Mostrando entradas con la etiqueta Toamna patriarhului. Mostrar todas las entradas
Mostrando entradas con la etiqueta Toamna patriarhului. Mostrar todas las entradas

miércoles, 14 de junio de 2017

Gabriel García Márquez



Toamna patriarhului
sau
despre ficţiunea realităţii şi singurătatea puterii

 (Continuare)
4.Terminologii şi origini

S-au păstrat, de-a lungul acestui proces istorico-literar, unele elemente care definesc şi nuanţează de fiecare dată mecanis­mele dictaturii de la tropice şi s-a format un corpus lingvistic care exprimă funcţionarea acestora. În acord cu acesta a evo­luat     şi terminologia dictatorială propriu-zisă, inclusiv seman­tica. Tiranul, de exemplu, i-a definit la început numai pe colo­nialiştii spanioli. Cu timpul — aproximativ din 1820, când Bolívar 1-a botezat astfel pe Gaspar Rodriguez de Francia — cuvântul s-a extins asupra tuturor celor ce, exercitându-şi auto­ritatea sau puterea, intră în conflict cu voinţa colectivă. Tot astfel, caudillo îl desemna la început pe un conducător, mai ales militar, care avea autoritate, dar nu şi putere. Pe vremurile acelea, mulţi dintre caudillos au fost patrioţi  adevăraţi şi, dacă au ajuns la conducerea ţării, n-au devenit neapărat dictatori.
Azi, un om cu atari calităţi nu mai poate fi numit caudillo decât în împrejurări extrem de rare, de obicei în retorica politică, după cum nici cacique nu mai significă o autoritate regională, ci persoana care uzurpă această autoritate. Mai mult: iniţial, cuvântul acesta nu trecea dincolo de frontierele unei mici aşezări, moştenire a unui timp când cacique desemna şeful sau căpetenia unui trib şi numai la figurat putea să însemne teroare şi cruzime, pentru ca azi să funcţioneze numai cu sensul figurat, dar absolut real.
In ceea ce priveşte dictatorul, de la sensul de origine — cel latin — magistrat
suprem desemnat de Senat pentru a conduce ca suveran în vremuri de pericol — semantica lui s-a diversificat şi îmbogăţit neaşteptat de mult, aportul sudamerican fiind decisiv în acest proces al metamorfozelor. Pentru că, am văzut, numai aceste pământuri singure au produs în ultimele două secole un număr impresionant de dictatori, care mai de care mai straniu, mai crud, mai de neaşteptat. Prolixitatea, bineînţeles, nu trebuie căutată în spiritul tropicelor faţă de care natura a fost atât de generoasă, ci în cel puţin trei factori umani, nici unul aparţinând locului.
E vorba mai întâi, de procesul de colonizare al continentului, cel care a început imediat după descoperirea şi cucerirea lui. Spaniolii, iar mai apoi portughezii şi, într-o măsură mai mică, francezii, englezii şi olandezii, participă la acest proces, aducând in această lume structuri gata făcute, în Europa, dar încă neapli­cate la o geografie atât de întinsă. Iniţial, se ştie foarte bine, colonizarea a fost concretizată prin aducerea de
sclavi din Africa şi prin oameni care părăseau vechiul continent fie atraşi de miracolul real al înavuţirii rapide şi de aventură, fie pentru că, din pricina comportamentului social, fuseseră condamnaţi Ia temniţă, uneori pe viaţă, ori la pedeapsa capitală.
Documentele spaniole din acea vreme ne dovedesc limpede că acceptând plecarea în noile pământuri, aceştia erau izbăviţi de pedeapsă. Nu intrăm aici în analiza întregului proces, cert este faptul că în anii aceia temniţele spaniole au rămas goale. La fel de certe sunt ororile produse aici, în lumea nouă, de cei veniţi, împotriva populaţiei precolumbiene, iar mai apoi asupra sclavilor negri.
