Toamna
patriarhului
sau
despre ficţiunea
realităţii şi
singurătatea puterii
Materia epică din Toamna patriarhului,
deşi are toate virtuţile realului, nu porneşte decât întâmplător de la
realitate. In acest amănunt descifrez marea nedumerire a criticii. În ajunul
apariţiei cărţii, autorul încetase păgubosul obicei de a „depista" o
asemenea critică, dar avansase câteva „lămuriri" legate direct de
elaborarea acestor pagini. Declarase încă din 1968 : „în ceea ce priveşte
romanul pe care-1 scriu acum, singura imagine pe care am avut-o ani în şir este
cea a unui om neaşteptat de bătrân care rătăceşte prin imensele saloane ale
unui palat abandonat, plin cu animale". (Daniel Semper, op. cit.). Mai
mult, se aflase că timp de cinci ani, însoţit de un fotograf prieten, Gabriel
Garcia Márquez stătuse de vorbă cu toţi preşedinţii, civili sau militari, din
America Latină. În acelaşi timp, unii şi-au amintit că în lunile când asistase direct la
căderea unui dictator (Pérez Jimenez, din Venezuela), Gabriel
Garcia Márquez îşi mărturisise prietenilor intenţia de a scrie cândva un roman
cu un astfel de personaj. În
sfârşit, dintre întrevederile avute cu amintiţii preşedinţi, scriitorul făcuse
imprudenţa să destăinuiască, pentru anecdoticul ei, întâlnirea cu Duvalier.
Papa Doc fusese amabil, volubil şi degajat pe tot parcursul convorbirii. La
sfârşit însă, nu mică a fost surpriza celor doi oaspeţi, căci întorşi la hotel,
fotograful a descoperit că i se umflaseră ochii, iar película, pe care
imortalizase evenimentul, era complet voalată.
Exact cum povesteau mulţi, Gabriel Garcia Márquez
pare să se fi convins atunci că Duvalier era „un fel de hibrid între demon şi
dictator". (Daso Salvador — Toamna patriarhului, în Estafeta
Literaria, nr. 61/75, Madrid).
Mai existau, fireşte, destule alte amănunte în biografia scriitorului
care au fost revăzute de critică în ajunul publicării noului roman : violenţa
de la Bogotá, din 1948, acel îngrozitor „bogotazo" declanşat de asasinarea
lui Jorge Eliécer Gaitán, terminat cu zeci şi zeci de mii de morţi, spânzuraţi
de-a lungul drumurilor; propria înfruntare a autorului cu mâna forte a unui
dictator, Gustavo Rojas Pinilla, în 1955, când, ca reporter la El Espectador,
Gabriel Garcia Márquez reuşise să stea de vorbă cu tânărul marinar Luís
Alejandro Velasco, unic supravieţuitor al naufragiului de pe distrugătorul
„Galdas" şi publicase această convorbire (în Povestea unui naufragiat care a plutit zece zile pe ape,
fără să mănânce şi fără să bea, fiind proclamat erou al patriei, sărutat de
reginele frumuseţii, îmbogăţit din publicitate şi mai apoi urât de guvern şi
uitat pentru totdeauna), dezvăluind
adevărul tragediei de pe marea din Caraibi (pe aici navighează toate corăbiile
din Toamna patriarhului...), ceea ce a
dus la închiderea ziarului şi fuga autorului la Paris. Prezenţa lui Gabriel
García Márquez în Cuba, în 1959, unde, după căderea dictatorului Fulgencio
Batista, se judecau ororile guvernării sale. Destăinuirile făcute în acest
timp, între alţii de Sosa Blanco, l-au făcut pe Gabriel Garcia Márquez să-şi mărturisească intenţia scrierii unui
roman despre o dictatură latino-americană.
 | ||
| Traducere de Darie Novăceanu | |
Aşa se face că atunci când Toamna patriarhului a intrat în
librării, nu numai critica, ci şi cititorii păreau să cunoască biografia
cărţii. Şi, brusc, s-au trezit cu toţii antrenaţi într-un vârtej verbal fără precedent şi obligaţi să
plonjeze într-un univers de coşmar şi oroare, unde condiţia umană este
subjugată voinţei tiranice a unui singur om, de fapt un monstru cu clare
trăsături din mitologia groazei, capabil să moară şi să reînvie, să dispună
după bunul lui plac de curgerea timpului şi să secere, numai printr-un gest, printr-o aluzie vagă,
viaţa a zeci şi zeci de persoane.
