Nimeni nu poate opri o pasăre să
cânte
3. Cuvinte despre Fănuş Neagu şi despre
timpul nostru
Înalt, subţire, uscat, cu plete scurte şi barbă îngrijită, purtând baston
cu măciulie de argint curat. Se îmbrăca mai întotdeauna în haine de culori
închise. Parcă-l văd, împreună cu Yvonne, soţia sa, la Sighişoara.
Plecaserăm de jos, din Piaţa Lenin (mai
există, cu sau fără acest nume, piaţa ?) şi urcam spre Cetate pe o stradă (Caragiale?) îngustă, cu multă umbră, într-o după
amiază de vară. Nici un suflet de om. Doar o bătrână adusă de spate, în rochie
neagră, sprijinită într-o cârje de alun, care s-a oprit în loc, şi-a ridicat
fruntea şi i s-a adresat cu evlavie: săru’mâna, părinte!... Şi Carlos Barral (el era Editorul!), binecuvântând-o cu o cruce de
la dreapta la stânga – ne cunoştea până şi religia -, s-a uitat la mine,
cerându-mi să-i traduc, deşi ştia perfect toate cuvintele. Realism magic în
stare naturală.
 |
| Carlos Baral şi Jose Hierro |
Tot aici, într-o altă vară, l-am dus pe acelaşi drum, până în uliţa Cositorarilor pe Alejo Carpentier şi l-am rugat să stea singur
(Lili, soţia, era mereu lângă umărul lui), lipit de zidul unei case, la
intrare. Şi după ce l-am fotografiat, i-am tradus inscripţia de pe perete: În această
casă...a trăit Vlad Dracu, tatăl...etc. Reacţia a fost spontană:
Alejo s-a proptit cu palmele de zid, izbucnind în hohote...
Seara, în Braşov, la Hotel Carpaţi, din discuţia
prelungită până târziu, am păstrat observaţia: în vreme ce Vlad Ţepeş întreprinde acţiuni
reale de mare curaj, încât par fantastice, Don Quijote îşi imaginează acţiuni
fantastice pe care le trăieşte ca fiind reale.
De o parte, Vlad Ţepeş şi Mehmet al II-lea, groparul Bizanţului, venit în persoană, în „vizită de curtoazie”, ca
să-l ucidă, trecând pe lângă Târgovişte,
fără să intre în oraş, ca şi când s-ar fi aflat în plimbare. Asta, după ce
văzuse pregătirile pe care le făcuse domnul român pentru primirea sa: o pădure
de ţepi înalte de-a lungul drumului (3 km.) adâncă de 1 km., cu 20.000 de turci bine
înfipţi, între ei Hamza, paşa de Giurgiu,
uscându-se la soare, căci era în iunie, 17 iunie 1462... Nimeni, la vremea aceea nu trăgea în ţeapă mai bine ca prinţul valah,
fără să atingă nici un organ vital, astfel că nefericiţii aceia se desfătau mai
mult timp, admirând asfinţitul peste Turnul Chindiei.
De cealaltă parte, Don Quijote şi morile de vânt din La Mancha. Uriaşii închipuiţi de
cavalerul rătăcitor închipuit, luându-l în aripi, cu cal cu tot şi lăsându-l pe
Sancho Panza să-i adune oasele de pe jos... Fantastice,
ţepile; reale, morile de vânt. Dar numai la prima vedere, pentru că la
cea de a doua, lucrurile îşi revin la normal, se-ntorc în matca lor. Ţepile
sunt reale, cioplite din lemn real, iar străpungerea trupului celor condamnaţi
la acest supliciu a fost şi ea reală, adevărată, înregistrată în analele
istoriei. Real şi spaţiu: Târgoviştea se află tot pe locul unde se afla şi
atunci.
Pe ţărmul celălalt, dacă morile de vânt au rămas până astăzi în acelaşi loc,
în La Mancha,
cele care i-au măcinat oasele lui Don Quijote n-au existat decât în închipuirea
acestuia. Nu există, să nu fim absurzi, nici o legătură între La Mancha şi Târgovişte.
Spaniolii sunt mândri că-l au pe Don Quijote, un personaj de ficţiune care
moare în patul lui, tocmai când i-a venit mintea la cap; noi suntem satisfăcuţi că-l avem pe Vlad Ţepeş, în carne
şi oase, care sfârşeşte, îmbrăcat turceşte, spintecat de sabia turcilor.
Obstinaţia tinerilor noştri critici literari de a descoperi date, elemente,
valori ale realismului magic sudamerican în realismul magic de la noi, este o
aberaţie. Iar opinia, când nu le găsesc, că nu avem aşa ceva e de-a dreptul halucinantă.
Mult stimaţii mei, Dobrogea nu-i Pampa argentiniană, nici Bărăganul nu-i
Aracataca, locul de naştere al lui García Márquez, cel care a întemeiat
Macondo. Fiecare la el acasă. Ceea ce s-a petrecut la noi, în Carpaţi, în câmpia
Dunării şi, la un loc toate, în Balcania, n-avea cum să se întâmple şi acolo.