Paginile cărţii lui Bartolome de las Casas — Historia de las Indias sunt prima şi definitiva mărturie în acest sens, cu amen­damentul făcut de Jorge Luís Borges, cel care nu putea să nu observe tragica inocenţă a episcopului de Chiapas când îi scria regelui încercând să-l convingă să trimită mai mulţi sclavi negri pentru a se extenua în minele de aici, în locul populaţiei băştinaşe...
Un catalog al ororilor de atunci aproape că nu lasă loc ima­ginaţiei. Să ne amintim de sfâşierea nesupuşilor de către Vasco Nuñez de Balboa cu câini dresaţi, în La Española, actuala Repu­blică Dominicană. De Pedro Dávilas, primul guvernator din
Panama, încântat de eficienţa primului, fapt pentru care îi va da una din fetele sale drept soţie, dar nu va şovăi, deşi socru, şi-l va decapita, expunându-i capul într-o ţeapă, la soare, pentru nesupunere faţă de el.
În sfârşit, să ne mai amintim de acel straniu personaj real, căpitanul Lope de Aguirre, supranumit Trădătorul sau Peregrinul, ale cărui cruzimi fără număr şi seamă, săvârşite mai ales în Perú, sunt adunate în cartea lui Francisco Vázquez — Historia de Lope de Aguirre, sus crimenes y sus locuras (Istoria lui Lope de Aguirre, crimele şi nebu­niile lui).
Nu încerc să argumentez prin aceste amănunte, nici să justific naşterea şi comportamentul dictatorului latino-american. Dar această „moştenire" continuă să fie ignorată de cei care anali­zează acest personaj şi contribuţia lui la întocmirea unui portret­ exact nu poate fi ignorată. Nu o ignoră, paradox al situaţiei, Gabriel Garcia Márquez : Nicanor Alvarado, dictatorul său, care pentru alţii nu poate exista, zăreşte
de câteva ori de la cele 23 de ferestre ale palatului fantoma celor trei caravele ale Descoperirii (Niña, Pinta şi Santa María), palatul însuşi este asaltat la un moment dat de fesurile roşii (daruri reale făcute de Columb băştinaşilor), iar pintenul de la piciorul sting, pre­tinde el, i-a fost dăruit de însuşi Amiralul Mării Oceanice, adică de Columb în persoană...
Cel de al doilea factor care a contribuit la înmulţirea dicta­torilor este legat de primul: retrăgându-se din continent, ca într-o răzbunare, Spania a lăsat aici suprastructurile sociale, economice şi politice a căror funcţionare nu putea fi oprită şi a căror revitalizare capitalistă s-a produs tocmai pentru că ele conveneau de minune noilor stăpâni din afara continentului. Ele au fost adaptate, să zicem cu un termen comun, condiţiilor locale şi puse să lucreze pe mai departe.
Aşa se explică faptul că nu toţi dictatorii latino-americani au fost, militari şi că nu au luat puterea întotdeauna prin lovituri militare. Pentru aceasta au avut la îndemână
instrumentele democraţiei burgheze — votul, referendurile, plebiscitele, constituţia, parlamentul — şi s-au afirmat în viaţa politică prin oratoria demagogică a aceleiaşi burghezii. Aproape toţi au vorbit de „respectul faţă de legile patriei", de „sacra îndatorire a apărării independenţei", de „restaurarea dreptăţii, legii şi ordinei". Că mai târziu s-a ajuns la acelaşi rezultat — concentrarea puterii în mod absolut şi individual — nu constituie o surpriză: clasa sau păturile sociale care ajută dictatorul în acest proces îl izolează treptat de societate, creând în jurul lui un gol, un fel de vid istoric prin care vocea colectivităţii nu mai poate trece. E ca un blindaj. Nicanor Alvarado ilustrează perfect şi această stare : în palatul prezidenţial, numit în afară de casa civilă — deşi numai civilă nu este, dar asta se doreşte — în multe feluri, toate la fel de exacte