Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte
4. Cuvinte pentru Fănuş şi despre vremurile noastre
Ne aflăm, cu Tudor Arghezi, în spaţiul unde se cultivă floarea de
colţ a magicului nostru.(Scrieri
- vol. 17, 1968. ediţia Pienescu) Ceea ce nu înseamnă că Dobrogea e teritoriul său,
exclusiv şi indivizibil. Numai că, întâmplător sau nu, centrul de greutate sau
polul magnetic al prozei, după Transilvania şi Moldova, s-a deplasat în partea
aceasta, spre Câmpia Dunării, precum toate râurile importante din geografia
noastră. Fenomen firesc şi imprevizibil, dacă nu uităm că şi polul magnetic al
Pământului a înregistrat astfel de deplasări, mereu pe sub cele mai de sus
înălţimi de piatră, oglindite în cele mai mari fluvii. Putem, plecând din Tibet
până în Anzi, să ilustrăm această mişcare din adâncuri prin marile civilizaţii
de la suprafaţă.
Şi revenind la ceea ce ne interesează
direct, fără gândul de a deranja liniştea ontologică a gânditorilor profunzi de
azi, înclin să cred că deplasarea spre Dobrogea începe de la Mihail Sadoveanu încoace, odată
ce moara lui Chirilă, de la Cotu Iepei,
a rupt pripoanele şi a început să coboare, întreagă, pe apele Siretului.
Vasile Voiculescu, de pe malul Buzăului, Gala Galaction, de pe cel al Vedei,
Panait Istrati, de la Brăila,
Zaharia Stancu, de pe valea Călmăţuiului, Marin Preda de pe cea a Ialomiţei, au
susţinut cu opera lor dezvoltarea şi afirmarea acestei mişcări tectonice spre
sud, urmaţi foarte de aproape de Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu.
 |
| Vasile Voiculescu |
Cu vârste apropiate, alături de ultimii
doi, nu pot fi uitaţi Corneliu Leu sau Ion Băieşu, atraşi de alte genuri sau
risipiţi în publicistică şi reportaj, suportând la modul lor ravagiile
devastatoare ale celor cincizeci de ani
de delir colectiv (Fănuş – O corabie...),
sub care au dispărut mulţi, între aceştia V.Em. Galan şi Aurel Mihale.
Fără nici o intenţie de clasament
valoric, lista rămâne deschisă celor ce vin
în urma acestora, alintaţi, deocamdată, cu optimismul din termenul de generaţie aşteptată. Chestiune de timp: Dobrogea, cu multele ei
etaje subterane, lucrează încet, relevându-se rar, întâmplător, sub loviturile
de târnăcop, cum spune Arghezi. Plăsmuit din argila locului, Gânditorul la Hamangia a dormit
peste cinci mii de ani, neştiut, într-o
necropolă. Operă unică din plastica antropomorfă a neoliticului, a cărei
expresie, deloc comună, specialiştii n-au reuşit să-o descifreze, invocând vagi
asemănări cu unele piese din Ciclade sau Tesalia, în vreme ce amatorii vorbesc
de piramidele Egiptului sau de ... Gânditorul
lui August Rodin. Nu asemănările sunt importante în astfel de situaţii, ci
deosebirile: personajul lui Rodin – se presupune că e Michelangelo - ,
sprijinindu-şi bărbia în palma dreaptă, meditează,
pe când tatăl neoliticului nostru, apucându-şi capul cu amândouă mâinile făcute
pumn, gândeşte şi se sfâşie de disperare. Şi asta ne obligă
se ne reîntoarcem în
bibliotecă pentru a afla că există, totuşi, există
un suflet al culturii, a cărui putere este pe deasupra voinţei creatorului
individual. Că nu indivizii creează cultura, ca un obiect modelat după plac, ci
cultura, ca un subiect suveran, se realizează ea însăşi, cu o necesitate
organică, prin indivizi. (Blaga – Op.
cit. pag.113)
 |
| Zaharia Stancu |
Personalităţi puternice, cei numiţi
din, să-i spunem constelaţia sudului,
şi-au elaborat opera din interiorul aceluiaşi suflet al culturii, individualizânu-se prin stil, prin materia narativă
Şi, amănunt fundamental, printr-o permanentă grijă de cultivare a limbii.
