Marin Preda
Imposibila singurătate
Spuneam la
sfârşitul ultimei postări, că dacă Mariana Şipoş ar fi pus dovezile asasinării
lui Marin Preda, definitive, pe masă, aş fi fost primul care s-o propună pentru
Premiul Pulitzer.
Pentru că dovedirea
acestui asasinat ar fi fost un act de mult curaj; un mare serviciu adus
culturii române, lichidând gâlceava fals dizidentă
a falşilor intelectuali deveniţi elită, şi lămurind lucruri pe care le vom lăsa
nelămurite, moştenire incomodă, generaţiilor viitoare.
Există totuşi, o altfel de dovadă, trecută cu vederea de
„procurorii” literaţi preocupaţi de moartea scriitorului, care exclude incriminarea
Securităţii.
O reproduc aşa cum ne-a rămas de la Adrian Păunescu,
amintindu-şi mai întâi, nedumerirea lui Titus Popovici, când l-a pârât lui Ceauşescu
pe Preda pentru nişte declaraţii neconforme cu linia partidului: - „Da. Şi Ceauşescu m-a întrebat atunci pe
mine: "Aşa a făcut? Şi ce pot eu să-i fac lui Preda?". Şi Titus a
zis: "Păi cum, tovarăşu'? trebuie sancţionat!". "Dragă, zice
Ceauşescu... ce crezi dumneata că pot eu să-i fac lui Marin Preda?"
Preda se îndoia: "Hai monşer, zice Preda, că minţi ca
să-mi faci mie plăcere...” "Nu mint, dom'le, că el n-are nici un interes
să-mi povestească mie nişte chestii care-l
defavorizează, dar care
arată o anumită poziţie a lui Ceauşescu faţă de scriitor. Nu vă poate face
nimic, aia e chestia!" Aşa l-am convins că are credit acolo şi-a zis:
"Dacă e aşa, hai să mergem, monşer!". Am sunat, am mers, ne-a primit
după câteva ore. Acolo, el s-a comportat ca un erou din antichitate. A scos o
singură frază, mi-a şi explicat: monşer, dacă te pierzi în prea multe amănunte,
te prinde şi începi să cedezi... i se uscaseră buzele... "Ce mai fac
scriitorii?", zice Ceauşescu. "Domnule preşedinte, zice, eu
trebuie să vă spun că am aflat ceva şi nu pot să nu vă spun. Dacă vreţi să
introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!". "Cum
aţi spus, ce faceţi?", zice Ceauşescu. Preda a repetat. Ceauşescu zice:
"Hai, dragă, să mai stăm de vorbă...". "Nu, nu vă deranjaţi!
Aveţi treburi multe pe cap, problemele ţării... dar nici nu-l putea face să
stea jos. A zis "bine, dragă, nu-l mai introducem!".
Textul diferă puţin de cel din Timpul n-a mai avut răbdare: Marin Preda - o carte excepţională,
unică în istoria literaturii române, datorată lui Eugen Simion, apărută la nici
un an de la moartea scriitorului. Merită, pentru ceea ce vrem să spunem, să
întregim textul lui Adrian, măcar cu aceste cuvinte, tot ale lui: Au
urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională. Pentru Marin Preda numai 10 ani. Pentru cei
ce mai trăiesc, numărătoarea ar putea continua...(Op. cit. pag. 52)
E vorba de anii 1970-1980, cei mai rodnici din cultura
noastră; ani în care Marin Preda va publica, una după alta, cărţile sale fundamentale:
Marele singuratec (1972), Imposibila întoarcere (idem), Delirul (1975), Viaţa ca o pradă (1977) şi Cel
mai iubit dintre pământeni (1980). Deceniu fertil pentru toţi scriitorii,
datorat, în mare măsură, întâlnirii dintre, pe de o parte, Preda şi Păunescu,
iar de cealaltă parte, Ceauşescu singur, neînsoţit de nimeni. Fără suita
ideologilor culturali pregătiţi să reintroducă în cultura română secera şi
ciocanul realismului socialist, reîntorcându-ne de unde abia plecaserăm, la
epoca în care Stalin mergea pe câmp, iar iarba creştea sub cizmele lui. Anii,
mulţi, care ne despărţiseră de puţinii ani frumoşi ai culturii noastre dintre
cele două războaie. Anii în care am trăit fără Eliade, Cioran sau Ionescu,
rămaşi în exil; fără Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Noica sau Voiculescu,
care-şi trăiau exilul interior, supravegheaţi de Securitate, iar noi creşteam
cum puteam, ocrotiţi de Sfântul Proletcult.
