Mostrando entradas con la etiqueta Bucureşti. Mostrar todas las entradas
Mostrando entradas con la etiqueta Bucureşti. Mostrar todas las entradas

martes, 6 de junio de 2017





Nimeni nu poate opri o pasăre să cânte
4. Cuvinte pentru Fănuş şi despre vremurile noastre
        
Ne aflăm, cu Tudor Arghezi,  în spaţiul unde se cultivă floarea de colţ a magicului nostru.(Scrieri - vol. 17, 1968. ediţia Pienescu) Ceea ce nu înseamnă că Dobrogea e teritoriul său, exclusiv şi indivizibil. Numai că, întâmplător sau nu, centrul de greutate sau polul magnetic al prozei, după Transilvania şi Moldova, s-a deplasat în partea aceasta, spre Câmpia Dunării, precum toate râurile importante din geografia noastră. Fenomen firesc şi imprevizibil, dacă nu uităm că şi polul magnetic al Pământului a înregistrat astfel de deplasări, mereu pe sub cele mai de sus înălţimi de piatră, oglindite în cele mai mari fluvii. Putem, plecând din Tibet până în Anzi, să ilustrăm această mişcare din adâncuri prin marile civilizaţii de la suprafaţă.
         Şi revenind la ceea ce ne interesează direct, fără gândul de a deranja liniştea ontologică a gânditorilor profunzi de azi, înclin să cred că deplasarea spre Dobrogea începe de la Mihail Sadoveanu încoace, odată ce moara lui Chirilă, de la Cotu Iepei, a rupt pripoanele şi a început să coboare, întreagă, pe apele Siretului.
Vasile Voiculescu, de pe malul Buzăului, Gala Galaction, de pe cel al Vedei,
Vasile Voiculescu
Panait Istrati, de la Brăila, Zaharia Stancu, de pe valea Călmăţuiului, Marin Preda de pe cea a Ialomiţei, au susţinut cu opera lor dezvoltarea şi afirmarea acestei mişcări tectonice spre sud, urmaţi foarte de aproape de Ştefan Bănulescu şi Fănuş Neagu.
         Cu vârste apropiate, alături de ultimii doi, nu pot fi uitaţi Corneliu Leu sau Ion Băieşu, atraşi de alte genuri sau risipiţi în publicistică şi reportaj, suportând la modul lor ravagiile devastatoare ale celor cincizeci de ani de delir colectiv (Fănuş – O corabie...), sub care au dispărut mulţi, între aceştia V.Em. Galan şi Aurel Mihale.
         Fără nici o intenţie de clasament valoric, lista rămâne deschisă  celor ce vin în urma acestora, alintaţi, deocamdată, cu optimismul din termenul de generaţie aşteptată.  Chestiune de timp: Dobrogea, cu multele ei etaje subterane, lucrează încet, relevându-se rar, întâmplător, sub loviturile de târnăcop, cum spune Arghezi. Plăsmuit din argila locului, Gânditorul la Hamangia a dormit peste cinci  mii de ani, neştiut, într-o necropolă. Operă unică din plastica antropomorfă a neoliticului, a cărei expresie, deloc comună, specialiştii n-au reuşit să-o descifreze, invocând vagi asemănări cu unele piese din Ciclade sau Tesalia, în vreme ce amatorii vorbesc de piramidele Egiptului sau de ... Gânditorul lui August Rodin. Nu asemănările sunt importante în astfel de situaţii, ci deosebirile: personajul lui Rodin – se presupune că e Michelangelo - , sprijinindu-şi bărbia în palma dreaptă, meditează, pe când tatăl neoliticului nostru, apucându-şi capul cu amândouă mâinile făcute pumn, gândeşte şi se sfâşie de disperare.  Şi asta ne obligă
Zaharia Stancu
se ne reîntoarcem în bibliotecă pentru a afla că există, totuşi, există un suflet al culturii, a cărui putere este pe deasupra voinţei creatorului individual. Că nu indivizii creează cultura, ca un obiect modelat după plac, ci cultura, ca un subiect suveran, se realizează ea însăşi, cu o necesitate organică, prin indivizi. (Blaga – Op. cit. pag.113)
         Personalităţi puternice, cei numiţi din, să-i spunem constelaţia sudului, şi-au elaborat opera din interiorul aceluiaşi suflet al culturii, individualizânu-se prin stil, prin materia narativă
– teme, subiecte, personaje, epoci, etc. -  şi prin  tratarea acesteia.
Şi, amănunt fundamental, printr-o permanentă grijă de cultivare a limbii.  