Nu unific, nu despart, nu aduc la
acelaşi numitor individualitatea nimănuia. Şi, mai ales, nu ignor – Doamne,
fereşte! – alte nume, la fel sau mai importante decât cele numite, din proza
noastră realizată de-a lungul unui secol şi ceva. Nu încerc să-l mut pe
Sadoveanu din peisajul matern al Moldovei pentru a consolida constelaţia
sudului. Şi nu susţin – aş fi absurd – că datorită acestor nume aveam, în
sfârşit, un realism magic precum cel sudamerican, după care leşină mulţi, fără
motiv şi fără cunoaştere. Nu toţi cei numiţi intră în nucleul neaoş al acestui
tip de realism imprecis, cu multe frontiere, toate încălcate. Astfel o
mărturiseşte însuşi García Márquez: tot
ceea ce am vrut să fac a fost să distrug linia care separă ceea ce pare
că-i real de ceea ce pare că-i fantastic. Aşadar, o incertitudine
dublă, subliniată cu precizie prin verbul a
părea, ceea ce permite imaginaţiei să treacă nestingherită dintr-o parte
într-alta, să trateze realul ca ireal sau invers, să ignore că fantasticul
pleacă din raţional, delimitându-se, astfel, de realul de ficţiune. Totul,
absolut tot ceea ce produce imaginaţia, depinzând de calitatea naraţiei.
Citit şi elogiat de numele mari ale
prozei universale din secolul trecut, Panait Istrati a triumfat tocmai prin
calitatea naraţiei, beneficiind de extraordinari corectori ai francezei sale,
începând cu Romain Roland, care nu i-au anulat spontaneitatea şi plasticitatea idiotismelor, cu efect exotic prelungit.
Exact ceea ce i-a reproşat, pe nedrept, Călinescu, opinând că nu va fi niciodată scriitor român... La
fel de nedrept cu Gala Galaction, expediat la presupusa dorinţă de a semăna la
chip cu Tolstoi sau Tagore... Galaction, cel care, în înţelegerea mea, prin În pădurea Cotoşmanei, Moara
lui Călifar, Andrei Hoţu, De la noi, la Cladova şi, neapărat, Copca Rădvanului, nu are nimic de-a face
cu semănătorismul moldovean (Lovinescu), fiind, în felul său, unul din
precursorii realismului magic şi al prozei fantastice de la noi.
 |
| Părintele Galaction |
Prin calitatea naraţiei îşi susţine Ştefan Bănulescu fantasticul său, atât
de bine cumpănit în balanţa cuvântului, încât nu-l poţi deosebi de realitate şi
iei drept adevărată biserica pe roţi
înalte cu butuci groşi şi două oişti, una la pronaos şi alta la altar, caii
putând fi înămaţi fie într-o parte, fie
în alta, care le venea la mai îndemână dicomesienilor, când năvăleau turcii sau tătarii
sau... Biserica unde aceştia îşi
ascundeau fecioarele şi lăzile cu sămânţă de grâu. După cum, cu aceiaşi
convingere, crezi că tot biserică era şi luntrea în care Ciortăniţa pleacă spre
Deltă: Punem un steag în vârful
catargului o tâmplă de icoane şi ca pânze....mantia mea şi patrafirul lui
Nicolae. Cât plutim pe Râul Cimbrului, ţinem patrafirul cu dosul la lume, vreau
să spun cu căptuşeala lui smeurie. La
Ceatal schimbăm, devenim cu adevărat biserică plutitoare...
Da, asta-i biserica lui Fănuş (Oul de
smirnă), pentru că, dacă a plutit o moară pe Siret, trebuiau să fie şi
biserici mobile, imaginaţia fiind în stare să le ridice oricând.
Tot prin arta naraţiei, într-o plăcută
complicitate cu Bănulescu, a străbătut Fănuş câmpia Dunării şi bălţile Brăilei,
întorcându-se acasă cu braţele pline de metafore. Snopi grei de metafore, vorbe
cu duh adânc, legende precum cele adunate de Corneliu Leu, în Nopţi dobrogene, flăcări cu trup de
fecioare, dansând pe tezaurele din gorgane încă neprofanate de căutătorii de
comori, cioburi de amfore cu miros de vin din Chios, gânduri oprite la jumătate şi continuate
altfel sau prelungite cu încă o jumătate, exact de unde cei mai mulţi pun
punct, socotind că gândul e rotund. Proverbe pe care acum le auzi prima dată,
nedându-ţi seama că sunt invenţia lui, uitând că proverbele sunt metafore
parabolice (Lessing), fenomene de sincretism lingvistic...
