Gabriel García Márquez

Toamna patriarhului

sau

despre ficţiunea realităţii şi singurătatea puterii

2.  Etalonul macondian

„Nu există zi — îi mărturisea García Márquez, în decembrie 1968, lui Daniel Semper — în care să nu mă caute doi sau trei editori, şi tot pe atâţia ziarişti. Când soţia le răspunde la telefon, trebuie sa spună de fiecare dată că nu sunt acasă. Dacă aceasta e gloria, restul probabil că e o mare porcărie. (Nu. Mai bine nu spune asta. E ridicol.) Dar ăsta-i adevărul. Ajungi să nu mai ştii cine îţi sunt prietenii. Începe prin a spune un singur lucru : nu mai dau interviuri pentru că sunt sătul până aici. Am venit la Barcelona pentru că am crezut că nu mă cunoaşte nimeni, dar nu s-a schimbat nimic. Mi-am zis : nu vreau să aud de radio şi televiziune, dar de ziarişti, da, pentru că sunt colegii mei. M-am săturat, însă. Nu mai vreau nici ziarişti. Pen­tru că vin şi întârziem până la două noaptea şi apoi reţin exact ceea ce le spun în afara interviurilor. În plus, eu nu pot schimba nimic, nu pot rectifica ceea ce am spus. De mai bine de doi ani tot ceea ce se publică drept declaraţii ale mele nu are nici o valoare... Cel ce vrea să ştie ce fel de opinii am, să-mi citească literatura. în O sută de ani de singurătate există 350 pagini de opinii... Şi mai e ceva: în afară de urmărirea acestora, mă urmăresc alţii, la care nu mă gândisem: editorii. Acum câtva timp a venit unul şi i-a cerut soţiei scrisorile mele personale şi mai apoi a venit o tânără cu o idee foarte bună, anume să-i răspund la 250 de întrebări pentru a publica o carte intitulată 250 întrebări pentru Gabriel Garcia Márquez. Am coborât şi am băut o cafea împreună, încercând să-i explic că dacă am     să-i răspund la 250 de întrebări, cartea este a mea şi, totuşi, cel care câştigă banii este editorul". (Daniel Semper în El novelista Gabriel Garcia Márquez no volverá a escribir - Romancierul Gabriel García Márquez nu va mai scrie — în El Tiempo, Bogota, 22 decembrie 1968, pag. 5)

Macondo - Gara Aracataca

Când făcea această declaraţie însă, Gabriel García Márquez şi opera sa deveniseră un mit care începea să lucreze împotriva adevărului. Un mit insuportabil pentru oricine, dar mai ales pentru un spirit ca al său. Comod însă pentru critica, de duzină ori nu, căci lasă impresia unei alese erudiţii şi a unei neîndoielnice profunzimi analitice.

Nu-i mai puţin adevărat că impactul produs de O sută de ani de singurătate, atât în America Latină, cât şi în Europa, a fost deosebit de puternic şi reverberaţiile lui s-au făcut simţite multă vreme. Într-un fel, teoria şi estetica literaturii s-au văzut nevoite să improvizeze cu acest prilej unele instrumente de cercetare sau să le împrumute din alte discipline — mitografie, filozofia istoriei, etnologie, etc, — mânuirea lor făcându-se uneori cu grabă şi stângăcie. Dar marea parte a judecăţilor nu poate fi contestată.

Toamna patriarhului nu a mai produs un impact asemănător. Era firesc până la un punct. Numai că principalul reproş adus marelui prozator — dispariţia universului macondian — rămâne neîntemeiat. Dilatând cu măsură şi echilibru lumea reală, distru­gând timpul liniar în favoarea unei viziuni ciclice asupra vieţii, Gabriel García Márquez a reuşit să facă din macondieni nişte existenţe universale pornind de la atitudini omeneşti obişnuite. Acelaşi lucru îl făcuseră şi romanele cavalereşti, mai ales cele ce îşi desfăşoară povestea întâmplărilor în lumea necunoscută a insulelor. Să ne amintim de Cifar, cavaler spaniol care, în circulaţia literaturii nescrise din secolul al XlII-lea, traversa lacul trădării (de la traición) pentru a ajunge în insulele feri­cirii (insulas dotadas), acolo unde un muritor poate ancora o singură dată, prin multă viclenie, într-o barcă minusculă.

Să ne amintim de Amadis, veşnicul îndrăgostit de Oriana, cel care puţin după Cifar aruncă ancora pe

Fidel Castro şi Gabriel Garcia Marquez

ţărmul insulei tristeţii (isola triste) sau de Palmerin, primele teritorii în care mito­logia fuzionează cu fantasticul şi realul, în efortul de a contura o lume nouă, lumea dorită şi nu cea cunoscută, cea care, sufle­teşte, şi ideatic, se află deasupra lumii terestre.