Marin Preda a debutat în literatură în anii aceia
dificili, când mai trăiau unii mari creatori – Sadoveanu, Agârbiceanu,
Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu –, care nu mai produceau opere de
valoare, dar făceau bine prin simpla lor prezenţă în viaţa noastră literară.
Preda a scris în absenţa prezentă a acestora, depăşind obstacole sub
care unii au rămas striviţi. Şi, în mod sigur, la întâlnirea cu Ceauşescu şi-a
adus aminte de tăcerea acestora şi a vorbit şi în numele lor.
Întâlnire-răscruce, de zeci de ori mai valoroasă decât
toate intervenţiile publice şi toate cărţile scrise în acest interval şi după
aceea, de falşii dizidenţi şi falşii intelectuali, deveniţi, în absenţa altora
– ostracizaţi -, elita culturii noastre de azi.
Mai credeau, oare, „procurorii” literaţi că, după această
întâlnire, Securitatea ar mai fi avut nesăbuinţa să atenteze la viaţa lui Marin
Preda? Mai avea vreun motiv să-i scotocească, noaptea, prin birou? Cui şi la ce
a folosit, toată vânzoleala din presa noastră literară în jurul manuscriselor,
unde eu, apărând cu dactilograma de la Jurnalul foarte intim, eram capul tuturor nefericirilor
lor? Timp de un sfert de secol dormiseră un somn de cimitir, fără nici un
interes pentru soarta manuscriselor lui Marin Preda, pentru ca acum, în faţa
primelor pagini apărute, să sară ca arşi, susţinând tot felul de bazaconii sau
avansând tot felul de presupuneri şi ipoteze trăsnite.
Primul care mi-a găurit tavanul a fost Ştefan Agopian,
însărcinat de proprietarul ziarului Ziua, cu editarea textului. A făcut-o în
grabă – materia era fierbinte – cu nepricepere, îndoindu-se de autenticitatea
documentului şi foarte surprins de avuţia vestimentară a lui Preda, posesorul
unui mare număr de cămăşi, pulovere, ciorapi, maieuri, chiloţi, etc. –, aşa cum
rezulta dintr-un tabel riguros, unde se menţionau şi preţurile. Ca să vezi,
atât belşug, în vreme ce el, cu un salariu bun, bine muncit, trebuia să-şi spele rufele noaptea, să le poată purta
a doua zi... O prostie gen capra vecinului, care, nu şi-a dat seama, anula
îndoiala asupra dactilogramei: dacă aceasta nu era autentică, nici lista cu
articolele de lenjerie nu era adevărată. O mică scăpare pe care numai eu,
absolut numai eu, puteam s-o observ: pagina respectivă nu făcea parte din Jurnalul foarte intim, ci din corpul
substanţial al manuscriselor care-i căzuseră în braţe, în fotocopii, fără a fi
fost dactilografiate. Agopian le-a răsfoit, s-a oprit la tabel, pagina cea mai
nesemnificativă din toate, umplându-se de mânie proletară.
Câteva zile mai târziu, autenticitatea Jurnalului foarte intim a fost reluată
în România literară, într-o notă fără
semnătură care mă scotea din culpă, considerând că nu aş fi fost în stare de o
atât de perfectă plastografiere a scriiturii lui Marin Preda. Nu, recunosc, nu
eram în stare, şi nici nu mă gândisem la aşa ceva. N-ai cum să plastografiezi
natura. Cel mult, poţi s-o imiţi. Şi cel mai uşor e s-o falsifici, adică s-o
distrugi – ceea ce se face cu mult sârg – distrugându-te pe tine însuţi, ca
parte din ea.