Deschizi orice pagină din scrierile lui şi dai peste lumini de fulgere
stinse de mult, pe toate cerurile, peste miresme inexistente, distilate de el
în retortele tainice ale sufletului, flori şi buruieni de leac, care nu se
găsesc nici în Dioscórides – cincizeci şi patru poartă denumiri geto-tracice! -,
cunoscute lui Socrate (Charmides, 156a-157a),
care le aflase de la medicii traci al lui Zalmoxis, despre care
se zice că aveau şi darul de a te face nemuritor, urmând înţelepciunea
zeului şi regelui lor care spune că nu
trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul, nici capul fără trup,
la fel nici trupul fără suflet şi că fără
descântec buruiana nu servea la nimic, descântecul fiind mai important,
putând tămădui el singur, bine rostit, fără buruiană.
Avem, aşadar, descântecul, cu efect curativ, atât de râvnit de psihologii şi
psihiatrii tuturor timpurilor – în fond, asta fac: psihologii încântă şi
psihiatrii descântă – şi avem, mai eficient, descântecul cu efect magic, precum îl găsim la Gala Galaction, în În pădurea Cotoşmanei, unde Cotelici,
înarmat cu mâna de mort a intrusului împuşcat, îi readuce la viaţă pe cei
adormiţi, tămâindu-i invers.
Şi, bineînţeles, îl avem pe Fănuş, care tămăduieşte prin metaforă ceea ce
medicii nu mai pot vindeca nicicum. Nici ei, nici altcineva. Mai ales,
politicienii, care nu ştiu nimic dar se pricep la toate, reuşind să-i
nemulţumească pe toţi. Nu degeaba spune cineva că politicienii sunt caii de la carul de aur al istoriei, şi
adaugă, exact şi maliţios: când devin gloabe,
poporul [adică nemulţumiţii] îi
trimite la abator. Pentru că nemulţumirea e tot o boală. O suferinţă foarte
grea a sufletului. La fel de grea ca sărăcia care ţine de trup.
Plecând de la Socrate, trebuie să urmăm
înţelepciunea lui Zalmoxis, începând tămăduirea de la suflet spre trup. Ceea ce
nu-i cu putinţă decât prin cuvânt, căci Cuvântul e la începutul tuturor
lucrurilor şi tocmai de aceea El se află la Dumnezeu, care
e Cuvântul însuşi. Aşa citim în
Evanghelia lui Ioan: Şi Cuvântul s-a
făcut trup şi s-a sălăşuit între noi şi am văzut slava Lui,
slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Cap.I,14)
Astfel traduce părintele Galaction, autorul nuvelei În pădurea Cotoşmanei, scriitor din constelaţia sudului.
 |
| Romul Munteanu |
Fănuş ştie ce este o evanghelie, îi
caută semnificaţia ascunsă şi ca s-o sublinieze, răstoarnă termenii metaforei. Nu spune o
evanghelie e ca...Mai întâi îl pune pe Tică Durostor, apărut în colţul
verandei, cu puşca sub braţ, să observe locul:
- Ia te uită ce minunat a înflorit
magnolia. Fiecare floare parcă-i un ghioc. Şi vine sentinţa: - O magnolie înflorită e frumoasă ca o
evanghelie...Evangheliile sunt scrise, un rând cu floare albă de lămâi, al
doilea cu floare roşie de măr. Şi tot aşa mereu...
Cel care vorbeşte este Caşulea, care nu
mai vede, dar a văzut cândva culorile din evanghelie... De aici încolo metafora
creşte, iar povestea trece în alegorie. Tot Caşulea întreabă: – Unde a căzut hultanul? Cei care stau de
vorbă, aşteptând să împuşte hultanul, nu sunt nişte neica-nimeni, ci unii din
plutonul care l-a ciuruit pe Ceauşescu. Suntem în miezul politicii , aici se afla
barba lui Gelu Voican, numai barba şi numele (ceea ce-i foarte semnificativ !);
puţin mai încolo generalul Stănculescu, a cărui privire o caută disperată
Elena, dar el îşi face de lucru, fabricând avioane (păsări de hârtie, spune Fănuş). Suntem în plin prezentul nostru,
mai plastic, în vecernia mileniului II, când
unii cred că a avut loc Revoluţia Română împotriva lui Ceauşescu şi nu o
conspiraţie împotriva poporului român, patronată de Bush, Mitterrand şi
Gorbachov.
Cu volumele Partida de pocher şi O corabie.., Fănuş ancorează pe ţărm nesigur, dar păşeşte ferm, folosind cuvintele pe care le-a pierdut Dumnezeu în
sihăstrii de lut.
Madrid, iulie 2017
...........................................
© Fereastra lui Darie - 2017