Niciunde, în alte pagini decât acestea, un scriitor nu avusese
temeritatea să adune atâta cruzime, atâta fabulaţie, atâta exagerare
somptuoasă. Niciunde altundeva nu se încercase până acum o retorică atât de
încărcată şi de vizibilă, (îndeobşte, arta marilor prozatori constă în
camuflarea acesteia), în care cuvântului i se îngăduie orice libertate în faţa
materiei epice, lăsându-ţi senzaţia unui delir narativ fără sfârşit. O
retorică unde ţi-e greu să descifrezi la prima lectură când se schimbă timpul
narat şi cel care narează, când începe şi cînd se sfârşeşte un dialog şi mai
ales, când sfârşeşte realitatea obiectivă şi când începe imperiul celei
imaginare.
Evident, suprapus pe aceste pagini, etalonul macondian a dus la concluzia
amintită mai înainte şi incredibilitatea în existenţa unui personaj ca
dictatorul Nicanor Alvarado a fost totală, acreditându-se opinia că avem de-a
face cu o alegorie, cu o metaforă uriaşă, cel mult cu o idee feroce, în nici un
caz cu o fiinţă reală. In acelaşi timp, realul miraculos, instaurat în romanul
latino-american de nume atât de cunoscute, ca Asturias sau Carpentier, dar
ridicat la valoarea de categorie estetică după O sută de ani de singurătate, părea
detronat definitiv în favoarea unui realism magic dus la extrem.
Toamna
patriarhului era, aşadar, o întomnare a universului
macondian, atât de îndrăgit, şi de la această opinie nu s-au abătut decât
foarte puţini interpreţi, nu neapărat pentru a se situa de partea adevărului,
ci pentru a semna contrafaceri surprinzătoare.
Cea mai hazlie întâlnită până acum
(presupun multe altele) este semnată de Michele Serrailah (Însemnări asupra
mitului darian în „Toamna
patriarhului", în Cuadernos hispano-americanos nr. 340,
Madrid 1978, pag. 50—79), contrafacere care, dacă nu ar fi cunoscută
seriozitatea revistei, ar trebui să fie considerată drept un monument al hilarului
: după profesoara de la Poitiers e limpede că nu e vorba de nici un dictator,
nici civil, nici militar, în această carte, ci pur şi simplu de marele poet
Ruben Dario, a cărui operă fuzionează cu biografia pentru a deveni materie
epică.
Prin siguranţa afirmaţiilor şi
argumentelor aduse, demonstraţia e plină de haz: „Practicate aceste tomologii
în discursul complex al operei, se poate observa cum fiecare element al
ficţiunii romaneşti rezultă a fi un semn plural care trimite cu egală
proprietate la un significat supranatural şi de asemenea la unul darian"
(pag. 56).
Nu insistăm însă asupra ei, rezumându-ne la a observa punctul de
plecare.
Într-adevăr, în paginile romanului apare la un moment dat fondatorul
poeziei moderne, invitat de patriarh pentru a susţine un recital poetic. O
capcană obişnuită pentru Gabriel Garcia Márquez, un recurs narativ la care
apelează pentru a-i nedumeri pe critici, care uită că în toate paginile
marqueziene unitatea de timp este sfărmată, cronologia întâmplărilor literare interesîndu-l
foarte puţin, pentru a da realităţii literare o dimensiune temporală proprie.
Fireşte, trebuie să ai mai mult decât curaj
pentru a te hazarda într-o astfel de cercetare, total în afara unei opere
literare, dar mai mult decât aparent, o motivaţie există : - mai întâi, aşa cum
am arătat, Toamna
patriarhului a fost
aşteptată de critica literară cu „unghiile scoase" (Mario Benedetti, op.
cit.), pentru că fusese jenată de opiniile şi gloria autorului. În al doilea
rând, pentru că Toamna patriarhului nu era ceea ce
aştepta această critică.
Printr-un joc al hazardului, când apărea, în martie 1975, Toamna patriarhului, alte două romane, tratând exact aceeaşi ternii, abia intraseră în
librăriile din America Latină : El recurso del método (Recursul la
metodă) de Alejo Carpentier şi Yo
El Supremo (Eu Supremul) de Augusto Roa Bastos.