De regulă, când o revistă publică un text nesemnat, îşi
asumă răspunderea pentru conţinut şi nu mai revine asupra lui. Ceea ce nu s-a
întâmplat şi în acest caz. Mai mult, s-a lăsat loc pentru ca „procuratorii”
să-l identifice pe anonim, vânătoare care presupunea mulţi hăitaşi de meserie,
dar fără sens. Pentru că, apelând la logica elementară, chiar şi numai la
principiul lui Arhimede, anonimul nu putea fi decât acelaşi Agopian; singurul
în posesia dactilogramei de a cărei autenticitate se îndoise. Nemulţumit de
prima opinie, a ţinut s-o emită pe a doua, absolut contrarie. Nu putea, din
fudulie, s-o semneze – Heraclit: nu te poţi scălda în aceiaşi apă de două ori
-, nedorind să se contrazică. Treabă de
cârpaci imprudent – toată lumea ştia că lucrase la România Literară. Numai că,
paradoxal, scoţându-mă de sub Codul penal, ca falsificator, mă arunca în groapa
cu lei, ca autor de documente apocrife: rezulta că dactilograma în discuţie era
propria mea producţie.
Notarul care a descoperit acest al doilea adevăr fals a
fost Cristian Teodorescu, redactor la România Literară, fost coleg
cu Agopian. L-a descoperit punând dactilograma la microscop, măsurând literele
ca pe nişte viruşi de ciumă, foarte asemănători cu cei de holeră. Şi ca să fie
sigur, a căutat câmpul infecţios – miliţia, procuratura, justiţia, Securitatea
-, iar după aceea factorii propagatori ai virusului, adică eu şi copistul documentului,
aflaţi ìn acţiuni nocturne, pentru ca la sfârşit să concluzioneze: istoria dactilogramei pe care Darie
Novăceanu a încredinţat-o celor de la
Ziua literară e aburită rău. Diagnostic pe
care l-a stabilit, amintindu-şi, probabil, anii copilăriei din Medgidia, când
praful de la fabrica de ciment intra ca drojdia de pâine în norii fabricaţi de
apele Dunării. Astfel că, după nepriceperea lui Agopian, tavanul casei mele a
fost perforat, profesional, de presupunerile lui Cristian Teodorescu.
Şi cum mă aşteptam, plecând de la acest diagnostic,
adăugând la bănuielile acestuia bănuielile sale, Mariana Şipoş, în Observatorul cultural, nr.136, din
octombrie 2002, mi-a dărâmat pereţii, uluindu-mă cu erudiţia şi cunoştinţele sale
poliţiste. În vreme ce Eugen Simion – treabă de fineţe – descoperise că Marin
Preda ştia cum se deschide o uşă în scrierile lui Tolstoi, ea ştia unde
trebuia căutat posesorul maşinii de scris: în fişele Miliţiei de altădată. Nu
s-a dus să caute proprietarul, convinsă că eu dactilografiasem textul, primind
originalul de la un procuror al cărui nume nu l-am spus, dar pe care domnia sa
îl ştia: Numele acestui procuror,
apropiat, într-adevăr, din câte am putut afla, de scriitori, de pictori, este
Ion Ungureanu. De ce-l trece Darie Novăceanu sub tăcere? Probabil că de teamă.
Fireşte, identifică teama, taie firul în patru şi pune punct: aşa cum am dovedit, cu documentele pe masă, în
cartea mea. Iarăşi cartea domniei sale, în vitrine şi standuri, lângă Joia furnicilor.
Da, recunosc, procurorul în cauză era Ion Ungureanu.
Recunosc, de asemenea, că în nota care a însoţit dactilograma publicată în Ziua literară, nu i-am spus numele.
Explicaţia exista – culmea!- chiar în nota respectivă, unde povestesc modul în
care au ajuns la mine fotocopiile manuscriselor, precum şi dorinţa – nu
condiţia! – persoanei care mi le-a adus
acasă, în faţa uşii: - Darie, nu mă
cunoşti, nu şti cine sunt, nu m-ai văzut niciodată.