La începuturi, universul macondian este aproape identic celui din închipuirea romanului cavaleresc. Şi foarte aproape de cel adamic. Nu există nimic rău în el şi răul va veni numai din afară. Amănunt pierdut din vedere chiar şi de interpreţii cei mai buni, căci Gabriel García Márquez, fondând Macondo, acolo unde exista mai demult, lângă râul pierdut al copilăriei, n-a transportat acolo lumea, cu datele ei fundamentale, bune sau rele, ci a lăsat impresia că acestea au venit împotriva lui, el fiind preocupat în tot acest timp cu prelucrarea stării macon­diene, transformând-o în mod, atitudine de a sta în faţa vieţii şi suprapunând-o pe spaţii din ce în ce mai vaste.

Universali­tatea literară a teritoriului macondian n-a fost dată, aşadar, de particularităţile stricte ale acestui loc, punct pierdut în geografia columbiană, ci, în primul rând de generalizarea trăsă­turilor şi valorilor morale ale acestei aşezări, prin fapte şi evenimente de amplă şi profundă semnificaţie umană. Procedeul şi mijloacele estetice mânuite în acest scop nu sunt noi şi nu au nimic insolit. Aproape că nu-i aparţin. Mânuirea, da. In aceasta constă, pe cât înţeleg, marea şi invidiata sa ori­ginalitate. Nici un alt scriitor de până la el, nu numai din spaţiul hispan, n-a avut cutezanţa să se folosească într-atâta de ceea ce aş numi capacitatea narativă a copilăriei.

Inhibaţi, probabil, de subconştientul care le-a putut spune că o atare mânuire i-ar face hilari, mai toţi

Gabriel Garcia Marquez - Barcelona 1968

marii scriitori au ocolit candoarea cu care copiii rostesc adevăruri cutremurătoare, inocenţa cu care întreabă, dezinvoltura cu care-şi mărturisesc necunoaşterea, aerul absolut al concluziilor şi judecăţilor lor, de cele mai multe ori deloc temeinice din perspectiva logicii, dar întotdeauna frumoase tocmai prin aceasta, prin supranatu­ralul relaţiilor stabilite de ei între cauze şi fenomene.

Ca un copil „minune", alteori ca un bunic hâtru, Gabriel Garcia Márquez n-a fost şi nu se simte deloc stânjenit de această postură, surâzând şi construind pe ţărmurile lumii aşezări de nisip, arbori şi castele multicolore, însoţindu-le arhitectura cu naraţiuni unde imposibilul e posibil mereu, fantas­ticul devine concret imediat, iar lucrurile, pentru a dăinui, au nevoie de un strat protector de incertitudine, înainte de a fi privite de ochiul şi mintea omului.

Nu trebuie, fireşte să înţelegem de aici că numai în aceasta ar consta marea personalitate, unanim recunoscută, a scriitorului. Exagerarea, simetria (retorică, repetiţia materiei sau formei, observă Llosa), investirea obiectelor cu însuşiri pe oare nu le au în realitatea cotidiană, ori simpla relaţie dintre două astfel de obiecte absolut ireale, dar care, asociate, capătă o rea­litate suspectă (exact pe principiul lui Lautreamont: maşina de cusut şi umbrela pe masa de disecţie...) sunt doar câteva din datele acestei personalităţi. Şi ele n-au dispărut din paginile scrise după apariţia capodoperei atât de discutate.

Există, în acelaşi timp, şi acest lucru s-a observat mai puţin, o permanentă legătură, un fir roşu, uşor de recunoscut în tot ceea ce a scris şi publicat Gabriel García Márquez până acum. Nu atât prin păstrarea unor personaje care trec dintr-o operă în alta, nici prin locul desfăşurării narative, mereu macondian, ci mai ales prin soluţiile estetice de final, prin neabătuta sa disciplină în alcătuirea structurilor epice pornind de la datele vieţii cotidiene, şi nu de la modele livreşti, cum se întâmplă de multe ori în arta marilor prozatori.

Toate aceste elemente nu sunt folosite separat, ci ansamblul lor, supravegheat de hegemonia imaginarului. Aşadar, etalonul macondian e mult mai bogat şi infinit mai complex decât a fost considerat de o parte a criticii. Observam, de exemplu (prefaţa la povestiri) că elaborând cel de al treilea ciclu de naraţiuni scurte, Gabriel Garcia Márquez se îndepărta treptat de Macondo, descriind cercuri concentrice din ce în ce mai mari, dar păstrând în noile teritorii atitudinea macondiană.

Încep să cred că nu o făcea întâmplător, ci pregătindu-se, cu răbdarea şi tenacitatea dintotdeauna, pentru scrierea celui de al cincelea roman, cel pe oare cititorul român îl are acum în mâinile sale. Mai înainte de a fixa locul unde se va desfăşura nesăbuita putere a lui Nicanor Alvarado, autorul îşi trimitea personajele din aceste povestiri într-un fel de explorare a tere­nului. A realizat acest lucru mai ales prin Erendira, cea care străbate un spaţiu neobişnuit de mare, trasând frontierele în interiorul cărora se vor face auzite ordinele demente ale dicta­torului decrepit. Curios, ca toponimic, Macondo dispare chiar acum, dar critica s-a făcut că nu observă acest amănunt, aşteptând Toamna patriarhului pentru a clama, triumfătoare, că Macondo nu mai există.

……………………………………………….

© Fereastra lui Darie - 2017