         Nu unific, nu despart, nu aduc la acelaşi numitor individualitatea nimănuia. Şi, mai ales, nu ignor – Doamne, fereşte! – alte nume, la fel sau mai importante decât cele numite, din proza noastră realizată de-a lungul unui secol şi ceva. Nu încerc să-l mut pe Sadoveanu din peisajul matern al Moldovei pentru a consolida constelaţia sudului. Şi nu susţin – aş fi absurd – că datorită acestor nume aveam, în sfârşit, un realism magic precum cel sudamerican, după care leşină mulţi, fără motiv şi fără cunoaştere. Nu toţi cei numiţi intră în nucleul neaoş al acestui tip de realism imprecis, cu multe frontiere, toate încălcate. Astfel o mărturiseşte însuşi García Márquez: tot ceea ce am vrut să fac a fost să distrug linia care separă ceea ce pare că-i real de ceea ce pare că-i fantastic. Aşadar, o incertitudine dublă, subliniată cu precizie prin verbul a părea, ceea ce permite imaginaţiei să treacă nestingherită dintr-o parte într-alta, să trateze realul ca ireal sau invers, să ignore că fantasticul pleacă din raţional, delimitându-se, astfel, de realul de ficţiune. Totul, absolut tot ceea ce produce imaginaţia, depinzând de calitatea naraţiei.
 Citit şi elogiat de numele mari ale prozei universale din secolul trecut, Panait Istrati a triumfat tocmai prin calitatea naraţiei, beneficiind de extraordinari corectori ai francezei sale, începând cu Romain Roland, care nu i-au anulat spontaneitatea şi plasticitatea idiotismelor, cu efect exotic prelungit. Exact ceea ce i-a reproşat, pe nedrept, Călinescu, opinând că nu va fi niciodată scriitor român... La fel de nedrept cu Gala Galaction, expediat la presupusa dorinţă de a semăna la chip cu Tolstoi sau Tagore... Galaction, cel care, în înţelegerea mea, prin În pădurea Cotoşmanei, Moara
Părintele Galaction
lui Călifar
, Andrei Hoţu, De la noi, la Cladova şi, neapărat, Copca Rădvanului, nu are nimic de-a face cu semănătorismul moldovean (Lovinescu), fiind, în felul său, unul din precursorii realismului magic şi al prozei fantastice de la noi.
Prin calitatea naraţiei îşi susţine Ştefan Bănulescu fantasticul său, atât de bine cumpănit în balanţa cuvântului, încât nu-l poţi deosebi de realitate şi iei drept adevărată biserica pe roţi înalte cu butuci groşi şi două oişti, una la pronaos şi alta la altar, caii putând fi înămaţi fie într-o parte, fie în alta, care le venea la mai îndemână  dicomesienilor, când năvăleau turcii sau tătarii sau... Biserica unde aceştia îşi ascundeau fecioarele şi lăzile cu sămânţă de grâu. După cum, cu aceiaşi convingere, crezi că tot biserică era şi luntrea în care Ciortăniţa pleacă spre Deltă: Punem un steag în vârful catargului o tâmplă de icoane şi ca pânze....mantia mea şi patrafirul lui Nicolae. Cât plutim pe Râul Cimbrului, ţinem patrafirul cu dosul la lume, vreau să spun cu căptuşeala lui smeurie. La Ceatal schimbăm, devenim cu adevărat biserică plutitoare...
Da, asta-i biserica lui Fănuş (Oul de smirnă), pentru că, dacă a plutit o moară pe Siret, trebuiau să fie şi biserici mobile, imaginaţia fiind în stare să le ridice oricând.
         Tot prin arta naraţiei, într-o plăcută complicitate cu Bănulescu, a străbătut Fănuş câmpia Dunării şi bălţile Brăilei, întorcându-se acasă cu braţele pline de metafore. Snopi grei de metafore, vorbe cu duh adânc, legende precum cele adunate de Corneliu Leu, în Nopţi dobrogene, flăcări cu trup de fecioare, dansând pe tezaurele din gorgane încă neprofanate de căutătorii de comori, cioburi de amfore cu miros de vin din Chios,  gânduri oprite la jumătate şi continuate altfel sau prelungite cu încă o jumătate, exact de unde cei mai mulţi pun punct, socotind că gândul e rotund. Proverbe pe care acum le auzi prima dată, nedându-ţi seama că sunt invenţia lui, uitând că proverbele sunt metafore parabolice (Lessing), fenomene de sincretism lingvistic...
