi care explică decadenţa şi ruina Imperiului roman.
Cât priveşte originea
longobardă a lui Dante Aligheri, majoritatea studioşilor nu i-au dat
crezare înainte de a găsi certitudinea. Borges, creatorul atâtor estetici câte
i-au trebuit, avea certitudinea, dar a prezentat-o drept bănuială ca să le dea
de lucru chiţibuşarilor. Îi plăcea – aşa l-am cunoscut - să le ocupe timpul cu
nimicuri peste care trecuse, suveran.
Când am tradus Istoria
războincului şi a prizionierei, am fost curios să aflu dacă mărturisirea
era adevărată. M-am dus la Croce şi am dat de ea, în termenii exacţi. Acum, am
fost curios să descopăr dacă avertismentul Lasciate
ogni speranza, voi che entrate (Infernul
III-9), aflat deasupra intrării în nopţile adânci ale Iadului, poate fi
atribuit spiritualităţii longobarzilor.
Poate, sigur că poate. Dar mai întâi trebuie să răsfoim Purgatoriu şi să reţinem că Ogni
erba si conosce per la seme – Cunoşti
după sămânţ-orice răsare (XVI-114), după aceea să transcriem terţina
(XIV-46-49),
Lombard
eu fui şi Marcu-i al meu nume,
bărbat
expert, iubii acea valoare,
spre
care-azi tinde aşa puţină lume”
iar mai apoi să citim versurile 58 la 63, din acelaşi cânt, în traducerea
lui Coşbuc:
E
lumea-ntr-adevăr pustie, dară
de tot, cum spui, şi-apune
sub multa răutăţii ei povară?
Dar
rogu-te deci, cauza ta mi-o spune,
s-o
văd şi eu, şi altora s-o spui
căci
unu-n noi, şi-n cer alt ins o spune.
Pentru ultimul vers, Alexandru Balaci, bunul meu profesor
pentru cultura ialiană, preia însemnările lui Coşbuc: „ Cauza decăderii şi
corupţiei lumii, pentru că unii o văd în înrâurirea influenţelor cereşti, iar
alţii în firea omenească.”
Dacă acceptăm opinia lui Borges despre Droctulft, nici
Athanaric n-a fost un trădător. Deşi trecerea de partea duşmanului nu se poate
califica altfel, şi ea se produce în ambele cazuri. Numai că Droctulft se
trădează pe sine, luptând împotriva neamului său, în vreme ce Athanaric trădează numai pentru a-şi proteja poporul,
care murea de foame şi umilinţă.
Gestul războinicului longobard e solitar şi nu schimbă
pasul timpului. Cel al lui Athanaric,
dimpotrivă, alterează istoria, împuţinează valurile barbariei, trece de
la cultura în mişcare la cultura sedentară şi deschide un drum posibil
civilizaţiei.
Între cele două concepte imaginate de greci, regele
barbar renunţă la condiţia sa, dar rămâne loial stirpei din care descindea.
Dovada la vedere este faptul că din arborele goţilor, singura ramură care a
continuat să crească a fost cea a vizigoţilor. Gepizii s-au pierdut de bună
voie în marea hunilor, iar ostrogoţii au fost numai tributari şi uneori,
sfătuitorii hunilor; chiar şi ai lui Atila.
Mai numeroase – digresiunea nu-i inutilă -, triburile vizigote
au dăinuit mai mult, ajungând să dea Spaniei 28 de regi – de la Teodorico II
(453), până la Rodrigo (710) – care au pus capăt dominaţiei romane în Iberia şi
au reuşit o primă unificare politică a peninsulei, consolidată (prin
convertirea lui Recaredo la creştinism) de unificarea religioasă.
Exact aşa cum se afla, în anul 711, când arabii au trecut
Gibraltarul, refăcând desenul vizigot după credinţa Islamului. Aşezând moschei
peste catedrale (Cordoba, Sevilia, Malaga) şi construind califate de la Granada,
prin Madrid, până la Zaragoza.
O nenorocire care se poate numi un mare noroc: la prima
invazie în Europa, arabii au adus cu ei marile biblioteci ale deşertului,
înţelepciuni şi cunoştinţe deprinse de la greci - algebra, astronomia,
filozofia, etc. - dăruindu-le unei Europe „în sâmbure”.
La cea de a doua invazie, din anul 1453, musulmanii au
trecut Mediterana, aducând în Europa numai cu nisipul deşertului.
Madrid, 24 mai 2016
____________________
© Darie Novăceanu - 2016