Aşadar, aidoma unor cercetători din acelaşi domeniu, trei mari scriitori
lucrează simultan asupra aceleiaşi teme, ajungând fiecare pe căi diferite la
rezultate asemănătoare. O circumstanţă mai favorabilă interpretării nu putea să
existe şi s-a profitat îndeajuns de ea, amănunt consemnat cu toată rigoarea
ştiinţifică de Mario Benedetti în articolul menţionat, intitulat atât de
plastic şi de fericit: Recursul supremului patriarh.
Identificarea în istorie a prototipului personajului literar n-a pus nici
o problemă în cazul primelor două cărţi. Alejo Carpentier recunoscuse din
vreme procentele folosite în alcătuirea Primului Magistrat: 40% din Gerardo
Machado; 20% din Trujillo şi câte 10% din Guzman Blanco, Estrada Cabrera şi,
respectiv, Porfirio Dîaz. Nimeni nu trebuie să creadă că astfel de procente pot
fi cu adevărat măsurate, dar recunoaşterea lor e importantă pentru că din ele
deducem că este vorba de diverse epoci naţionale din diverse republici
latinoamericane, în diverse timpuri istorice şi suntem obligaţi să acceptăm
mărturisirea indirectă a autorului, anume că fanteziei îi revine, pe ansamblu,
o contribuţie de numai 10%. (Vezi, în acest sens, Darie Novăceanu — De vorbă
cu Alejo Carpentier, în România literară, nr. 17, 1976.)
Cit priveşte romanul lui Augusto Roa Bastos, lucrurile sunt la fel de
limpezi, Eu Supremul întruchipând o singură persoană — José Gaspar
Rodriguez de Francia — teribilul dictator paraguayan dintre 1814 şi 1840.
N-au existat dificultăţi, în aceste două cazuri nici în ceea ce priveşte
elaborarea propriu-zisă. Fascinat de personajul literar picaresc, Alejo
Carpentier îl ia din Spania secolului al XVI-lea, aducîndu-l în America Latină
din secolul nostru, întruchipând
prin el unul din cei 222 de dictatori reali, câţi, după mărturisirea autorului, a cunoscut continentul sudic până
azi. Spaţiul geografic este cu totul altul, iar comportamentul personajului
este redimensionat în acord cu acesta, păstrându-se o permanentă comunicare cu
geografia europeană. Un roman document, dar în acelaşi timp şi un roman
neistoric, pentru că, am văzut, Primul Magistrat aglutinează mai multe modele
istorice, mai multe epoci şi mai multe ţări. Practic, şi acest lucru nu s-a
observat, este vorba de 132 de ani biologici — naşterea lui Guzman Blanco în
1829 şi moartea lui Trujillo, în 1901 — şi de 122 de dictatură — acelaşi Blanco
şi acelaşi Truijillo, adunându-se, însă, exact durata de tiranie a fiecăruia
în parte. Un roman elaborat cu mult umor crud şi cu o clară viziune
materialist-dialectică asupra vieţii.
La fel de clară este şi elaborarea romanului Yo El Supremo, unde Augusto Roa Bastos mânuieşte simultan
documentele timpului, documentele emanate de la dictator însuşi, scrierile
istorico-biografice şi propria sa viziune, trecută în seama altora, realizând o
surprinzătoare coexistenţă estetică între tehnica romanescă şi cea a eseului.
Nimic limpede, în schimb, din toate acestea în Toamna patriarhului. Nicanor
Alvarado n-a existat în realitatea istorică a continentului latino-american,
iar faptele sale, am spus, au o legătură numai întâmplătoare cu această
realitate. Şi, totuşi, el ar fi putut să existe, ori, spre nefericirea
continentului, mai poate exista. Cu alte cuvinte, în această lungă galerie a
tiranilor, Nicanor Alvarado trebuie recunoscut drept cel de al 223-lea,
monstruozitatea lui constând în faptul că adună la un loc ororile semănate de
toţi cei dinainte, adăugându-le oroarea proprie. In acest amănunt, şi m-aş
bucura să nu mă înşel, descopăr greşeala în interpretarea critică a cărţii şi,
în acelaşi timp, noutatea pe care Gabriel Garcia Márquez o aduce în cadrul
temei, deloc nouă.