sau de ironice — imperiu interzis, sanctuar pustiu, bârlog al puterii, paradis al opulenţei şi nefericirii, şatră şi piaţă unde eşti obligat să dai din coate pentru a înainta — personajul lui García Márquez primeşte de la colectivitate numai simulacrul adeziunii, construit milimetric de cei din jurul lui, beneficiind, între altele, de un ziar care se editează numai pentru el, într-un singur exemplar, de un post de radio individual, unde radio-romanele sunt modificate după sugestiile sale şi chiar de un post de televiziune cu circuit închis unde, graţie lui José Ignacio Saenz de la Barra, ultimul vlăstar liber al aristocraţiei  se poate admira pe el însuşi, ca într-o oglindă care îl întinereşte mereu.
In sfârşit, cel de al treilea factor care a participat mult la multiplicarea figurii dictatorului este contribuţia exclusivă a Statelor Unite, mai exact a intereselor capitaliste nordamericane, cele care au profitat de toate bogăţiile naturale şi resursele
eco­nomice ale acestor pământuri. Căile de pătrundere şi dominaţie sunt multe, dar nu ne interesează în acest caz. Pentru că, dincolo de mărturii şi documente, nimeni nu se îndoieşte de existenţa, evoluţia şi perfecţionarea lor. Un singur exemplu poate fi mai mult decât suficient: asasinarea lui Salvador Allende, la 12 sep­tembrie 1973.
Gabriel García Márquez a fost cel dintâi care a dezvăluit — nimeni nu a aflat de unde a ştiut... — participarea directă a faimoasei CIA în această acţiune. Nu fără motiv, cărţile lui nu au putut pătrunde la vremea aceea în pământul lui Salvador Allende, iar cele care intraseră au fost arse...
Nicanor Alvarado este exemplul tipic al dictatorului îngenunchiat de voinţa Nordului : pe tot parcursul cărţii, crucişă­torul infanteriei de marină americană rămâne ancorat în port, dictatorul însuşi spune de câteva ori că această patrie nu şi-a ales-o el, ci i-a fost dată, aşa cum e, iar şirul lung al ambasado­rilor reuşeşte să-1 convingă să le ipotecheze sau să le vândă totul, inclusiv marea, pe care aceştia o duc „acasă la ei" cu creveţi cu tot, lăsând în urmă priveliştea pustiului lunar.
Că multe dintre faptele literare din Toamna patriarhului par neadevărate, e cu totul altceva. Majoritatea sunt posibile şi tot ce e posibil poate fi trecut în seama realităţii. O subliniază autorul însuşi: „Singurul lucru de care nu mă îndoiesc este că
realitatea nu se sfârşeşte la preţul roşiilor... Marea majoritate a lucrurilor din această lume, de la lingură la transplantul inimii, au trăit în imaginaţia oamenilor înainte de a trăi în realitate". Personalitatea literară a lui Nicanor Alvarado nu se putea desăvârşi, aşadar, decât prin ficţiunea realităţii, prin realitatea imaginară şi prin permanenta, con­fruntare dintre om-realitate-imaginaţie.
O identificare a realului şi o separare a acestuia de imaginar reprezintă, din acest unic motiv, o muncă pe cât de grea, pe atât de inutilă: Nicanor Alvarado nu se suprapune pe o figură reală şi nici nu „copiază" o astfel de existenţe. Ar fi fost lucrul cel mai uşor şi pe Gabriel García Márquez nu l-au atras decât lucrurile complicate. El nu a pornit aici de la un personaj istoric, nici de la mai mulţi, ci de la realitatea istorică însăşi, de la istoria dictaturii latino-americane, parcurgând drumul în sens invers: dacă-i adevărat, şi este, că un dictator redimensionează, în funcţie de caracterul său şi circumstanţele istorice, dictatura, trebuie să fie adevărat şi că instrumentele unei dicta­turi, în raport cu aceleaşi circumstanţe, creează şi redimensionează dictatorul.