În pampa s-a născut gaucii (los
gauchos), crescătorii de vite – cresc singure, fiindcă au iarbă verde tot anul
–, şi îmblânzitorii de cai. În bălţile Brăilei au apărut lotcile şi hoţii de
cai. În pampa a apărut Ricardo Güiraldes (1886-1927), autorul unui singur
roman, Don Segundo Sombra, suficient
pentru a-i asigura eternitatea. Şi a mai apărut... Jorge Luís Borges
(1899-1986), nume care, când îl aud, îmi taie respiraţia. Ce alt cuvânt - l-am
întrebat la Buenos
Aires- aţi putea găsi pentru eternitate? E foarte simplu : eternulité... Când am dat să vorbesc
despre Sudul, o povestire de numai
şase pagini, mi-a făcut semn să tac, mi-a luat mâna şi mi-a pus-o pe creştet: aici e toată povestea. Cicatricea unei
răni adânci, întâmplarea care i-a provocat pierderea vederii. Transferată în
seama personajului, pastorul Johannes Dahlmann: Muchia
unei ferestre de curând vopsită pe care cineva uitase s-o închidă, era cea
care-i făcuse această rană.
Vorbim, prin urmare, de două lumi diferite, fiecare cu spaţiul şi timpul
său. Mai exact spus, cu timpurile sale. Pentru că pe o punte, de pe un mal pe
celălalt, au trecut şi vor mai trece mulţi oameni, la toate orele din zi şi din
noapte, dar puntea va rămâne aceiaşi; pe sub ea va curge acelaşi râu, cu
acelaşi nume, dar cu altă apă. Adică, făcând un pas spre teorie, spaţiul e
acelaşi, dar timpul e mereu altul. Pentru că timpul – iertaţi pleonasmul –
înseamnă mişcare. Nimic nu există în afara acesteia. Nici, în primul rând,
materia. Viaţa. Şi dacă mai facem un pas – numai unu – descoperim că nu peste
tot timpul „merge” la fel. Că întotdeauna – aici e sâmburele – funcţionează în
... funcţie de spaţiu. Nu, nu ne-am rătăcit. Încă. Oricum, nu încercaţi
demonstraţia câtă vreme suntem sub semnul axiomei. Ceea ce i s-a întâmplat lui
Gavrilescu, muzicantul din nuvela lui Mircea Eliade – La ţigănci -, nu se repetă. El
urcă-n tramvai şi merge...înainte, dar de fapt, doreşte să se întoarcă. La
capătul drumului, constată că nisipul din clepsidră s-a împuţinat cu vreo
douăzeci şi ceva de ani. Acum, dacă faceţi greşeala şi luaţi tramvaiul, când
veţi coborî, veţi constata, cel mult, că aţi rămas fără ceas. Un brânci
sincronizat cu frâna vatmanului, şi o mână dibace – nu neapărat de ţigancă - v-a luat timpul cu clepsidră cu tot.
Eliade, ale cărui cărţi sunt citate de toţi cei ce se ocupă cu magicul şi
fantasticul – absolut de toţi – a scris nuvela aceasta în exil, la Paris, în iunie 1959, când nu
se găsea aşa ceva pe nici unde.
 |
| Casa natală - Grădiştea |
Să ne întoarcem, totuşi, la ale noastre. Toţi autorii români din care am
citat până acum, vorbesc despre câmpia Bărăganului folosind aceleaşi unităţi de
măsură: fără de margini, nesfârşită, imensă...La modul personal, după un drum
din tinereţe, de la Urziceni
la Padina, cu sania – era decembrie - , biciuit de noapte şi viscol, sunt de
acord cu toate aceste măsuri, pe cât de imprecise, pe atât de exacte. Numai că,
dacă trecem la precizia metrului, Bărăganul nu înseamnă aproape nimic pe lângă
Pampa argentiniană. Infinitul mic şi infinitul mare. Ca şi Dobrogea. Cu cei 143.000 de kilometri pătraţi, Pampa mai are nevoie
doar de 94.000 ca să fie cât toată România. Calculat altfel, Pampa e de
şapte ori mai mare decât Dobrogea. Şi exact prin aceasta suntem în avantaj, lăsând
metru la o parte şi măsurând după mersul stelelor: Dobrogea e mai adâncă decât
Pampa de şapte ori...Fireşte, mă refer la oamenii care au trecut pe una şi
aceiaşi punte. Vreme de câteva mii de ani. Pe acelaşi spaţiu, dacii, geţii,
geto-dacii, traco-geţii, toate popoarele migratoare plus Alexandru Macedon. Mai apoi, Dromichete, îngenunchindu-l pe Lisimah şi oferindu-i la reşedinţa sa, din Helia,
un banchet de argint, adresându-i-se cu apelativul tată. Şi
mai târziu, Burebista, aşteptându-l, prin
anii 40, era noastră, pe malul Dunării, pe Cezar, bărbatul tuturor femeilor şi
femeia tuturor bărbaţilor.