Deschizi orice pagină din scrierile lui şi dai peste lumini de fulgere stinse de mult, pe toate cerurile, peste miresme inexistente, distilate de el în retortele tainice ale sufletului, flori şi buruieni de leac, care nu se găsesc nici în Dioscórides – cincizeci şi patru poartă denumiri geto-tracice! -, cunoscute lui Socrate (Charmides, 156a-157a), care le aflase de la medicii traci al lui Zalmoxis,  despre care se zice că aveau şi darul de a te face nemuritor, urmând înţelepciunea zeului şi regelui lor care spune că nu trebuie să încerci a vindeca ochii fără să vindeci capul, nici capul fără trup, la fel nici trupul fără suflet şi că fără descântec buruiana nu servea la nimic, descântecul fiind mai important, putând tămădui el singur, bine rostit, fără buruiană.
         Avem, aşadar, descântecul, cu efect curativ, atât de râvnit de psihologii şi psihiatrii tuturor timpurilor – în fond, asta fac: psihologii încântă şi psihiatrii descântă – şi avem, mai eficient, descântecul cu efect magic, precum îl găsim la Gala Galaction, în În pădurea Cotoşmanei, unde Cotelici, înarmat cu mâna de mort a intrusului împuşcat, îi readuce la viaţă pe cei adormiţi, tămâindu-i invers.
Şi, bineînţeles, îl avem pe Fănuş, care tămăduieşte prin metaforă ceea ce medicii nu mai pot vindeca nicicum. Nici ei, nici altcineva. Mai ales, politicienii, care nu ştiu nimic dar se pricep la toate, reuşind să-i nemulţumească pe toţi. Nu degeaba spune cineva că politicienii sunt caii de la carul de aur al istoriei, şi adaugă, exact şi maliţios: când devin gloabe, poporul [adică nemulţumiţii] îi trimite la abator. Pentru că nemulţumirea e tot o boală. O suferinţă foarte grea a sufletului. La fel de grea ca sărăcia care ţine de trup.
         Plecând de la Socrate, trebuie să urmăm înţelepciunea lui Zalmoxis, începând tămăduirea de la suflet spre trup. Ceea ce nu-i cu putinţă decât prin cuvânt, căci Cuvântul e la începutul tuturor lucrurilor şi tocmai de aceea El se află la Dumnezeu, care
Romul Munteanu
e Cuvântul însuşi. Aşa citim în Evanghelia lui Ioan: Şi Cuvântul s-a făcut trup şi   s-a sălăşuit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. (Cap.I,14) Astfel traduce părintele Galaction, autorul nuvelei În pădurea Cotoşmanei, scriitor din constelaţia sudului.
         Fănuş ştie ce este o evanghelie, îi caută semnificaţia ascunsă şi ca s-o sublinieze,  răstoarnă termenii metaforei. Nu spune o evanghelie e ca...Mai întâi îl pune pe Tică Durostor, apărut în colţul verandei, cu puşca sub braţ, să observe locul:  - Ia te uită ce minunat a înflorit magnolia. Fiecare floare parcă-i un ghioc. Şi vine sentinţa: - O magnolie înflorită e frumoasă ca o evanghelie...Evangheliile sunt scrise, un rând cu floare albă de lămâi, al doilea cu floare roşie de măr. Şi tot aşa mereu...
         Cel care vorbeşte este Caşulea, care nu mai vede, dar a văzut cândva culorile din evanghelie... De aici încolo metafora creşte, iar povestea trece în alegorie. Tot Caşulea întreabă: – Unde a căzut hultanul? Cei care stau de vorbă, aşteptând să împuşte hultanul, nu sunt nişte neica-nimeni, ci unii din plutonul care l-a ciuruit pe Ceauşescu. Suntem în miezul politicii , aici se afla barba lui Gelu Voican, numai barba şi numele (ceea ce-i foarte semnificativ !); puţin mai încolo generalul Stănculescu, a cărui privire o caută disperată Elena, dar el îşi face de lucru, fabricând avioane (păsări de hârtie, spune Fănuş). Suntem în plin prezentul nostru, mai plastic, în vecernia mileniului II, când unii cred că a avut loc Revoluţia Română împotriva lui Ceauşescu şi nu o conspiraţie împotriva poporului român, patronată de Bush, Mitterrand şi Gorbachov.
Cu volumele Partida de pocher şi O corabie.., Fănuş ancorează pe  ţărm nesigur, dar păşeşte ferm, folosind cuvintele pe care le-a pierdut Dumnezeu în sihăstrii de lut. 
Madrid, iulie 2017
...........................................
© Fereastra lui Darie - 2017