Complicându-se pe mai departe şi făcând un fel de istorie totală a dictaturii latino-americane, de la origini până azi, în acelaşi timp o filozofie a acestei istorii,
Gabriel Garcia Márquez creează un personaj pe care un singur segment de istorie nu-l poate susţine. De aici, senzaţia că Nicanor Alvarado nu există, tot de aici senzaţia că mai toate amănuntele epice mânuite sunt, pot fi şi reale. In sfârşit, tot de aici, opinia că acest roman este fantastic. Da, pe ansamblu, cartea pare fantastică. Pe amănunte însă, ea este istorie pură, distilată de două ori.
În aceasta constă marea lecţie de estetică practică oferită de Gabriel García Márquez. Aici se află, deşi minat de mult scepticism, cutremurătorul mesaj al autorului.
         Dacă interpreţii, cei hazardaţi în opinii laterale, i-ar fi citit măcar pe primii materialişti ai lumii, şi nu neapărat pe Engels cu Anti-Düring sau Dialectica naturii, de
unde ar fi aflat măcar că funcţia creează organul, judecăţile lor ar fi fost altele. Şi, de fapt, nici n-ar fi avut nevoie să vină în Europa pentru a-l înţelege pe Nicanor Alvarado. În Facundo, cartea lui Domingo Faustino Sarmiento, ar fi găsit suficiente elemente de civilizaţie si barbarie care să-i ducă la înţelegerea patriarhului. Iar dacă s-ar fi aplecat şi asupra moştenirii filosofice precolumbiene — în culturile şi civilizaţiile pulverizate aici, violenţa n-a funcţionat niciodată — patriarhul ar fi fost înţeles mult mai bine.
Cât de „magic” este realismul acestor pagini — opinie subli­niată de mulţi cercetători — nu-i greu de observat: scriitura e magică, într-adevăr, dar conţinutul nu-i deloc magic. Un grafic al faptelor narate — reale, istorice, miraculoase, fantastice,
magice sau imaginate — ne va dovedi că presupusei magii i se acordă un spaţiu insignifiant. Există cinci-şase astfel de mo­mente: patriarhul crede că destinul lui se află scris în podul palmei lui Patricio Aragonés, dublul său; în copilărie poartă un săculeţ cu camfor la gât pentru a-l feri de boli; cântecul cucuvaei îl determină să-şi amâne sau să modifice traseul unei călătorii în „regatul lui torturat de amărăciuni". Iar un ou cu două gălbenuşuri, descoperit de mama sa, modifică ora apariţiei în public.
Mult mai abundente sunt amănuntele ce ţin de fan­tastic ori miraculos : acoperă lumina soarelui sau strălucirea stelelor ca să-i vindece pe copii de scarlatină; viţeii se nasc înfieraţi cu semnul prezidenţial; un papagal ghiceşte viitorul; gardeniile gândesc; racii ies din supa fierbinte şi continuă să meargă; patriarhul creşte până la o sută de ani, iar la o sută cincizeci are o nouă dentiţie; i se înmulţesc broaştele în burtă; doarme în picioare şi nu primeşte în audienţă pe nimeni ca să nu deranjeze iguanele care-i cresc în vertebre; îi cresc solzi ca de peşte pe trup; steaua polară se deplasează în direcţia în care înaintează sicriul cu trupul neînsufleţit al mamei sale, Bendición Alvarado, trup care neînsufleţit, ridică prin respi­raţia sa capacul de sticlă al sicriului. În provinciile ploilor veşnice ale acestui „vast imperiu lacustru", vânturile nu divulgă secrete de stat; animalele putrezesc în picioare; cresc crini în cuvinte, iar cârtiţele înoată prin arbori.
La fel de fantastice, dar deloc magice sunt şi alte date, cele ce ţin direct de mesajul politic al cărţii, ori de scepticismul autorului. E drept, Nicanor Alvarado moare. Toată cartea se roteşte în jurul morţii sale, în şase unităţi, ori capitole, de fapt şase cercuri perfect închise, ultimul închizându-le pe toate celelalte. Căci aceasta, privită mai atent, este arhitectura roma­nului: şase cercuri concentrice.
