I M P O S I B I L A S I N G U R Ă T A T E
Va trebui să învăţăm de acum să trăim fără Marin Preda.
Eugen Simion
Sunt unii care nu pot
dormi dacă nu deranjază somnul vecinilor. Educaţi, instruiţi, învăţaţi să tragă
cu urechea, aşteaptă să stingi lampa, se uită la ceas şi calculează: gata, acum
doarme. Şi imediat se duc în bucătărie, iau ciocanul de bătut carnea, îţi
găuresc tavanul şi-ţi fac somnul şniţel. Presupunând că mai şi visai, trec
şniţelul prin făină, ou şi pesmet şi-l pun în tigaie, la foc scăzut, să rămână
fraged.
Mai sunt şi alţii care
apar numai după ce primii şi-au făcut treaba. Îţi lasă tavanul întreg – nu-i
mai interesează -, gustă din şniţelul gata pregătit şi-ţi dărâmă casa; cu toţi
pereţii, întunecându-ţi zilele cu tot felul de ziduri, poteci şi garduri
imaginare.
Eu, în ambele situaţii, nu trebuie să-mi imaginez nimic. Am probe şi
martori, cu nume şi pronume, şi nu am – cu tavanul perforat şi pereţii lipsă –
nici un motiv să trec sub tăcere faptele. Dar nu înainte de a spune câteva
lucruri despre locul acestora, convins fiind că, exact în aceste zile de mai,
discuţia va fi reluată. Nu de unde a fost lăsată ultima dată, ci mai dinainte,
poate chiar de la Facerea Lumii.
Mai la subiect, e vorba
de un eveniment cernit din istoria literaturii române: moartea lui Marin Preda,
în noaptea de 16 mai, 1980, la
Casa de creaţie din Mogoşoaia.
Marin Preda, cel mai mare creator epic român după Liviu Rebreanu (Bogza). Marin
Preda are ceea ce n-au mulţi creatori: o
filozofie de existenţă, un mod, adică, de a gândi omul şi relaţiile lui cu
universul. (Eugen Simion). Marin Preda are
originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este ţăran, adică născut
la ţară, adică din ţărână, adică din pământ (Nichita Stănescu). Marin
Preda, prozatorul care, ca toţi marii scriitori, în anumite momente de cumpănă, a ştiut să-şi rişte confortul, poziţia,
liniştea, să iasă, cu viaţa lui cu tot, în faţa contemporanilor şi să apere
dreptul la taină al creaţiei (Adrian Păunescu). Marin Preda, un nume care mă tulbură, mă fascinează şi mă
doare (Fănuş Neagu)...
La două luni după publicarea romanului Cel
mai iubit dintre pământeni, Marin Preda, a murit în camera sa, fără ca
nimeni să fie de faţă, în condiţii suspecte, care n-au fost elucidate niciodată.
Uciderea sa de către Securitate, vehiculându-se de la început până astăzi, a
devenit pentru mulţi aproape certitudine. Odată cu dispariţia scriitorului,
deşi inventariate cu grijă, au dispărut
şi manuscrisele, o parte dintre acestea apărând, după un sfert de secol, în
condiţia de fotocopii, făcute publice de subsemnatul. De aici, o altă serie
de presupuneri, care mai de care mai fără temei, discuţii la care am refuzat să
particip, chiar dacă numele şi persoana mea au fost invocate mereu. Pentru
mine, lucrurile au fost şi au rămas foarte clare. Şi cred că e momentul, după
treizeci şi doi de ani trăiţi fără Marin Preda, să spun cum le-am văzut eu, şi
să revăd şi ce au văzut alţii, fără să tulbur apele nimănui.
Marin Preda cu familia |
Încep cu C. Turturică, autorul volumului Cum a murit Marin Preda, recenzat cu grijă de Ion Ionescu - Bucovu.
Oameni de încredere: autorul era şofer la Cartea Românească şi cunoştea toate drumurile şi
orele lui Marin Preda, directorul editurii. Recenzentul vine din satul vecin cu
Siliştea Gumeşti şi-l cunoştea bine pe...Moromete.
Mi-l amintesc pe şofer. Într-o zi, în curtea Editurii, din strada
Nuferilor, mi-a reparat Fiatul, care
nu mai pornea. Mi-a cerut să pun contactul, în timp ce el, cu şurubelniţa pe
blocul motor, asculta prin mânerul acesteia, opintelile bendixului. Maşina a
plecat, sub privirile lui Florin Iaru, surprins de magia domnului C. Turturică.