sábado, 7 de junio de 2014







Stâna din Piaţa Universităţii



Pe un picior de plai,
pe-o gură de iad...

       



 S-apropie jumătatea lui iunie şi peste Piaţa Universităţii pogoară duhurile hămesite ale vânzătorilor de ţară, să vadă ce a mai rămas de vândut. Dezamăgiţi pentru că tarabele sunt goale şi, mai ales, pentru că acum douăzeci de ani şi ceva, au dat pe degeaba ceea ce au dat, în primul rând demnitatea şi cinstea.
Pogoară şi se bulucesc la strungă, să-şi umple doniţele şi se întorc acasă, dezamăgiţi  pentru că mânzările de atunci au înţărcat după prima mulsoare şi nici n-au mai fătat. Au rămas sterpe si le-au cumpărat turcii cu piaştri care, schimbaţi în lire greco-cipriote, au devenit euro şi au dispărut, s-au pierdut între două bănci cu domicilii diferite, dar cu un singur sediu, încă nedeclarat.
Din pricina asta, mieii de Paşti au venit mereu din import, tocmai din Australia, la preţul de aici, de zece ori mai mare decât preţul de acolo. Pentru că acolo sunt miei, iar aici sunt bani. Toţi ciobanii care au păşunat pe caldarâmul din Piaţa Universităţii au chimirele pline şi pot, dacă vor, să cumpere orice, cu condiţia să fie cât mai scump.
Piaţa Universităţii - 1957
Se apropie jumătatea lui Iunie şi Piaţa Universităţii se va umple iarăşi, cel puţin în ziare, radiouri şi televiziuni, cu lămpaşe, bâte şi mineri; cu sticle incendiare, busculade şi autobuze în flăcări (noi nouţe!) şi cu povestirile ciobanilor de atunci, veniţi să spună cum a fost şi cum le-ar fi plăcut să fie. Veniţi direct din Parlament şi alte fotolii, unde li s-a dat un loc de odihnă, în funcţie de cum au behăit de tare în incinta spiritului românesc, transformată în stână murdară de jos până în cer şi-n toate părţile.
Arhivele Televiziunii Române (Liberă, pe atunci) sunt pline până la tavan cu „sărbătorile” acelea, dar marea parte a secvenţelor nu au ajuns la public niciodată, fiind selectate cu grijă, astfel că lumea de azi e convinsă ca mai întâi au venit lămpaşele, bâtele si minerii şi abia după aceea ciobanii, băciţele, turmele, activiştii şi dizidenţii la fără frecvenţă, deveniţi intre timp milionari, clasă politică şi elită intelectuală.
       Recunosc de bună voie şi deplin sănătos, că am fost împotriva acestei chermeze a dezmăţului ideologic înainte de a exista, şi nu am nici cea mai mică remuşcare. Faptul că reproşurile curg mereu spre mine, în fiecare Iunie, împreunate cu fluviile denigrării, nu mă nelinişteşte. Scârba e prea multă ca să le mai dau atenţie.