Oamenii însă nu cred că a murit, nu cred că mortul este chiar el. Mai mult, în regatul său nu se schimbă nimic. Altfel spus, ca să dispară dictatorul, ca să moară definitiv, trebuie să fie distruse structurile, dictatura însăşi.
Deşi fantastic prin forma sa, scepticismul autorului este dureros de real. Oamenii nu cred că Nicanor Alvarado (Nicanor Nicanor, zice patriarhul, „căci acesta este numele cu care ne cunoaşte moartea pe toţi"...) ar fi murit pentru că, în ziua morţii lui, noroaiele mlaştinilor ar urma să dispară, râurile se vor întoarce la izvoare, iar din ceruri va ploua sânge.
Când se va întâmpla acest lucru, Gabriel Garcia Márquez o spune fără să şovăie, adăugind, imediat după datele de mai sus, că în ziua aceea „găinile vor face ouă pentagonale"...
În sfârşit, ajunşi la această înţelegere, putem începe cu ade­vărat cercetarea şi analiza, atât în ceea ce priveşte realizarea artistică a Toamnei patriarhului, cât şi confruntarea acestui univers, pe de o parte cu cel din multe alte romane care tra­tează una şi aceeaşi temă, iar pe de alta cu universul marquezian atât de îndrăgit, cel din Macondo. Teritoriul şi posibilităţile sunt imense. Pentru că Nicanor Alvarado, făuritor al dimineţii, comandant al timpului şi proprietar absolut al luminii, acest copil fără tată „ca toţi iluştrii despoţi din istorie" şi tată a peste cinci mii de copii, născuţi numai la şapte luni, acest tatú uriaş, cu instinct de fiară sălbatică, fire de bizon, cu bale de bou, cu paşi ca de urs, buze de şobolan, piele de spân, urină de pasăre răpitoare şi monarh iluzoriu, această meduză cu gura căscată, ori elefant greoi, acest ramolit care confundă vâjâitul urechilor cu bâzâitul muştelor din iarba putredă, acest bătrân care, spre deosebire de personajele macondiene de până acum, trăieşte nu o sută, ci două sute de ani de singurătate şi putere, fiind „bătrânul cel mai bătrân de pe faţa pământului" şi „cel mai temut, cel mai urât şi cel mai vrednic de plâns din ţara sa", această stafie pierdută printre rămăşiţele vieţii, ori adormită sub foşnetul ud al frunzelor galbene din toamna părerilor de rău — folosesc aici, culese la întâmplare, numai câteva din cle­mentele portretului său — acest, deci, inexistent personaj real, Nicanor Alvarado oferă,    într-adevăr, cele mai neaşteptate posibilităţi de interpretare.
Schiţat în trecere, în multe din paginile anterioare ale autorului, uneori mai mult bănuit — primarul din Ceasul rău, unele momente din Funerariile Mamei Mari, unele gesturi şi fapte ale colonelului Aureliano Buendía din O sută de ani de singurătate, ori în unele din datele de autoritate ale nesăbuitei bunici a Eréndirei - Nicanor Alvarado, cel puţin aceasta este convingerea mea, nu se putea naşte însă decât în unul şi acelaşi univers macondian, privit mult timp pe una şi aceeaşi faţă, dar al cărui revers trebuia să ne fie arătat odată şi-odată.
Paginile acestea, şi aşa destul de multe, nu ne mai îngăduie măcar una din infinitele analize dorite. Astfel că, făcându-mi iluzia de a fi reuşit să păstrez la aceeaşi
înălţime atmosfera cărţii, cititorii, îi includ aici şi pe criticii noştri, au libertatea şi prilejul să facă singuri toate interpretările posibile, chiar să exclame, asemeni patriarhului, a cărui vârstă rămîne nehotărâtă între 107 şi 232 de ani, privind din teribila lui singurătate peste vremea trecută: “o sută de ani, drace, ce repede trece timpul”!