Nu-l cunosc pe Ion Ionescu-Bucovu, dar aflu de la el ceea ce a aflat, la
rândul său, de la
C. Turturică: în noaptea de 14 mai, 1980, a plouat şi a plouat
în continuare, toată ziua de 15. Zi în care Marin Preda, în cinstea Sfântului
Pangratie, a băut o sticlă de rom (Havana
Club) şi alta de whiski, aduse de coana Vetuţa, femeia de serviciu de la Cartea Românească.
Marca celei de a doua sticle, necunoscută de cei doi, a citit-o Mircea Dinescu,
care pare să fi gustat din ea: era Chivas
Regal.
Nu cred că Preda a băut în cinstea Sfântului Pangratie, decât dacă acesta
venise anume, din strada Emir Pangratti, de lângă Televiziune, pentru a-i ţine
locul lui Pahomie cel Mare, martirul, acesta fiind cel sărbătorit în ziua
respectivă, în calendarul creştin ortodox. Amănuntul e puţin parşiv şi nu-l
cercetez. Preda bea oricând, calendarul nostru are mai mulţi sfinţi decât zile,
încât e greu să bei pentru fiecare. Cred că în ziua aceea, Marin Preda a băut
în numele prea multei singurătăţi, dublată de ritmurile sâcâietoare ale ploii
când, dincolo de perdelele de lumina udă, auzi glasurile celor plecaţi de mult,
pe care nu le-ai mai auzit decât în vise.
Şi povestea continuă cu
taximetristul care l-a dus pe Marin Preda la Mogoşoaia, ţinându-l de
umeri, să nu se clatine, până în camera unde scria şi, ca oricare mare
scriitor, scria şi-n somn. Urmează „trezirea” scriitorului, apariţia în sala de mese, unde se sărbătorea o
onomastică (Lucian Raicu ). Urmează cele două pahare identice, unul cu apă şi
altul cu vodcă. Preda a dat peste cap vodca, a lăsat apa neatinsă (A cerut o
omletă, rugând-o pe bufetieră să i-o ducă sus - amănunt cules din alte
mărturii.) şi s-a retras în
camera sa, a doua zi, vineri 16, urmând să plece la Focşani, la o întâlnire cu
cititorii.
Dimineaţa însă, n-a mai apărut:
murise.
De aici încolo începe filmul, majoritatea scenariştilor susţinând
asasinarea sa de către Securitate. Dovezi? Era urmărit de mâna lungă a
acesteia, aşa cum reiese din dosarul Editorul,
adunat în 4 volume. Scrie acolo că s-a dispus asasinarea sa? Nu, dar în cutare
zi, în cutare loc, Preda a băut un pahar de apă – ce-i porcăria asta?- şi a mai băut şi în alte ocazii. Ceea ce
înseamnă că nu-i plăcea apa...
În secvenţa următoare apar miliţia, procuratura, doctorul Dan Claudiu
Tănăsescu şi mulţi alţii. Se procedează la constatarea morţii şi se trece la
inventarierea bunurilor şi manuscriselor aflate în cameră. Mai departe
secvenţele se diversifică şi nu le reţin decât pe cele de interes: Laurenţiu Fulga, Traian Iancu şi
alţii (Dinu Flămând, Petre Anghel, Radu F. Alexandru) merg la morgă, după
autopsie: Marin Preda, pe masa de ciment, gol, spălat cu furtunul. La Uniunea Scriitorilor
se scriu obituare şi se fac pregătiri pentru aducerea defunctului aici, în Casa
óbştiei, deci şi a lui, după ce depunerea corpului neînsufleţit la Marea Adunare sau la Ateneul Român, nu
fusese aprobată.
Nici la Casa
Scriitorilor nu a putut să fie expus. Elena Ceauşescu n-a
fost de acord; pe Calea Victoriei se ducea dumneaei la sirvici, la Comitetul Central
şi dorea să aibă traseul liber, fără gunoaie sociale şi, mai ales, fără
steaguri îndoliate. Astfel că Preda a
fost găzduit la Muzeul Literaturii,
apoi la Biserica Boteanu
şi, în sfârşit, miercuri 21, la cimitirul Bellu, unde are un bust, dar nu şi o
cruce; măcar simbolică.