Deloc nouă, pentru că o listă a operelor literare care transfigurează
existenţa dictaturii şi a dictatorului latino-american trece uşor de treizeci
de titluri. De la Amalia lui José
Marmol, roman apărut în 1854 şi avîndu-l ca protagonist pe dictatorul Juan Manuel
de Rosas şi pînă la Oficio de difuntos (Slujba de înmormântare), romanul
lui Arturo Uslar Pietri, despre Juan Vicente Gomez, publicat în 1977, efortul
scriitorilor latino-americani de a interpreta literar o astfel de temă a rămas
constant. Iată doar câteva din titluri, în paranteze menţionându-se, alături de
traducerea acestora, anul publicării şi, atunci când există în realitatea
istorică, numele dictatorului : Antonio Arráiz — Puros Hombres (Oameni
adevăraţi, 1938, Juan Vicente Gomez), Miguel Otero Silva — Fiebre
(Febra, 1939, acelaşi Juan Vicente Gumez), Miguel Angel Asturias — El Señor
Presidente (Domnul Preşedinte, 1946), Miguel Otero Silva — La muerte de
Honorio (Moartea lui Honorio, 1963, Marcos Perez Jimenez), Jose Vicente
Abreu — Se llamaba S. N. (Se numea S N, 1964, acelaşi Marco Pérez
Jiménez), Mario Vargas Llosa — Conversación en la Catedral (Conversaţie
în Catedrală, 1969, Manuel Odria), Jorge Zalamea — El gran Burundú Burundá
ha muerto (Marele Burundú Burundá a murit, 1969), Ramon Hernandez — El
tirano inmóvil (Tiranul nemişcat, 1970).
Şi, bineînţeles, lista trebuie completată cu alte două serii care, chiar
dacă nu transfigurează întotdeauna un dictator latino-american, sunt legate
direct de tema dictaturii din acest continent, ca fenomen social, politic şi
istoric. Este vorba, între altele, de romanul lui Rómulo Gallego — Doña
Barbara (1929) sau de Mala hora (Ceasul rău, 1962 şi 1906) de însuşi
Gabriel Garcia Márquez.
In sfârşit, cea de a doua serie cuprinde perspectiva europeană asupra dictatorului
latino-american şi este- ilustrată, între alţii, de Ramón del
Valle-Inclân — Tirano Banderas (Tiranul Banderas, 1924), cel care, s-o
recunoaştem, relansează tema dictaturii într-un moment în care nu-i ispitea pe
scriitori; Drieu de la Rochelle — L'Homme au cheval (Om călare, 1945),
carte scrisă pentru a desfăta cu exotic nedumerirea unei aristocraţii sub
amurguri; Francisco Ayala — Muertes de perro (Moarte de câine, 1969) şi
El fondo del vaso (Pe fundul paharului, 1970), pagini dense, foarte frumoase
şi, nemotivat, scoase de autor prin diverse declaraţii, din seria stabilită de
noi, şi Graham Green, cu atât de celebrul său roman dedicat lumii lui Papa Doc.
O privire asupra paginilor din toate cele trei serii pune în evidenţă,
dincolo de personalitatea fiecărui romancier, foarte multe asemănări care nu se
pot justifica decât prin plecarea de la un prototip real foarte asemănător.
Aceeaşi privire ne arată unul şi acelaşi deznodământ, cel de la care nu se
abate nici Gabriel Garcia Márquez: sfârşitul tragic al personajului.
Revenirea asupra aceleiaşi teme însă, după atâtea titluri de glorie, care
păreau să fi epuizat toate recursurile estetice ale unei astfel de naraţiuni,
poate fi apreciată ca o temeritate. Nu însă şi pentru scriitorii din America
Latină, care trăiesc direct un astfel de univers, înţelegând mai bine că
dictatorul însuşi a evoluat în ultimele decenii şi dându-şi seama că unghiurile
de tratare literară sunt infinite.
Dacă-i adevărat, şi în parte este, că un roman este o oglindă plimbată
de-a lungul drumului, cum spunea Stendhal, înseamnă că romancierii
latino-americani nu puteau, nu aveau dreptul să ignore acest drum atât de
umblat şi atât de plin de teroare în ultimele două secole.
O cercetare diacronică a personajului literar, cu
urmărirea sincronică a prototipului din realitatea istorică a acestor pământuri
nu lasă nici o îndoială asupra evoluţiei paralele a tipologiei. Fiecare
dictator real a adăugat ceva nou realităţii istorice şi fiecare nou personaj
literar a dilatat materia epică, adăugându-i noi fapte literare.
…………………………………
© - Fereastra lui Darie - 2017