Nu am ştiut – şi nu ştiu nici azi – motivul pentru care
Ion Ungureanu a dorit ca nimeni să nu ştie de existenţa acestor fotocopii,
între care – un mister în plus! – nu se aflau şi paginile din Jurnal foarte intim. În orice caz, nu-i
era teamă de mâna lungă a Securităţii din care făcea parte, cu grad de colonel.
Altfel n-ar fi ajuns prim-adjunct la Procuratura
Municipiului Bucureşti. Era una din condiţii, aparte de
condiţia fizică şi calităţile strict profesionale, pe care le avea cu
prisosinţă, rezolvând situaţii extrem de complicate. Precum – pentru cine-şi
mai aminteşte – cazul Râmaru. După un sfert de reţetă medicală. A pus, cap la
cap, petecele îmbibate cu sângele victimei, obţinând câteva cifre şi parafa
doctorului. A luat, la rând, registrele de la Spitalul Studenţesc,
a verificat toţi pacienţii şi a ajuns la Căminul Agronomiei:
pacientul era în cameră, cu toporişca şi cuţitul sub saltea.
Ion Ungureanu a intrat primul în camera în care murise
Marin Preda. El l-a ridicat din poziţia în care se afla (Când l-am aşezat în pat, m-a luat în braţe.) şi a fost prezent tot
timpul cât a durat inventarierea lucrurilor, atât la Mogoşoaia, cât şi la
biroul de la Cartea Românească.
Sufletul întregii operaţii, pe care nu şi-o dorise, a
fost Cornel Popescu, ajutat de alţi apropiaţi ai scriitorului, sub
recomandările procurorului Ion Ungureanu, sincer afectat de cele întâmplate.
Astfel că preluarea – bibliotecă şi arhivă -
s-a făcut cu multă aplicare, inventariindu-se, în ordinea din rafturi,
toate cărţile – autor, titlu, eventuale dedicaţii - şi manuscrisele, cu descrierea lor – agende,
carneţele, dosare, foi răzleţe, etc., iar la sfârşit, numărul paginilor.
Cine cercetează inventarul bibliotecii poate înţelege, pe
de o parte, relaţiile lui Preda cu lumea literară de atunci, interesul pentru
anumiţi scriitori români sau străini, dar şi pentru lucruri aparent
nesemnificative. Nesemnificative? Vedeţi biblioteca lui Arghezi de la Mărţişor, şi veţi găsi Manualul tăbăcarului: zeci de pagini ca
să „prindă” o metaforă despre obrazul cuiva, argăsit cu piatra vânătă a
corupţiei.
Cum se procedează întotdeauna în astfel de situaţii,
prevalându-se probe, manuscrisele – inventar, dată, semnătură - au fost luate la Procuratură, unde
cercetarea a revenit aceluiaşi Ion
Ungureanu, procurorul şef, Dumitru Popescu,
implicându-se numai atunci când îi solicita sprijinul. Nu era singurul,
dar era considerat cel mai în măsură să facă investigaţia. Se lucra bine la Procuratura
Municipiului Bucureşti, cu aplicaţie, într-o
atmosferă absolut colegială. In acest caz, ca în testarea unui vaccin, s-a
făcut „proba pe orb”: citeau şi alţii, iar la sfârşit spunea fiecare ce a
citit. Nu ştiu, n-a aflat nici Mariana Şipoş, câte exemplare
de fotocopii au existat, dar era simplu de calculat după cantitatea de hârtie
folosită la xerox, scăzută din depozit.
Partea urâtă a fost
aceea că mai erau unii, din afara Procuraturii, care nu citeau, dar vroiau să
afle ce au citit alţii, confirmându-şi sau nu bănuielile lor. Nu mai pot fi identificaţi, nu au fost cunoscuţi nici atunci. Nu se
dispunea de tehnologia de astăzi. Dar că au existat, prin telefoane, personal
sau prin interpuşi, nu mă îndoiesc. De aici, în mod cert, din această presiune
constantă, insidioasă, s-a născut teama procurorului Ion Ungureanu. Pentru că
nu se temea de nimic altceva decât de necunoscutul de lângă el. De aici,
presupun, modul în care mi-a dat, în faţa uşii sacoşa cu fotocopiile, dorind să nu fie văzut
sau ştiut de către nimeni.