Tot ce pot face pentru aceştia e să le împrospătez memoria, punându-le pe masă numai o parte din ceea ce am scris şi publicat pe atunci în Adevărul, singurul ziar care n-a locuit, nici măcar în trecere, în stâna aceea. Să-i spunem aşa, pentru că asta a fost.
Cred totuşi, ca măcar la comemorarea de acum, în afară de lămpaşe, bâte şi mineri, se cuvine ca posturile de televiziune să transmită şi câteva discursuri din Balconul stânei.
Se recită Mioriţa
Să nu-i ignorăm, mai ales că ei nu ne-au ignorat nici o clipă. Tinerii de azi se vor cruci de ceea ce vor auzi şi, mai ales, de figura personală a oratorilor.
Noi, la Adevărul, am făcut de la bun început lucrul acesta. Zi de zi, până noaptea târziu, cititorii noştri – erau câteva milioane ! – ne transmiteau prin telefon informaţii despre ce se petrecea în Piaţă, mai ales despre cei care ocupau amvonul acela, dându-se drept ceea ce nu fuseseră. – Da, cel care a vorbit în seara aceasta, a făcut puşcărie, dar nu pentru că ar fi fost anticomunist. Era miliţian, la Mangalia, şi şi-a omorât soţia, a aruncat-o din balcon, de la etajul trei. – Da, Săpânţa nu mai are oi. Pentru că a venit cel care v-a vorbit – era fotbalist, la Arad – s-au pus singur primar, a desfiinţat ceapeul, a dat foc la saivane, şi a vândut toate oile la unguri, fără să de un ban la colectivişti.
Luam notele telefonice, verificam informaţia la Poliţie şi dacă era adevărată o publicam pe prima pagină, într-o casetă, jos la subsol. Nu le-am putut publica pe toate pentru că era prea multe. După cum n-am publicat nimic din ceea ce venea pe alte căi, direct de la informatorii profesionişti. Pentru că indiferent dacă era sau nu adevărate, scandalul ar fi fost uriaş. Le-am păstrat pe toate – telefoane, scrisori, documente oficiale, etc. – şi nu le-am folosit niciodată, nici măcar ca materie primă.
Sentimentul că în toate zilele acelea am asistat la un spectacol cu Mioriţa, într-o ultimă variantă şi un montaj inedit, nu m-a părăsit nici o clipă. De aici, stâna. O stână mai mare decât cele din Bucegi. O Mioriţa fără nuntă şi fără nuntaşi. Pentru că nu se petrecea o căsătorie cu moartea, semn al fatalităţii şi resemnării, ci se consuma stingerea credinţei.
Nu am, de aceea, nimic de adăugat la ceea ce am scris şi publicat atunci.
Piaţa Universităţii - Zonă liberă de comunism
Am, totuşi o rugăminte: cineva de la Primărie – nu neapărat primarul – să scoată crucile de piatră din Piaţă şi să le ducă la locul lor, la morţii care au rămas fără ele. Un paleograf le va descifra cu multă uşurinţă numele, redându-le demnitatea pângărită fără să ştie. Nici păcurarul din baladă nu a cerut aşa ceva. A rugat, doar, să i se pună crucea în dosul stânei. Să rămână aproape de lume, de stele, de vânt, de fluiere...
Aducerea acestor cruci în Piaţa Universităţii n-a fost doar o imbecilitate, ci drept ceea ce se vede. O profanare cvadruplă: a morţilor, a timpului, a credinţei şi a neamului românesc.
24 mai 2010 - 6 iunie 2014
................................................
© Darie Novăceanu - 2014