Urmează, după douăzeci şi doi de ani,
partea a doua a filmului, în care, fără de voie, apar şi eu, iar lângă mine,
imediat, spărgătorii de tavane şi demolatorii de ziduri. Imediat, adică după 5
august 2002, când peste ziarul Ziua a
căzut o pleaşcă de multe milioane - a ştiut să le înmulţească – şi de foarte
mult beneficiu moral – a ştiut să-l exploateze -, publicând, în premieră, în
suplimentul să literar Jurnalul foarte
intim al lui Marin Preda, după o
dactilogramă oferită de Darie Novăceanu, lăsându-i pe mulţi nedumeriţi,
nesatisfăcuţi, dezamăgiţi sau furioşi. De unde până unde să vin tocmai eu cu un
astfel de text? Când numai ei erau apropiaţii lui Preda, cunoscătorii operei
sale, şi prin urmare, singurii îndreptăţiţi să se ocupe de destinul postum al
scriitorului.
Într-un fel, aveau dreptate, dar fiecare în felul său; nu s-a găsit nimeni
care să încerce un exerciţiu de sinceritate. În tot acest interval - exact un
sfert de secol ! -, nimeni, dar absolut nimeni, nu s-a interesat de soarta
manuscriselor rămase de la Marin Preda,
nimeni n-a fost curios să afle unde au ajuns, ce conţineau şi, în funcţie de
aceste date, să purceadă sau nu la editarea lor. Rezultă că pentru ei, nu opera
era importantă, ci moartea autorului. Şi nici aceasta, decât până la un punct
şi nu oricum: trebuia să aflăm nu cum a
murit, ci cum n-a murit. Ceea ce era obositor şi riscant: orice afirmaţie,
ca să devină credibilă are nevoie, cel puţin, de două dovezi sau, dacă-i
posibil, cât de multe.
Nimeni n-a riscat aşa ceva. Cu o singură excepţie, Mariana Şipoş; capabilă
să-l invite, în direct la televiziune, până şi pe Tutan Kamon, dar căreia i-au
trebuit douăzeci de ani pentru a parcurge Dosarul
Nr.1595/1980 din arhiva Procuraturii Municipiului Bucureşti, trecându-i
filele în dosarul său, adăugându-i
altele, din arhivele Securităţii - procese verbale, declaraţii, mărturii,
denunţuri, falsuri etc., adunând totul sub titlul Dosarul „Marin Preda”, publicat la
Amarcord, în 1999. O editură care lucrează în Timişoara
şi se odihneşte în Bucureşti, lângă Piaţa Matache, într-o înfundătură cu
aspiraţii de Intrare. Titluri publicate de mare interes: joia furnicilor,
demonologie, dicţionar de magie, viaţa sfintei Macrina povestită de sfântul
Grigore de Nyssa sau un tratat despre moarte al muzicologului Vladimir
Iankelevici.
Imaginaţi-vă lângă aceste titluri cartea Marianei Şipoş, cu cel mai
nefericit titlul: Dosarul „Marin Preda”...
De ce dosar şi pentru ce ghilimele
acestea idioate care îmbrăţişează un nume real, sacru pentru noi?
O mizerie. Se pleacă de la un zvon, însuşit ca adevăr, toată arhitectura
cărţii ridicându-se pe presupuneri, interpretări ambigui şi deducţii false. Cadavrul – citez - este îmbrăcat cu pijama, papuci şi un pardesiu înspicat negru cu alb.
Şi mai departe: Era cu faţa în jos, pe
dunga patului, rezemat pe covor cu mâna...Şi amănuntul cel mai important: Potrivit raportului medico-legal „moartea
lui Marin Preda a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin
astuparea orificiilor respiratorii cu un corp moale, posibil lenjerie de pat, în
condiţiile unei come etilice...”
A fost violentă nu înseamnă pistol, lovitură cu un obiect contondent sau
strangulare, ci pur şi simplu, că a fost bruscă, imposibil de evitat, chiar
dacă Preda a făcut efortul – evident, peste puterile sale - de a se salva. O
mână de ajutor, precum unui înecat la malul apei, i-ar fi adus în mod sigur
salvarea. A bătut cineva la uşă după retragerea sa în cameră? S-a dus cineva
din cei prezenţi la agapa onomastică a lui Lucian Raicu, văzându-l în ce stare
se afla, să stea lângă el? Şi de ce s-au distrat, oferindu-i cele două pahare,
apă sau vodcă? Poate cineva să răspundă la aceste trei întrebări şi, eventual,
să spună şi ce a făcut el, personal, în noaptea aceea?