Cercetarea a durat destul, procuratura nu se ocupa numai
de „dosarul” Preda, dar nu s-a găsit nimic care să ducă acolo unde se aşteptau
foarte mulţi. Nu ştiu dacă cineva a văzut „notele de lectură” sau dacă acestea
au existat. Oricum, Mariana Şipoş nu s-a gândit la aşa ceva. Pentru că ea căuta
numai ceea ce dorea să găsească. Iar Ion Ungureanu găsise ceea ce nu se dorea să
se afle: Marin Preda avea foarte puţini prieteni adevăraţi, era îngăduitor cu
cei care pozau ca prieteni, neîncrezător în efuziunea femeilor de care nu se
putea lipsi, curios să descopere ceva nou, indiferent ce şi de unde, rezervat,
suspicios, incomod în relaţiile cu unii oameni, pe care-i măsura cu cumpăna
bunului simţ de acasă, sincer în tot ceea scria sau gândea să scrie, şi deloc
răzbunător.
Lucruri pe care nu
le-a aflat din lectura manuscriselor, ci, întorcându-se la cărţile acestuia, pe
care le avea acasă, în bibliotecă, unele cu autograful autorului. Fapt care mi se datorează. Şi mă explic. Nu pentru
mine, ci pentru portretul şi memoria sa.
Avusesem un proces, prin anii 70, primul şi ultimul
înaintat de mine, la Judecătoria
Sectorului I, prin care ceream evacuarea chiriaşului din casa
pe care o cumpărasem fără s-o văd, cea în care locuiesc şi acum.
Chirurg, în echipa de medici care se îngrijeau de
sănătatea lui Gheorghiu Dej, doctorul fusese, ori pretindea că fusese
ilegalist, avea multe medalii şi ordine, ceea ce-i dădea dreptul la mai multe
camere decât îi ofeream eu, venit de la o garsonieră din Drumul Taberii, la
două camere în 1 Mai, în apartamentul lui Ben Corlaciu care plecase la trei, la Radu Boureanu,
plecat din Foişorul de Foc, la patru, în Vatra Luminoasă. În garsoniera mea din
Taberii venise Vera Lungu, dintr-un subsol, din Spiru Haret, unde s-a instalat Adrian Păunescu şi Constanţa
Buzea. Omul care ne înşirase astfel, unul după altul, era Marin Rădoi, un om
brav şi drept, secretar de partid la Municipiu Bucureşti.
M-am dus la tribunal cu legile citite, convins că aveam
dreptate, apărându-mă singur. Nu cum se purta pe atunci, ceea ce a făcut ca una
dintre judecătorese – Gabriela Gaşpar – să mă atenţioneze că aduc injurii
completului, fiind pasibil de pedeapsă. Mi-au tremurat picioarele şi la
termenul următor am apărut cu avocatul Mihai Tănăsescu, recomandat de
procurorul Ion Ungureanu, de loc din Gorj, din Arcani, de lângă Peştişanii lui
Brâncuşi. Dumitru Popescu, procurorul şef era tot din judeţul nostru, cred că
din Bălăneşti.
Cu toate pledoariile lui Mihai Tănăsescu, din Vâlcea, procesul
meu a durat cât îngăduia Codul de procedură, până la un recurs în supraveghere şi
suspendarea executării deciziei de evacuare. Chirurgul Arnăuţescu, chiriaşul,
avea pile politice şi o nevastă, a treia, foarte fierbinte. Timp suficient
pentru a mă împrieteni cu Ion Ungureanu şi a face schimb de prieteni: doctori,
scriitori, pictori, mecanici auto, zidari, sobari, etc. O prietenie fără nimic
altceva. Pur şi simplu, ne simţeam bine împreună. E drept, datorită mie a început să citească
literatură şi să-şi dorească să aibă cât mai multe cărţi de scriitori români cu
dedicaţia şi autograful acestora. De câte ori avea loc o şedinţă sau o adunare la Casa Scriitorilor,
ori o prezentare de librărie, se pregătea din timp, mă întreba cam cine cred eu
că o să fie prezent, îşi procura volumele şi mă ruga să fiu de faţă la
respectiva manifestare pentru a-i dau ajutorul necesar. Cu timpul, dorinţa a
devenit patimă, adăugându-i şi pe cea de avea lucrări de artă de la pictori în
viaţă pe care-i, începând cu Viorel Mărginean, îi vizita în atelierele lor. Vroia
să-i facă „zestre” unei nepoţele la care, neavând copii, ţinea ca la ochii din
cap.