Otrava, în cazul lui Burebista şi pumnalul, în cazul lui Cezar, a pus capăt
vieţii amândurora, în acelaşi an, împiedicând înfruntarea dintre ei, cea care,
indiferent cum s-ar fi sfârşit,
Peninsula balcanică ar fi avut altă istorie. Asemănătoare, dacă nu mai bună,
decât cea cunoscută de celelalte două peninsule europene.
Aici, în aceste adâncimi, se află opera lui
Fănuş Neagu, pe care tinerii critici de azi – şi nu numai ei – o caută
şi nu o găsesc altundeva. Pentru că nu ştiu să-l caute, mai întâi, în
bibliotecă, unde ar putea să afle câte ceva despre solidaritatea sufletului cu
spaţiu, despre matricea stilistică a unei a unei culturi şi despre cadrul
stilistic al creaţiei. Sau despre calitatea şi funcţia maternă a peisajului.
Luaţi, domnilor, luaţi şi citiţi-i pe Kant, Goethe, Lessing, Frobenius,
Spengler, Jung, etc., etc. Şi, neapărat, pe Blaga, în care-i găsiţi pe toţi cei
numiţi, sporindu-le observaţiile cu propria-i cunoaştere. Din paginile sale reţin
aici doar un crâmpei: Căci una e peisajul
– punct de plecare a unei serii de efecte sufleteşti; şi altceva e spaţiul –
matrice ca orizont al inconştientului; şi iarăşi altceva e acelaşi peisaj
iniţial, asupra căruia se revarsă, ca un conţinut într-o formă, un anume
sentiment omenesc al fatumului. Peisajul, în acest din urmă înţeles (...)
devine receptaculul unei plenitudini sufleteşti, se întrupează în el un
sentiment al destinului, ca vântul în pânzele unei corăbii. Peisajul, în acest din urmă înţeles, e al doilea obraz al
omului. (Trilogia culturii – ediţia din 1969, pag. 131)
Înainte de a fi ajuns aceste pagini, învăţasem că acolo unde sufletul se întâlneşte cu natura, se naşte arta. Nu
ştiu cine a spus acest lucru - trebuie să fie un grec sau un neamţ -, dar cred şi
acum în adevărul lui, şi am căutat toată viaţa această răscruce.
Iată, în sfârşit, şi vocea celui mai îndreptăţit să vorbească despre
Bărăgan: O pasăre care zboară între două
lanţuri de munţi, e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea
în zbor, pământul şi îndepărtatele lui zări. (...) Pământul n-a fost dat omului
numai cu scop să-i umple burta cu mălai. Mai sunt şi locuri hărăzite
reculegerii. (Panait Istrati – Ciulinii Bărăganului,
Editura Moderna, 1943, pag. 25 şi 27)
Şi lângă umărul său, o altă voce: Şes
drept, adânc şi larg, cuvântul cuprinde pusta întreagă şi simţi la marginile
lui Dunărea şi Marea. Câmpul de lut şi câmpia de apă, două pustietăţi: o
singurătate încremenită şi un deluviu frământat. În vocea caldă, vocea de
tăceri a Bărăganului se urzeşte din creşterea paiului cu şapte noduri, din
coacerea, bob cu bob, a grâului, care îmbracă pământul cu zimţi şi spice, ca o
holdă de săgeţi. Şi mai departe:
Calul alb e tânăr şi bine ţinut, masiv şi copilandru. O pătură neagră îi
înveleşte şoldurile rotunde, ca să nu răcească. Dar omul, stăpânul lui, un
căruţaş, duce o greutate cât el de mare în spinare, fânul calului, cumpărat de
undeva şi
adunat într-o frânghie. Cum? Calul slobod şi omul cu povoara! (...) Îl iubeşte. Nu vrea să-l deşele, îi place să se osândească el. (...) Dar calul se întoarce, inteligent şi sentimental, şi stă cu capul spre tovărăşul lui, până când omul se apropie de el. Atunci îi face cu grumazul o metanie elegantă...şi porneşte...obstacolul crâncen al vântului dezlănţuit, şi mai stă din când în când în loc, şi iarăşi îl aşteaptă să-l ajungă omul de dindărăt. Îl iubeşte şi calul.(...)
Mi
se pare că ne-am cunoscut cândva, pe undeva, pe la vreo încrucişare de trenuri,
deopotrivă de pasionaţi amândoi de a cunoaşte mai repede necunoscutul...Îţi
răspund că nimic din toate acestea nu vei întâlni în
Dobrogea noastră, cu două civilizaţii suprapuse, greacă şi romană, în
adâncimile pământului ei. (...) Un suspin inefabil te va întâmpina
pretutindeni, suspinul statuilor descoperite zilnic cu târnăcopul. Sunt
oamenii de odinioară împietriţi în marmură albă. Marea geme, Dunărea strigă, şi
un mùrmur de şoapte se discerne din ţărâna pe care o calci. Osemintele timpului
vor să se ridice către lumină...
Dobrogea
uimeşte, se strecoară lin şi dulce pe nesimţite. Ea intră în sânge şi nu mai
poţi sa scapi de obsesia ei. Dobrogea de soarbe. Fii atent!
(Continuare în proxima postare)
------------------------------------------------------
© Fereastra lui Darie - 2017