Bucureşti, mai 1979- Madrid, mai 2011

Post data. Se cuvine să menţionez aici că traducerea mea a cunoscut, în 1991, o ediţie pirat la Chişinău. Fără cuvântul introductiv. Precum a procedat şi o editură bucureşteană. Cu o deosebire esenţială: a înlocuit numele meu cu cel al unei persoane, care dincolo de apelul la sinonimie, ştergerea sau mutarea virgulelor, un a făcut absolut nimic. Nu a tradus, ci a trădat bunul simţ şi etica profesională.

 
© Fereastra lui Darie – 2017. Rezervate toate drepturile.

....................................................................................
Primele trei ilustraţii aparţin pictorului chilian Leonardo Sepulveda Fundez.
Următoarele sunt opere ale pictorilor naivi de la noi. In fotografia de final, Gabriel Garcia Marquez şi bunul 
său prieten Alvaro Mutis. 

© Fereastra lui Darie – 2017. Rezervate toate drepturile.

sábado, 10 de junio de 2017

Gabriel García Márquez





Toamna patriarhului
sau
despre ficţiunea realităţii şi singurătatea puterii


„Nu există zi — îi mărturisea García Márquez, în decembrie 1968, lui Daniel Semper — în care să nu mă caute doi sau trei editori, şi tot pe atâţia ziarişti. Când soţia le răspunde la telefon, trebuie sa spună de fiecare dată că nu sunt acasă. Dacă aceasta e gloria, restul probabil că e o mare porcărie. (Nu. Mai bine nu spune asta. E ridicol.) Dar ăsta-i adevărul. Ajungi să nu mai ştii cine îţi sunt prietenii. Începe prin a spune un singur lucru : nu mai dau interviuri pentru că sunt sătul până aici. Am venit la Barcelona pentru că am crezut că nu mă cunoaşte nimeni, dar nu s-a schimbat nimic. Mi-am zis : nu vreau să aud de radio şi televiziune, dar de ziarişti, da, pentru că sunt colegii mei. M-am săturat, însă. Nu mai vreau nici ziarişti. Pen­tru că vin şi întârziem până la două noaptea şi apoi reţin exact ceea ce le spun în afara interviurilor. În plus, eu nu pot schimba nimic, nu pot rectifica ceea ce am spus. De mai bine de doi ani tot ceea ce se publică drept declaraţii ale mele nu are nici o valoare... Cel ce vrea să ştie ce fel de opinii am, să-mi citească literatura. în O sută de ani de singurătate există 350 pagini de opinii... Şi mai e ceva: în afară de urmărirea acestora, mă urmăresc alţii, la care nu mă gândisem: editorii. Acum câtva timp a venit unul şi i-a cerut soţiei scrisorile mele personale şi mai apoi a venit o tânără cu o idee foarte bună, anume să-i răspund la 250 de întrebări pentru a publica o carte intitulată 250 întrebări pentru Gabriel Garcia Márquez. Am coborât şi am băut o cafea împreună, încercând să-i explic că dacă am     să-i răspund la 250 de întrebări, cartea este a mea şi, totuşi, cel care câştigă banii este editorul". (Daniel Semper în El novelista Gabriel Garcia Márquez no volverá a escribir - Romancierul Gabriel García Márquez nu va mai scrie — în El Tiempo, Bogota, 22 decembrie 1968, pag. 5)
Macondo - Gara Aracataca



Când făcea această declaraţie însă, Gabriel García Márquez şi opera sa deveniseră un mit care începea să lucreze împotriva adevărului. Un mit insuportabil pentru oricine, dar mai ales pentru un spirit ca al său. Comod însă pentru critica, de duzină ori nu, căci lasă impresia unei alese erudiţii şi a unei neîndoielnice profunzimi analitice.