Provincial, într-o zi, mi-a un tabel cu gorjeni
(importanţi) strămutaţi în capitală, care se reuneau odată pe săptămână, la Hanul lui Manuc, într-un fel de asociaţie
ilegală, descoperită oportun de colegii de la Securitate şi
desfiinţată prompt.
Prin biroul lui Ion Ungureanu au trecut Tita Chiper ( Probleme
de moştenire, Ivasiuc) Mircea Iorgulescu ( O crimă în Ploieşti), Cezar Ivănescu
(Dosarul Nicolae Labiş), Viorel Mărginean ( Proprietatea casei din Aviator
Stănescu), Eugen Simion (Accident de maşină la intersecţia Lemnea - Calea
Victoriei), Ion Lăncrănjan, etc.
Lăncrănjan venea de la mare, fără grabă, dar în
Voluntari, un puradel pe bicicletă, ţâşnind dintre blocuri, a rămas sub roţile Fiatului
124. Toate constatările– viteză, vizibilitate, alcoolemie, declaraţiile martorilor
- îi erau favorabile, dar Lăncrănjan s-a prăbuşit. Nu mai dormea, plângea tot
timpul şi s-a hotărât să dea familiei o sumă frumoasă – ţiganii îl vizitaseră
de două ori, acasă, în Drumul Taberii – pentru a-şi răscumpăra nevinovăţia.
Ne-a costat mult, mai ales pe Ion Ungureanu, să-l convingem că făcea o tâmpenie: însemna că-şi recunoaşte
fapta: omor din imprudenţă.
Alte cazuri: Doamna doctor Sofia Ionescu se afla în
pericol de a-şi pierde lucrul la care ţinea cel mai mult. Cineva avea nevoie de
picturi de valoare şi unele se aflau în colecţia sa, adunată împreună soţul
său, Ionel Ionescu, între timp decedat. Neurochirurg ca şi domnia sa, ca şi
Constantin Arseni, colaboratori, cu toţii, ai lui Dimitrie Bagdasar. Toţi
veniţi din Moldova, echipa de aur a ştiinţei şi practicii neurochirurgiei.
Domna Sofia, prima femeie neurochirurg de la noi,
specializată în operaţii pe măduva spinării şi creier, toată viaţa trăită în
spital, trebuia să justifice provenienţa colecţiei – moştenire, bonuri,
chitanţe, consignaţii –, pentru fiecare lucrare. Fragilă, ca un înger, gata să
se arunce pe fereastră, din apartamentul pe care-l avea în Bulevardul Magheru,
colţ cu Vasile Conta.
Procurorului Ion Ungureanu i-a trebuit ceva timp –
rugămintea ajunsese la el datorită lui Viorel Mărginean – pentru a dezlega
firele. Trebuia găsită sursa răului.
A găsit-o, a tăiat firele şi doamna doctor a trăit fără griji din partea
aceasta.
A fost rândul profesorului Constantin Arseni. Gândise,
desenase şi construise o aripă întreagă
- blocul operator – la Spitalul Gheorghe Marinescu. Intr-o dimineaţă, a luat
paltonul şi chipiul portarului, trimiţându-l acasă. După amiază i-a chemat în
cabinet pe colaboratorii săi, şi a scos din buzunarele adânci un porcoi de
bani: - Număraţi-i voi. Eu de azi încolo
vreau să fiu portar. Intransigent, integru, cu un dispreţ manifest pentru
oligarhia comunistă, o consultase pe Tovarăşa, la Spitalul
Elias – în urma accidentului de lângă Otopeni -,
asigurându-l pe Tovarăşul că nu-i nimic grav. In câteva zile a primit din
Franţa, un scaner cât o cameră, pe care nu ştia nimeni să-l mânuiască. Îl
ceruse în timpul consultării Tovarăşei; puţin neortodox, dar oportun.