Mariana Şipoş nu-şi pune astfel de
întrebări, esenţiale după opinia mea, pentru a înţelege cum s-a petrecut sfârşitul tragic
al scriitorului. Ea nu se îndoieşte nici o clipă de ceea ce spune. Ştie şi
vede, precum Marele orb, absolut
totul, şi încearcă să convingă toată lumea că acesta este adevărul adevărat;
chiar dacă, în cei douăzeci de ani, câţi i-au trebuit ca să adune în dosarul său
dosarele altora, au mai circulat – deloc întâmplător - tot felul de amănunte,
care le contrazic pe primele şi, în acelaşi timp, se contrazic între ele însele.
Ceea ce, în faţa unei instanţe morale, care a stat (şi stă) cu mâinile la
spate, total absentă, le transformă în dovezi şi definitive capete de acuzare.
Astfel, singurul amănunt necontestat de nimeni este ploaia. În rest, totul
se modifică: Marin Preda a luat prânzul cu Mircea Dinescu, specialist în
saramură cu mămăliguţă; după aceea, până la sticlele de Havana Club şi Chivas Regal,
a mai băut una, de coniac Carmel. La Mogoşoaia, nu era
onomastica lui Lucian Raicu, ci a soţiei sale, Sofia Larian, cu trei ani mai în
vârstă decât soţul, născut cu trei zile mai devreme, în aceiaşi lună. Sofia
Larian, se spune, ar fi bătut la uşa lui Preda, dar nu pentru a vedea cum se
simte, ci pentru a-l aduce jos, tras de mânecă, la zaiafet, unde i-au dat să
bea, mai întâi palincă, apoi un vin, după care sărbătorita a adus din
cameră – bufetul era închis – o sticlă de vodcă.
Precum Marele orb, Marina Şipoş n-a
avut îndoieli şi nu a observat ghemul de contradicţii. Îndoiala... Lautréamont
spunea că îndoiala este un omagiu adus speranţei. Poate trăi liniştită autoarea
cărţii Dosarul „Marin Preda” fără
cartea Cântecele lui Maldoror,
traduse de Taşcu Gheorghiu?
Revin la cartea sa, trec peste potopul de elucubraţii – ne apucă noaptea -,
şi mă opresc la o confesiune care vrea să spună cât de anevoioasă a fost munca
sa şi, în acelaşi timp, orientând cititorii spre autorul nedovedit al morţii: „Când am publicat cartea mea despre
Marin Preda, scriam acolo că au fost destule persoane care au refuzat să fie
menţionate cu numele exact în carte, mărturisindu-mi că le este teamă. La
aproape 20 de ani de la moartea lui Preda, încă le era teamă să vorbească.”
Moft, fleac, bagatelă sau, dacă doriţi, futilitate. Vicleşug, mă repet, pentru
a ne spune nu cum a murit Marin Preda, ci cum n-a murit, asasinat de
Securitate. Şi vreau să fiu înţeles: nu exclud ipoteza. Cunosc - şi nu din
literatură - multe din crimele săvârşite de Securitate, chiar înainte de a fi
existat în mod oficial. Crime ca în Biblie,
până şi din familia mea. Nevinovaţi sau inocenţi, urcaţi pe eşafodul de unde
începeau edificiile comunismului.
Casa de la Siliştea Gumeşti |
Dar dacă Mariana Şipoş ar fi pus dovezile
asasinării lui Marin Preda, definitive, pe masă, aş fi fost primul care s-o
propună pentru Premiul Pulitzer, deţinut de Tennesee Williams, John Steinbeck,
William Faulkner, Norman Mailer (Nu, nu Norman Manea, ci Norman Mailer. Până la Manea mai e timp.) sau Sylvia Plath.
Pentru că dovedirea acestui asasinat ar fi fost un act de mult curaj; un
mare serviciu adus culturii române, lichidând gâlceava fals dizidentă a
falşilor intelectuali deveniţi elită, şi lămurind lucruri pe care le vom lăsa
nelămurite, moştenire incomodă, generaţiilor viitoare.
(Partea a doua în
próxima postare)
----------------------------------------------------------------
©. Fereastra lui Darie -
2017