Nu-i mai puţin adevărat că impactul produs de O sută de ani de singurătate, atât în America Latină, cât şi în Europa, a fost deosebit de puternic şi reverberaţiile lui s-au făcut simţite multă vreme. Într-un fel, teoria şi estetica literaturii s-au văzut nevoite să improvizeze cu acest prilej unele instrumente de cercetare sau să le împrumute din alte discipline — mitografie, filozofia istoriei, etnologie, etc, — mânuirea lor făcându-se uneori cu grabă şi stângăcie. Dar marea parte a judecăţilor nu poate fi contestată.
Toamna patriarhului nu a mai produs un impact asemănător. Era firesc până la un punct. Numai că principalul reproş adus marelui prozator — dispariţia universului macondian — rămâne neîntemeiat. Dilatând cu măsură şi echilibru lumea reală, distru­gând timpul liniar în favoarea unei viziuni ciclice asupra vieţii, Gabriel García Márquez a reuşit să facă din macondieni nişte existenţe universale pornind de la atitudini omeneşti obişnuite. Acelaşi lucru îl făcuseră şi romanele cavalereşti, mai ales cele ce îşi desfăşoară povestea întâmplărilor în lumea necunoscută a insulelor. Să ne amintim de Cifar, cavaler spaniol care, în circulaţia literaturii nescrise din secolul al XlII-lea, traversa lacul trădării (de la traición) pentru a ajunge în insulele feri­cirii (insulas dotadas), acolo unde un muritor poate ancora o singură dată, prin multă viclenie, într-o barcă minusculă.
Să ne amintim de Amadis, veşnicul îndrăgostit de Oriana, cel care puţin după Cifar aruncă ancora pe
Fidel Castro şi Gabriel Garcia Marquez
ţărmul insulei tristeţii (isola triste) sau de Palmerin, primele teritorii în care mito­logia fuzionează cu fantasticul şi realul, în efortul de a contura
o lume nouă, lumea dorită şi nu cea cunoscută, cea care, sufle­teşte, şi ideatic, se află deasupra lumii terestre.
La începuturi, universul macondian este aproape identic celui din închipuirea romanului cavaleresc. Şi foarte aproape de cel adamic. Nu există nimic rău în el şi răul va veni numai din afară. Amănunt pierdut din vedere chiar şi de interpreţii cei mai buni, căci Gabriel García Márquez, fondând Macondo, acolo unde exista mai demult, lângă râul pierdut al copilăriei, n-a transportat acolo lumea, cu datele ei fundamentale, bune sau rele, ci a lăsat impresia că acestea au venit împotriva lui, el fiind preocupat în tot acest timp cu prelucrarea stării macon­diene, transformând-o în mod, atitudine de a sta în faţa vieţii şi suprapunând-o pe spaţii din ce în ce mai vaste.
Universali­tatea literară a teritoriului macondian n-a fost dată, aşadar, de particularităţile stricte ale acestui loc, punct pierdut în geografia columbiană, ci, în primul rând de generalizarea trăsă­turilor şi valorilor morale ale acestei aşezări, prin fapte şi evenimente de amplă şi profundă semnificaţie umană. Procedeul şi mijloacele estetice mânuite în acest scop nu sunt noi şi nu au nimic insolit. Aproape că nu-i aparţin. Mânuirea, da. In aceasta constă, pe cât înţeleg, marea şi invidiata sa ori­ginalitate. Nici un alt scriitor de până la el, nu numai din spaţiul hispan, n-a avut cutezanţa să se folosească într-atâta de ceea ce aş numi capacitatea narativă a copilăriei.
Inhibaţi, probabil, de subconştientul care le-a putut spune că o atare mânuire i-ar face hilari, mai toţi
Gabriel Garcia Marquez - Barcelona 1968
marii scriitori au ocolit candoarea cu care copiii rostesc adevăruri cutremurătoare, inocenţa cu care întreabă, dezinvoltura cu care-şi mărturisesc necunoaşterea, aerul absolut al concluziilor şi judecăţilor lor, de cele mai multe ori deloc temeinice din perspectiva logicii, dar întotdeauna frumoase tocmai prin aceasta, prin supranatu­ralul relaţiilor stabilite de ei între cauze şi fenomene.
Ca un copil „minune", alteori ca un bunic hâtru, Gabriel Garcia Márquez n-a fost şi nu se simte deloc stânjenit de această postură, surâzând şi construind pe ţărmurile lumii aşezări de nisip, arbori şi castele multicolore, însoţindu-le arhitectura cu naraţiuni unde imposibilul e posibil mereu, fantas­ticul devine concret imediat, iar lucrurile, pentru a dăinui, au nevoie de un strat protector de incertitudine, înainte de a fi privite de ochiul şi mintea omului.
Nu trebuie, fireşte să înţelegem de aici că numai în aceasta ar consta marea personalitate, unanim recunoscută, a scriitorului. Exagerarea, simetria (retorică, repetiţia materiei sau formei, observă Llosa), investirea obiectelor cu însuşiri pe oare nu le au în realitatea cotidiană, ori simpla relaţie dintre două astfel de obiecte absolut ireale, dar care, asociate, capătă o rea­litate suspectă (exact pe principiul lui Lautreamont: maşina de cusut şi umbrela pe masa de disecţie...) sunt doar câteva din datele acestei personalităţi. Şi ele n-au dispărut din paginile scrise după apariţia capodoperei atât de discutate.