Şi a venit şi răsplata: i s-a aranjat un flagrant şi Ion
Ungureanu s-a trezit cu profesorul Arseni în birou, adus de doi
„miliţieni”. I-a invitat afară şi a
rămas numai cu profesorul şi plicul: - Domnule
profesor, îmi pare rău, dar nu vă pot ajuta cu nimic. – Ba poţi, lasă-mă să dau
un telefon. L-a dat şi-au stat de vorbă preţ de o jumătate de ceas, când au
apărut alţi „miliţieni”: - Domnule
profesor, am venit să vă ducem unde doriţi, acasă sau la spital. – La spital,
băieţi... La capătul firului telefonic fusese Ion Gheorghe Maurer.
Fără să fie, să zicem un Colombo, procurorul Ion
Ungureanu era un excelent „meseriaş”, la care se apela de multe ori. Odată a
fost chemat la Gheorghe Bobocea,
Procurorul General al Republicii. – Te
duci la Aninoasa,
află cine a furat cauciucurile de la autocamioanele gigant. Îl scoţi din pământ
şi-mi raportezi imediat, să-i pot raporta şi eu tovarăşului Dăscălescu. S-a
dus, a văzut camioanele care transportau şisturi bituminoase pentru
termocentrala de la Aninoasa
- unul era pe butuci - şi a raportat: - Să
trăiţi, n-a furat nimeni. A fost pus să caute mai departe şi fiindcă tot
timpul raporta că nimeni, absolut nimeni, n-a furat cauciucurile, a fost chemat
el însuşi la raport: - Nu, nu le-a furat
nimeni. Cine să fure nişte roţi de 3 metri în diametru, cauciuc masiv, de patru
tone în greutate? Erau primele camioane gigant, lucrate la Mârşa, lângă Sibiu, capabile
să transporte până la 120 de tone. Urcau toate dealurile, cu 5000 cai putere în
fiecare roată. Când se strica una – o uzină de kilowaţi – oamenii o înlocuiau
cu alta, de la alt camion. Astăzi, am aflat prin Internet, Aninoasa e o ruină,
un dezastru splendid, jefuit. Cu foloase gigantice, de către politicienii
locali şi liderii de
sindicate
, prin zeci de firme căpuşă. O minune a naturii, în măsură să hrănească o ţară.
Singurul manuscris, din cele preluate la Procuratura Municipiului
Bucureşti, care nu s-a fotocopiat, a fost Jurnal
foarte intim, rămas, sub cheie, la procurorul şef. Într-o zi Ion Ungureanu
m-a rugat să trec pe la el, acasă (strada Judeţului), după amiază, şi să-mi aduc şi aparatul de fotografiat, cu două
rolfilme sensibile.
M-am dus. Înghesuit pe o măsuţă,
printre cărţi şi tablouri, Ion Ungureanu copia de zor, cu pixul, paginile din Jurnal foarte intim. Mi-a dat şi mie o
parte, să terminăm mai repede, iar la sfârşit, cu filme chinezeşti de 400 ASA,
am fotografiat textul. Astfel, originalul s-a întors la loc şi a fost predat,
odată cu celelalte manuscrise. Nu a rămas la copist, cum l-a văzut Cristian Teodorescu, la microscopul lui cu
lentile aburite rău.
Nu ştiu ce a crezut Ion Ungureanu
despre moartea scriitorului Marin Preda. Am păstrat fotocopiile, textul
transcris de mână şi fotografiile după Jurnalul
foarte intim, într-un dosar, pierdut cu grijă printre altele, gândindu-mă
cum s-ar putea folosi. N-am găsit nimic; textul ducea imediat la Preda. Ne-aveai cum să spui că
l-ai descoperit precum manuscrisele de la Marea Moartă, într-o peşteră
din deşertul Iudeei şi să-l publici fără drepturi de autor la Editura Herald...
Am luat dosarul cu mine, la Madrid, numai din teama că
ar putea să dispară, cum mi-au mai dispărut şi altele. L-am deschis după câţiva
ani, constatând că vechimea intrase în el. L-am rugat pe Gheorghe Dumitru,
portar la Ambasadă,
să fotocopieze... fotocopiile, la xerosul nostru, întărind scriitura lui Preda
şi tocându-le – aveam şi un aparat pentru aşa ceva - pe primele. Era foarte
priceput, a făcut treabă serioasă, iar l-a sfârşit, nu s-a sfiit să observe: - Aveţi un lucru de mare valoare...
Textul din Jurnalul foarte intim se conservase mai bine. L-am încredinţat
Silviei Frunză, să-l dactilografieze. Persoană de încredere, studentă pe atunci
la Universitatea Juan Carlos. Astăzi, Silvia Marcu (a revenit
la primul ei nume) e profesoară universitară la Madrid şi autoare a unor
cărţi precum Un puente latino sobre
Europa – Un pod latin peste Europa. Nu cred că maşina ei de scris se află
în fişele Miliţiei de altădată. A mea se află, ori se afla. Oricum, aveam
autorizaţie. Dar de scris, scriu şi acum cu mâna. Scrisul de mână mă implică
direct în literă, gândul trece printre degete dus de cerneală, lăsându-mi
răgazul să-l schimb sau să-l întregesc.
Am revenit din postul de ambasador – o
pedeapsă – chemat la
Bucureşti – altă pedeapsă -, îndată ce s-a instalat la Cotroceni Emil Constantinescu.
Prin telegramă cifrată, semnată de Adrian Severin, trebuia să-mi fac bagajele
în zece zile.
Am adus cu mine şi dosarul Preda. Şi-am
socotit că trebuia să-l restitui cuiva în măsură şi drept să-l primească: lui
Eugen Uricaru, preşedintelui Uniunii Scriitorilor. A rămas surprins, aproape
mut, şi mi-a dat o maşină, a Uniunii, să mă ducă acasă, în Gorj.
Eugen Uricaru răspundea pe atunci şi de
Cartea Românească, era director la Radio cultural şi, de
asemenea, la Ziua
literară. A socotit el că era locul cel mai potrivit unde să ajungă
întregul material Preda. „Prologul” lui Agopian m-a mâniat, iar faptul că nu mi
s-a plătit nota prin care explicam foarte clar de unde era posesorul
dactilogramei, mi-a sporit mânia. Eugen Uricaru mi-a răspuns prin scrisoare
olografă: Stimate domnule Darie
Novăceanu, cu părere de rău trebuie să vă dau dreptate. Am greşit, forţat de
împrejurările locale, crezând că voi avea posibilitatea să onorez contribuţia
Dvs. la Ziua Literară. Înţelegând întru
totul amărăciunea Dvs. mă grăbesc să-mi cer iertare. În contul Dvs. se află 3
milioane lei, ceea ce reprezintă 50% din totalul onorariilor pe care Z.L. le plăteşte pe număr.
Ţin să vă asigur că moştenitorii lui Marin Preda au primit
drepturile de autor pentru fragmentele publicate. In ceea ce priveşte
iniţiativa d-lui Eugen Simion de a publica un volum, nu am nici un amestec şi
nu mă priveşte. (...)
Un singur lucru nu făcuse Ziua Literară: mi-a trimis banii fără să
aplice impozitul. Secţia Financiară m-a descoperit şi m-a somat prin scrisoare
să-l achit. Intre strada Roma şi Calea Griviţei am făcut trei drumuri, cu
taximetru, cheltuind tot câstigul.
Eugen Simion a făcut un lucru extraordinar, a citit tot
materialul şi pe cel primit din alte părţi, editându-l sub titlul Marin Preda- Jurnal intim. Carnete de
atelier. A procedat corect, suprimând adverbul foarte, lăsându-i pe
vânătorii de animale inexistente fără obiectul muncii. O pot face acum, plecând
de la datele inedite pe care le-am mărturisit cu acest prilej. Viaţa ca o
pradă. Şi noi, după treizeci şi şapte de ani, încă nu am învăţat să trăim fără
Marin Preda, cel mai iubit dintre pământeni.
Madrid, 8-21 mai 2012.
© Fereastra lui Darie – 2017.Toate drepturile
rezervate.