Există, în acelaşi timp, şi acest lucru s-a observat mai puţin, o permanentă legătură, un fir roşu, uşor de recunoscut în tot ceea ce a scris şi publicat Gabriel García Márquez până acum. Nu atât prin păstrarea unor personaje care trec dintr-o operă în alta, nici prin locul desfăşurării narative, mereu macondian, ci mai ales prin soluţiile estetice de final, prin neabătuta sa disciplină în alcătuirea structurilor epice pornind de la datele vieţii cotidiene, şi nu de la modele livreşti, cum se întâmplă de multe ori în arta marilor prozatori.

Toate aceste elemente nu sunt folosite separat, ci ansamblul lor, supravegheat de hegemonia imaginarului. Aşadar, etalonul macondian e mult mai bogat şi infinit mai complex decât a fost considerat de o parte a criticii. Observam, de exemplu (prefaţa la povestiri) că elaborând cel de al treilea ciclu de naraţiuni scurte, Gabriel Garcia Márquez se îndepărta treptat de Macondo, descriind cercuri concentrice din ce în ce mai mari, dar păstrând în noile teritorii atitudinea macondiană.

Încep să cred că nu o făcea întâmplător, ci pregătindu-se, cu răbdarea şi tenacitatea dintotdeauna, pentru scrierea celui de al cincelea roman, cel pe oare cititorul român îl are acum în mâinile sale. Mai înainte de a fixa locul unde se va desfăşura nesăbuita putere a lui Nicanor Alvarado, autorul îşi trimitea personajele din aceste povestiri într-un fel de explorare a tere­nului. A realizat acest lucru mai ales prin Erendira, cea care străbate un spaţiu neobişnuit de mare, trasând frontierele în interiorul cărora se vor face auzite ordinele demente ale dicta­torului decrepit. Curios, ca toponimic, Macondo dispare chiar acum, dar critica s-a făcut că nu observă acest amănunt, aşteptând Toamna patriarhului pentru a clama, triumfătoare, că Macondo nu mai există.
……………………………………………….
© Fereastra lui Darie - 2017